Viaţa formularelor ISI
de Alexander BAUMGARTEN, preluat din Dilema Veche, Anul IV, nr.197 - 16 noiembrie 2007
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=197&cmd=articol&id=7037
Valul binevenit al profesionalizării cercetării ştiinţifice a adus mai multe criterii de evaluare a ei, dar fără o discuţie prealabilă asupra relevanţei lor şi fără un comportament înţelept în raport cu problema filosofică a existenţei unui criteriu absolut în această cercetare. Sigur, în haosul promovărilor academice din deceniul anterior, în amestecul perfid dintre cariera politică şi treptele universitare, sau pur şi simplu în nesimţita supravieţuire a imposturii profesionale, asemenea criterii erau, într-adevăr, necesare. Este însă cu totul altă problemă dacă ele au funcţionat corect, dacă aplicarea lor nu este cumva natural capabilă să producă monştri retorici, să creeze tensiuni acolo unde existau doar raporturi de putere sau să imprime o spaimă acerbă tinerilor cercetători puşi să completeze interminabile formulare, să facă diverse raporturi de gestiune şi financiare, în loc să producă studii rezultate în urma unei asceze intelectuale autentice. Toate cele de mai sus, survenite dintr-o anecdotică a vieţii noastre cotidiene, au răspuns în funcţie de o singură întrebare: oare aceste criterii ajută sau frînează cercetarea? Aş putea răspunde numai din perspectiva studiilor umaniste, iar răspunsul este ambiguu: într-un fel, da, în alt fel, nu. Pe de o parte, primul efect al decretării nevoii de criterii concrete, urmate de înscrieri în baze de date internaţionale, de cuantificare şi susţinere a cercetării ştiinţifice sub forma granturilor acordate de Ministerul Educaţiei şi de evaluare a lor în funcţie de încadrarea proiectelor în criteriile internaţionale, a fost haotizant. Aceasta din două motive. Mai întîi, acest efect a însemnat mutarea celor mai tineri membri ai catedrelor din biblioteci în faţa ecranelor unde ei au de completat interminabile formulare financiare aferente proiectelor propuse, evaluări peste evaluări, ceea ce presupune în mod evident o profesiune foarte diferită de natura însăşi a proiectului propus. Asistenţi cu ochii gălbejiţi, doctoranzi zeloşi şi pîlcuri de masteranzi calculează, au deadline-uri, devin campioni în ritmul unei administraţii birocrate care le dă iluzia unui ritm al progresului spiritual. Acest prim motiv poate fi rezumat prin lozinca „Avem proiect? Să luăm un doctorand pentru formulare“. Al doilea motiv: adevăraţii performanţi ai sistemului birocratic nou-născut au ajuns la un asemenea nivel al reuşitei încît, lăsînd de-o parte conţinutul proiectului propus, au dezvoltat abilităţi în direcţia imitării stricte a limbajului cerut. Vina nici nu este a lor, ci a necunoaşterii unei legi universale a oricărui sistem instituţional care finanţează sau decide validitatea cercetării: limbajul comanditarului decide cadre al căror caracter universal poate fi imitat şi transformat în limbaj de lemn, atenţie, în ciuda oricărei intenţii oneste a comanditarului. Putem trăi în vreme de pace şi, totuşi, filosoful denunţător al limbii de lemn să aibă obiect de studiu. Argument: chiar dacă CNCSIS (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţămîntul Superior) ar admite drept eligibil un proiect dedicat – să zicem – „Studiului formelor de limbaj care produc impostura în formularele CNCSIS“, gestul ar fi întemeiat mai degrabă pe bonomia individuală a celor acreditaţi, decît pe natura instituţiei. Căci limbajul de lemn apare natural chiar şi în sistemele valide, iar lozinca acestui al doilea motiv ar putea fi: „Ştim ce cuvinte să folosim, deci să aplicăm“. În acest cadru al criteriilor a apărut la noi invocarea numitului Institute for Scientific Information (ISI), odată cu persuasiunea rectoratelor de înscriere în baza de date a acestui institut a revistelor din fiecare centru de studii, spre a putea beneficia, graţie indexării, de un punctaj favorabil în ierarhia universităţilor şi de o eligibilitate a proiectelor propuse ministerului finanţator care aplică criterii în care ISI are o poziţie decisivă. Bineînţeles că un asemenea criteriu formal este valid, pentru că de o ordine a sistemului este nevoie, ca şi de o distincţie între valoare, dedicaţie sinceră faţă de studiu şi, pe de altă parte, impostura care imită o limbă de lemn. În ciuda intenţiei – iată, sincere – sistemul este defect. În primul rînd, deoarece criteriul este părtinitor: ISI reprezintă o instituţie privată, fondată în 1960 în Statele Unite şi preluată în 1992 de Thomson Scientific & Healthcare, orientată preponderent spre indexarea revistelor de ştiinţe exacte, ale căror criterii sînt adesea inaplicabile domeniilor umaniste, unde creaţia inefabilă şi esenţial a-categorială transformă criteriile ISI în limba de lemn care este paradisul imposturii. De aceea, nu neg importanţa unor criterii de indexare, ci cred că trebuie luată în calcul alternativa: de exemplu, „Vivarium“ este un program de indexare a revistelor umaniste nefolosit în România, dar fundamental pentru studiile medievale. În al doilea rînd, deoarece criteriul nu este obiectiv, pentru că mari reviste de filosofie europene (Revue de Métaphysique et de Morale, Archives d’Histoire Doctrinale et Littéraire du Moyen Age, Erkenntniss sau Vivarium) nu sînt indexate şi nici nu au depus cereri de indexare în această bază de date. Iar unde nu este Erkenntniss, degeaba intră Urzica de ambe sexe. În al treilea rînd, criteriul este tiranic, deoarece impunerea lui face ca multe dintre revistele de certă valoare, dar care nu au standardele ISI (apariţia anuală regulată, ceea ce, din motivele financiare cunoscute, nu se poate mereu respecta), rezumate în diferite limbi ale articolelor şi tot ceea ce pretinde o formalizare tot mai puternică a publicaţiei, nu au acces la indexare, ceea ce se reflectă în punctajele catedrelor şi în salariile profesorilor. Dimpotrivă, un efort îndreptat exclusiv spre satisfacerea criteriilor ISI canalizează toate energiile spre imitarea limbajului cerut, iar atunci punctajele mari revin celor care se ocupă exclusiv cu acest sport. Dincolo însă de acestea, rămîne motivul pentru care raportul dintre cercetarea umanistă şi finanţator/indexator este delicat. El este cel filosofic, se raportează minimal la cele anterioare şi poate fi enunţat astfel: noul în sens absolut scapă criteriilor preexistente, pentru că, altminteri, ar fi precunoscut şi ar înceta să fie nou. Umanistul este fiinţa delicată aflată la graniţa dintre ceea ce aşteptăm să ne spună şi ceea ce el ne învaţă că ar trebui să auzim. Or, astfel, pentru el, criteriile sînt întotdeauna chestionabile. Soluţia, într-un asemenea context, nu este desfiinţarea criteriilor, ci pluralizarea lor. ISI nu e rău ca ISI, ci e rău pentru că nu are alternativă. Niciodată în istoria culturii noastre materia nu a răspuns mai bine difuziei inefabilului decît prin diversitatea receptării. Omul nu posedă un mecanism universal de cuantificare a modului în care noul intră în lume (se spune, el intră „ca un fur în noapte“), de aceea acest mod nu poate fi decis de o instituţie. Dar, într-un cadru al criteriilor plurale, perechea instituţiei cu individul îşi poate face – cred – dansul mai uşor şi mai armonios.
Tuesday, December 4, 2007
Frustrarile est-europene si noul populism
- interviu cu Slavenka DRAKULIC -
Text preluat din Dilema Veche, Anul IV, nr.199 - 02 decembrie 2007
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=199&cmd=articol&id=7165
Slavenka Drakulic este una dintre cele mai cunoscute şi respectate voci de public intellectuals din Europa. Născută în Croaţia (de unde a plecat în urma unei campanii furibunde lansate împotriva ei în primii ani ai regimului naţionalist al lui Franjo Tudjman), scriitoarea trăieşte astăzi în Suedia. Eseurile şi romanele ei au fost traduse în numeroase limbi. Ca jurnalist, colaborează la publicaţii ca Suddeutsche Zeitung, Dagens Nyheter, The Nation. De curînd, ea a venit în România pentru a participa – alături de soţul ei, ziaristul suedez Richard Swartz – la un seminar cu tema „Etica în politică – politicile eticii“, organizat de Institutul Cultural Român, Institutul „Goethe“ şi Colegiul „Noua Europă“. Slavenka Drakulic este actualmente preocupată de populism şi faţetele lui în Europa de Est, despre care doreşte să scrie o carte.
„Frustrările nu dispar de la sine“
Cum aţi defini populismul?
Într-un sens larg, cred că este suficient să spun că politica ce face apel la emoţie, mai degrabă decît la programe, ar putea fi numită populistă. O temă foarte importantă a populismului este identitatea naţională. De obicei, o caracteristică a acestui gen de politică este şi o retorică xenofobă ce subliniază valorile tradiţionale ale „poporului“, de parcă poporul ar fi şi astăzi o masă omogenă, ca acum o sută de ani… Politicienii populişti promit, de asemenea, o luptă împotriva corupţiei cu accente de „purificare“ a naţiunii – vezi cazul lui Jaroslaw Kaczynski. Se pare că emoţiile au puterea de a-i aduce pe oameni împreună – şi te simţi bine într-o mulţime, într-un spaţiu familiar şi sigur. Nu mai eşti singur, nici unicul responsabil pentru acţiunile tale. Cunoaştem acest sentiment din perioada comunistă, dar atunci era considerat parte a totalitarismului. Faptul că îl întîlnim din nou, de data aceasta în jurul altor idei, este un fenomen interesant al societăţilor postcomuniste din Europa Centrală şi de Est. Este un aspect relevant, ne spune ceva. Ne spune că oamenii sînt, de fapt, frustraţi, îngrijoraţi şi probabil le e frică.
De unde vine interesul dvs. pentru acest subiect?
Ca scriitor şi ziarist, sînt curioasă să aflu ce se ascunde în spatele acestei frici, mi se pare important să scrutez în adîncul acestor frustrări pentru că ele nu au fost inventate de cineva. În opinia mea, este foarte important să înţelegem că aceste frustrări sînt reale. Ele pot fi identificate şi, din punct de vedere politic, există răspunsuri pentru ele. Este o sarcină grea pentru un partid sau pentru partide serioase să aibă de-a face cu acest aspect, să propună programe şi reforme, fără să folosească emoţiile. Reacţiile emoţionale – să nu uităm – pot aduce o popularitate rapidă, iar unui politician (oricărui politician) îi este greu să reziste tentaţiei. Frustrările oamenilor nu pot fi ignorate pentru că nu dispar de la sine. Cu alte cuvinte, după cum văd eu lucrurile, există o legătură directă între frustrări, manipulare şi populism.
Credeţi că populismul este un pericol pentru Europa de astăzi?
În ce măsură este un pericol nu ştiu, nimeni nu ştie. Important este nu să prezicem viitorul, ci să cercetăm prezentul, să privim problema în faţă, să o analizăm. Într-un număr recent al Journal of Democracy, sînt cîteva texte dedicate „recăderii“ în Europa Centrală şi de Est, adică pericolelor populismului. Aşa cum a scris Jacques Rupnik – „Adevărata întrebare nu este «Se află democraţia în faţa unui pericol iminent?». În schimb, ar trebui să ne întrebăm: «Ce fel de democraţii se formează după perioada de tranziţie în Europa Centrală şi de Est şi care sînt punctele lor vulnerabile?» şi «Care este importanţa acestor probleme dintr-o perspectivă mai largă, europeană?»“. Noi ne-am aşteptat ca democraţia în ţările estice să se dezvolte fără piedici, să funcţioneze din ce în ce mai bine. În realitate, nu este aşa. Sînt multe obstacole – printre altele, faptul că nu există o tradiţie democratică în aceste ţări. La aproape două decenii de la căderea comunismului, există puţină încredere în democraţie, prea puţină. O societate civilă slabă, apatia şi prezenţa scăzută la alegeri sînt şi ele caracteristici ale vieţii politice. De ce? Se pot găsi multe motive, dar neîncrederea în elitele politice corupte este, cu siguranţă, unul foarte puternic. Aşa că, în locul unui final fericit, ca în poveşti, ne confruntăm cu o realitate neaşteptată şi problematică, fără precedent istoric. Astfel că acest gen de populism nu coincide cu cel vechi, pentru că tipul de democraţie din Europa Centrală şi de Est nu este nici el cel tradiţional. Totul se reduce la faptul că democraţia este o luptă constantă între tendinţele liberale şi cele autoritariste, şi se pare că noi, est-europenii, nu sîntem foarte bine pregătiţi pentru acest lucru. Am crezut că, odată ajunşi în Europa, toate problemele noastre vor fi rezolvate. În plus, pe lîngă pericolul pe care acest fenomen îl reprezintă pentru viaţa politică din fiecare ţară afectată de populism (Polonia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, România, Bulgaria…), se pune şi întrebarea ce efect va avea asupra procesului de extindere a UE. De ce ar mai vrea Uniunea să primească alte ţări, cum ar fi Croaţia, ştiind ce necazuri vor urma? Este foarte interesant că România a întors foaia – ca să spun aşa – îndată ce a fost primită în UE, transmiţînd şi altora mesajul: purtaţi-vă frumos înainte, iar cînd sînteţi înăuntru puteţi să faceţi ce vreţi. O „recădere“, într-adevăr.
Vedeţi vreo diferenţă între felul în care populismul se manifestă în Europa de Est şi în cea de Vest?
Importante nu sînt atît manifestările, cît cauzele lui. Sînt diferenţe, desigur, populismul francez, danez sau elveţian pune un accent mai mare pe xenofobie, cu succes, după cum se vede – să ne amintim că Jean-Marie Le Pen aproape a devenit preşedintele Franţei! Mi se pare că în fostele ţări comuniste cauzele sînt diferite, mai degrabă de natură socio-economică. Cu alte cuvinte, în timp ce în Vest oamenilor le este teamă să piardă privilegiile pe care le au, în Est sînt frustraţi pentru că traiectoria previzibilă din perioada socialistă nu mai există. Decalajul dintre ceea ce au şi ce nu au este enorm, corupţia e scăpată de sub control, capitalismul este sălbatic, legea şi ordinea se modifică după împrejurări… şi mulţi îşi amintesc de viaţa grea, dar sigură din epoca socialistă. Un regim politic se poate schimba peste noapte, dar mentalitatea se schimbă foarte încet. Una dintre dificultăţile care stau în faţa noastră este un soi de confuzie între democraţie şi capitalism; efectele capitalismului, cum ar fi sărăcia şi nesiguranţa economică, sînt confundate cu democraţia pentru că se intersectează, au loc în acelaşi timp. Într-un fel, capitalismul sălbatic a creat o imagine proastă a democraţiei. Politicienii noştri nu se străduiesc suficient să îndrepte această percepţie, de exemplu stabilind o agendă clară a obiectivelor ce privesc interesul comun. Dimpotrivă, par preocupaţi doar de interesele lor personale, ceea ce, bineînţeles, este revoltător.
„Mi-e frică de frică“
Populismul de astăzi aparţine exclusiv unei anumite doctrine sau anumitor partide? Este o noutate – aceea că retorica populistă este folosită atît de stînga, cît şi de dreapta. Este ciudat să vezi cum, în timp ce partide de stînga au o retorică foarte conservatoare, cele de dreapta propun măsuri de natură totalitară. Exemple ar fi Polonia şi Slovacia, unde partide de guvernămînt au intrat în alianţe cu cele extrem-naţionaliste. Cred că acest lucru are o legătură şi cu felul în care se exprimă mass-media de astăzi, în primul rînd televiziunea, cu infotainment-ul – acel femomen media în care orice, inclusiv ştirile şi emisiunile informative, cum ar fi cele politice, se transformă în divertisment. Sigur că oamenii sînt mai amuzaţi de personaje ca Gigi Becali decît de un lider de partid serios, care nu se adresează emoţiilor, ci raţiunii. Cui aparţine responsabilitatea în primul rînd, dacă acest fenomen se extinde? Nu mai există un partid comunist pe care să dăm vina pentru tot ce ni se întîmplă. Vremurile acelea au dispărut pentru totdeauna. Da, e foarte tentant să întrebăm: cine este responsabil? Ar trebui să gîndim total diferit şi să ne întrebăm: în ce măsură sînt responsabil? Şi în ce fel? Răspunsul ar fi: într-o societate democratică fiecare dintre noi este responsabil pentru că toţi avem putere, deşi se pare că nu credem prea mult în acest lucru. Aşadar, toţi sîntem responsabili pentru că acum sîntem cetăţeni ai unor ţări democratice. Putem să votăm, să protestăm, să strigăm, să scriem, să manifestăm… putem să ne exprimăm opiniile politice în multe feluri, aşa cum o şi facem. Dar probabil ziariştii şi intelectualii sînt mai responsabili pentru că rolul lor este să formuleze aceste probleme. Presupunînd că nu sînt ei înşişi populişti – iar mulţi sînt! Cum comentaţi situaţia creată recent în Italia în ceea ce-i priveşte pe cetăţenii români de acolo? Crima comisă de un cetăţean român a declanşat evident un val de xenofobie, care a fost manipulat şi transformat cu uşurinţă de populişti într-o indignare de masă împotriva imigranţilor. Desigur, aceasta este parte a unei probleme mai extinse a UE privind imigraţia – legală sau ilegală – în general. Spunînd lucrurilor pe nume, nimeni în afară de populişti (să ne amintim de Jörg Haider) nu deschide subiectul imigraţiei şi de aici porneşte pericolul, din a ascunde lucrurile neplăcute pînă te copleşesc cu totul. Şi de ce nimeni nu abordează această chestiune? Pentru că este, de fapt, o ştire „proastă“: avem nevoie de imigranţi, şi nu pentru orice fel de muncă, ci pentru cele considerate joase. Ei sînt aici ca să rămînă, pentru că Europa nu este o fortăreaţă. Astfel de ştiri ar fi considerate nu foarte îmbucurătoare – şi ce politician ar vrea să le exprime public? Un anumit număr de imigranţi ilegali, români în acest caz, vor fi expulzaţi din Italia, dar acesta este doar un act simbolic de „curăţare“ al unui stat italian incapabil să abordeze problema imigraţiei la un alt nivel, mai substanţial. Românii sînt de această dată victimele, aşa cum au fost africanii acum cîţiva ani şi cum alţii vor fi data viitoare, dacă aceste lucruri nu se vor rezolva la nivelul Uniunii Europene printr-o abordare serioasă şi sistematică. Italienii au nevoie de un ţap ispăşitor pentru nesiguranţa asupra propriului viitor, asupra slujbelor, pensiilor, sistemului de sănătate etc. Într-un fel, li se pare că aceşti imigranţi le vor lua toate avantajele sociale profitînd de asistenţa statului, muncind ilegal (nota bene – avînd slujbe pe care nimeni altcineva nu le doreşte, cum ar fi să aibă grijă de vîrstnici sau să se ocupe de menaj) sau „furîndu-le“ locurile de muncă. Să ne amintim de „instalatorul polonez“ din Franţa. Aşa cum s-a dovedit, prea puţini instalatori polonezi muncesc în Franţa. Dar teama faţă de ei s-a răspîndit, totuşi. Această răspîndire a fricii mi se pare periculoasă, a fricii indiferent de adevăr, uneori în pofida adevărului – pentru că oamenii care simt frică sînt atît de uşor de manipulat… Mi-e frică de frică. De aceea informaţia este importantă, adevărul este important. Trebuie să creăm o schimbare în cultura politică şi e nevoie de timp. Dar cu mass-media pe care o avem, mi se pare o sarcină foarte dificilă.
A consemnat Mădălina ŞCHIOPU
Iasi, o incursiune in istorie
Vezi studiile:
http://docs.google.com/Doc?id=dmf7p3g_13dt8sbvf9
sau
http://docs.google.com/Doc?id=dmf7p3g_10g7rg4h
dar si articolele:
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/11/iasi-identitatea-unui-oras.html
sau
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/06/ruine-prin-iasi.html
sau imaginile:
http://radvanfoto.blogspot.com/2008/11/iasii-inainte-de-demolari.html
sau
http://radvanfoto.blogspot.com/2007/07/in-lucru.html
http://docs.google.com/Doc?id=dmf7p3g_13dt8sbvf9
sau
http://docs.google.com/Doc?id=dmf7p3g_10g7rg4h
dar si articolele:
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/11/iasi-identitatea-unui-oras.html
sau
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/06/ruine-prin-iasi.html
sau imaginile:
http://radvanfoto.blogspot.com/2008/11/iasii-inainte-de-demolari.html
sau
http://radvanfoto.blogspot.com/2007/07/in-lucru.html
Wednesday, November 7, 2007
Liber la furat licente
S-a deschis sezonul la furat licenţe! Se pare că tupeul şi nesimţirea nu mai au limite, de vreme ce se fură până şi lucrări susţinute în vara lui 2007. Studenţii habar n-aveau că lucrările lor stau bine-merci la vedere la vânzare pe diverse site-uri. Detalii mai jos:
1. Plagiat academic pe scara industriala
de Alexandra Olivotto, Razvan Mihai Vintilescu
Aparut in Cotidianul, editia din 8 Noiembrie 2007
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15434&art=38529&cHash=4dfe8a4003
Peste 2.600 de lucrari de licenta pot fi cumparate de pe Internet, si asta doar de pe doua site-uri. De fapt, de pe unul singur, pentru ca numerele de telefon la care pot fi contactati comerciantii respectivi sint identice. E suficient sa intri pe www.licenta2007.ro sau www.licenta2008.ro si un intreg univers al plagiatului ti se deschide larg in fata, cu 45 de discipline in care iti poti cumpara diploma. De la medicina la teologie si de la istorie la finante-banci. Site-urile precizeaza ca toate lucrarile sint din 2007 si garanteaza ca cei care le vor cumpara vor obtine nota maxima. Numai ca unii absolventi din acest an ai Universitatii „Al.I. Cuza“ din Iasi si-au recunoscut propriile lucrari, care fusesera oferite spre vinzare fara acordul lor.
Mihaela Tataru se numara printre cei 13 absolventi ai Facultatii de Istorie ce s-au aflat in aceasta situatie. Ea crede ca vina pentru piratarea materialelor le revine proprietarilor unei firme amplasate linga universitate, unde numerosi studenti si-au tiparit si legat lucrarile, pe care le aduceau de obicei in format electronic, pe CD. Conform declaratiilor sefului catedrei de istorie veche, Lucretiu Mihailescu-Barliba, coordonatorul a cel putin trei dintre lucrarile piratate, toate „sint foarte bune, de peste 9.50“.
Rectorul Universitatii „Al.I. Cuza“, profesorul Dumitru Oprea, e de parere ca „probabil si unii dintre studenti le-au vindut proprietarilor site-ului, pentru ca nu toti absolventii de nota 10 frecventeaza xeroxul acela“. In conditiile in care peste 7.000 de studenti trec cu bine examenul de licenta in fiecare an, el recunoaste ca ar fi posibil ca toate lucrarile de pe site sa apartina studentilor din universitatea ieseana. Dar nu doar studentii sint cei vizati cind se cauta sursa celor 2.600 de licente ajunse pe Internet. „Intre timp a aparut o alta sesizare, din partea unui profesor de la catedra de fizica, ce acuza si conducatorii de lucrari, si neglijenta studentilor“, mai spune rectorul. El precizeaza ca, odata predate, lucrarile se tin „sub control, la cheie, iar secretarii de comisie raspund cu capul pentru ele“. La Iasi, cazurile de lucrari plagiate sint relativ frecvente, rectorul afirmind ca nu exista sesiune in care sa nu elimine doua-trei lucrari din acest motiv.
Am incercat sa facem si noi o comanda pentru trei lucrari de licenta. Vocea de moldovean care a raspuns molcom ne-a asigurat ca nu trebuie sa ne temem de situatia in care si alti colegi de facultate ar putea prezenta aceeasi lucrare cumparata, pentru ca am sunat din timp si nu va mai vinde lucrarea respectiva altcuiva. Pretul: 200 de lei si ne-o poate trimite in varianta electronica sau prin posta. Am marit miza: trei lucrari de diploma pentru materii diferite: medicina, stiinte politice si istorie. Am solicitat ca ele sa fie trimise la Bucuresti tiparite si legate, in trei exemplare fiecare, gata pentru a fi predate la facultate. „Vocea“ ne-a facut un pret total: 960 de lei, cu tot cu cheltuieli de expeditie. Cu aceasta ocazie am aflat ca, daca dorim o lucrare originala, care nu se regaseste pe site, o putem avea pentru 200 de euro. Numai sa fie vorba despre o licenta in drept.
Cu toate ca pe site-urile respective se precizeaza ca lucrarile comercializate constituie doar „material documentar“, cumparatorul avind obligatia sa actioneze „in temeiul respectarii legalitatii“, cel care a preluat comanda noastra s-a aratat mai mult decit disponibil pentru a ne livra lucrarile in forma finala, bune de predat. Cele doua site-uri sint inregistrate pe numele lui Florin Nistor, din Bacau, si al lui Mihai Mihalcescu, din Zalau. Ei nu au putut fi contactati, dar cel care prelua comenzile de pe site a recunoscut ca si numarul afisat pe Internet este inregistrat tot pe numele celor doi. Ieri, dupa ce am incercat sa il intrebam pe cel care vindea lucrarile de unde le-a procurat, cele doua site-uri nu au mai functionat.
2. Trafic cu lucrari de licenta ale absolventilor din Iasi
Autor: Nicoleta Vieru
preluare din Ziarul de Iaşi, 7 nov. 2007
http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/trafic_cu_lucrari_de_licenta_ale_absolventilor_din_iasi_149157.html
Mai multi absolventi si-au descoperit lucrarile scoase la vinzare pe site-ul www.licenta2007.ro. Ei dau vina pe firmele de multiplicare, unde si-au listat lucrarile. Reprezentantii firmelor se disculpa. Absolventii vor depune insa plingeri la politie.
Sute de lucrari de licenta ale absolventilor ieseni din promotia 2007 au ajuns la vinzare pe internet. La patru luni de la sustinerea tezelor finale, mai multi absolventi de la Universitatea „Al.I. Cuza“ au descoperit ca munca lor de un an de zile este comercializata pe un site specializat fara voia lor, cu adresa www.licenta2007.ro.
Absolventii pagubiti provin de la facultati diferite. Au insa in comun faptul ca au sustinut lucrarea de licenta in aceasta vara si le-au listat la firmele de multiplicare din oras. In concluzie, absolventii acuza firmele de furt si difuzare ilegala de informatii.
Totul a iesit la iveala atunci cind o absolventa de la Universitatea „Al.I. Cuza“ si-a gasit lucrarea de licenta scoasa la vinzare cu 200 de lei. Faptul ii fusese semnalat de o fosta colega de facultate, care avusese aceeasi „surpriza“. „Cu stupoare mi-am gasit propriul plan al lucrarii de licenta postat pe acest site, unde se vinde cu 200 RON lucrarea. Am facut greseala de a-mi fi listat lucrarea de licenta in oras la Stef (pe Lapusneanu), insa nici o secunda nu m-am gindit ca cei de acolo o pot vinde in acest mod. Mai multi colegi de-ai mei si-au gasit planul de licenta pe acest site si fiecare dintre noi nu stiam cum sa reactionam“, s-a plins Brindusa Rosca, absolventa de contabilitate.
Ea crede ca in vinzarea lucrarilor sint implicate mai multe firme de profil din Iasi, spunind ca unii colegi de promotie care si-au listat lucrarile la PIM si Ady Copy-Center le-au gasit acum scoase la vinzare pe acelasi site. „Mi-am dat licenta in iunie, iar zilele acestea am aflat cu stupoare ca lucrarea mea de licenta este scoasa la vinzare pe internet. Banuiesc ca cei de la Insert Iasi, acolo unde am listat si legat lucrarea de licenta, au pastrat o copie si au scos-o la vinzare. Nu sint singura in aceasta situatie“, a spus si Delia Marcu
In incercarea de a descoperi initiatorii acestei afaceri, absolventii au apelat numerele de telefon afisate pe site-ul www.licenta2007.ro. Apelurile au fost initial respinse, iar apoi telefoanele au fost inchise si site-ul blocat. Singurul nume care apare in aceasta afacere este cel al lui Florin Nistor din Bacau, care ar fi cumparat spatiul virtual de comercializare a lucrarilor, insa este putin probabil ca acest nume sa fie real.
Firmele acuzate de absolventi se disculpa, chiar daca recunosc ca li s-au mai adus astfel de acuzatii si cu alte ocazii. „Noi sintem obligati sa stergem fisierele imediat dupa ce listam lucrarile. Nimeni de aici nu practica asa ceva“, ne-a spus un tehnoredactor de la Stef, care a refuzat sa isi divulge identitatea.
„Nu e prima oara cind ne confruntam cu astfel de acuzatii. Seful chiar ne-a spus ca ne da afara daca ne prinde cu asa ceva“, a declarat si Elena Tanasa, de la PIM.
Absolventii pagubiti vor merge azi la Politie pentru a depune plingere impotriva celui care detine site-ul www.licenta2007.ro.
P.S. Păcat de lipsa de reacţie a Universităţii noastre.
1. Plagiat academic pe scara industriala
de Alexandra Olivotto, Razvan Mihai Vintilescu
Aparut in Cotidianul, editia din 8 Noiembrie 2007
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15434&art=38529&cHash=4dfe8a4003
Peste 2.600 de lucrari de licenta pot fi cumparate de pe Internet, si asta doar de pe doua site-uri. De fapt, de pe unul singur, pentru ca numerele de telefon la care pot fi contactati comerciantii respectivi sint identice. E suficient sa intri pe www.licenta2007.ro sau www.licenta2008.ro si un intreg univers al plagiatului ti se deschide larg in fata, cu 45 de discipline in care iti poti cumpara diploma. De la medicina la teologie si de la istorie la finante-banci. Site-urile precizeaza ca toate lucrarile sint din 2007 si garanteaza ca cei care le vor cumpara vor obtine nota maxima. Numai ca unii absolventi din acest an ai Universitatii „Al.I. Cuza“ din Iasi si-au recunoscut propriile lucrari, care fusesera oferite spre vinzare fara acordul lor.
Mihaela Tataru se numara printre cei 13 absolventi ai Facultatii de Istorie ce s-au aflat in aceasta situatie. Ea crede ca vina pentru piratarea materialelor le revine proprietarilor unei firme amplasate linga universitate, unde numerosi studenti si-au tiparit si legat lucrarile, pe care le aduceau de obicei in format electronic, pe CD. Conform declaratiilor sefului catedrei de istorie veche, Lucretiu Mihailescu-Barliba, coordonatorul a cel putin trei dintre lucrarile piratate, toate „sint foarte bune, de peste 9.50“.
Rectorul Universitatii „Al.I. Cuza“, profesorul Dumitru Oprea, e de parere ca „probabil si unii dintre studenti le-au vindut proprietarilor site-ului, pentru ca nu toti absolventii de nota 10 frecventeaza xeroxul acela“. In conditiile in care peste 7.000 de studenti trec cu bine examenul de licenta in fiecare an, el recunoaste ca ar fi posibil ca toate lucrarile de pe site sa apartina studentilor din universitatea ieseana. Dar nu doar studentii sint cei vizati cind se cauta sursa celor 2.600 de licente ajunse pe Internet. „Intre timp a aparut o alta sesizare, din partea unui profesor de la catedra de fizica, ce acuza si conducatorii de lucrari, si neglijenta studentilor“, mai spune rectorul. El precizeaza ca, odata predate, lucrarile se tin „sub control, la cheie, iar secretarii de comisie raspund cu capul pentru ele“. La Iasi, cazurile de lucrari plagiate sint relativ frecvente, rectorul afirmind ca nu exista sesiune in care sa nu elimine doua-trei lucrari din acest motiv.
Am incercat sa facem si noi o comanda pentru trei lucrari de licenta. Vocea de moldovean care a raspuns molcom ne-a asigurat ca nu trebuie sa ne temem de situatia in care si alti colegi de facultate ar putea prezenta aceeasi lucrare cumparata, pentru ca am sunat din timp si nu va mai vinde lucrarea respectiva altcuiva. Pretul: 200 de lei si ne-o poate trimite in varianta electronica sau prin posta. Am marit miza: trei lucrari de diploma pentru materii diferite: medicina, stiinte politice si istorie. Am solicitat ca ele sa fie trimise la Bucuresti tiparite si legate, in trei exemplare fiecare, gata pentru a fi predate la facultate. „Vocea“ ne-a facut un pret total: 960 de lei, cu tot cu cheltuieli de expeditie. Cu aceasta ocazie am aflat ca, daca dorim o lucrare originala, care nu se regaseste pe site, o putem avea pentru 200 de euro. Numai sa fie vorba despre o licenta in drept.
Cu toate ca pe site-urile respective se precizeaza ca lucrarile comercializate constituie doar „material documentar“, cumparatorul avind obligatia sa actioneze „in temeiul respectarii legalitatii“, cel care a preluat comanda noastra s-a aratat mai mult decit disponibil pentru a ne livra lucrarile in forma finala, bune de predat. Cele doua site-uri sint inregistrate pe numele lui Florin Nistor, din Bacau, si al lui Mihai Mihalcescu, din Zalau. Ei nu au putut fi contactati, dar cel care prelua comenzile de pe site a recunoscut ca si numarul afisat pe Internet este inregistrat tot pe numele celor doi. Ieri, dupa ce am incercat sa il intrebam pe cel care vindea lucrarile de unde le-a procurat, cele doua site-uri nu au mai functionat.
2. Trafic cu lucrari de licenta ale absolventilor din Iasi
Autor: Nicoleta Vieru
preluare din Ziarul de Iaşi, 7 nov. 2007
http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/trafic_cu_lucrari_de_licenta_ale_absolventilor_din_iasi_149157.html
Mai multi absolventi si-au descoperit lucrarile scoase la vinzare pe site-ul www.licenta2007.ro. Ei dau vina pe firmele de multiplicare, unde si-au listat lucrarile. Reprezentantii firmelor se disculpa. Absolventii vor depune insa plingeri la politie.
Sute de lucrari de licenta ale absolventilor ieseni din promotia 2007 au ajuns la vinzare pe internet. La patru luni de la sustinerea tezelor finale, mai multi absolventi de la Universitatea „Al.I. Cuza“ au descoperit ca munca lor de un an de zile este comercializata pe un site specializat fara voia lor, cu adresa www.licenta2007.ro.
Absolventii pagubiti provin de la facultati diferite. Au insa in comun faptul ca au sustinut lucrarea de licenta in aceasta vara si le-au listat la firmele de multiplicare din oras. In concluzie, absolventii acuza firmele de furt si difuzare ilegala de informatii.
Totul a iesit la iveala atunci cind o absolventa de la Universitatea „Al.I. Cuza“ si-a gasit lucrarea de licenta scoasa la vinzare cu 200 de lei. Faptul ii fusese semnalat de o fosta colega de facultate, care avusese aceeasi „surpriza“. „Cu stupoare mi-am gasit propriul plan al lucrarii de licenta postat pe acest site, unde se vinde cu 200 RON lucrarea. Am facut greseala de a-mi fi listat lucrarea de licenta in oras la Stef (pe Lapusneanu), insa nici o secunda nu m-am gindit ca cei de acolo o pot vinde in acest mod. Mai multi colegi de-ai mei si-au gasit planul de licenta pe acest site si fiecare dintre noi nu stiam cum sa reactionam“, s-a plins Brindusa Rosca, absolventa de contabilitate.
Ea crede ca in vinzarea lucrarilor sint implicate mai multe firme de profil din Iasi, spunind ca unii colegi de promotie care si-au listat lucrarile la PIM si Ady Copy-Center le-au gasit acum scoase la vinzare pe acelasi site. „Mi-am dat licenta in iunie, iar zilele acestea am aflat cu stupoare ca lucrarea mea de licenta este scoasa la vinzare pe internet. Banuiesc ca cei de la Insert Iasi, acolo unde am listat si legat lucrarea de licenta, au pastrat o copie si au scos-o la vinzare. Nu sint singura in aceasta situatie“, a spus si Delia Marcu
In incercarea de a descoperi initiatorii acestei afaceri, absolventii au apelat numerele de telefon afisate pe site-ul www.licenta2007.ro. Apelurile au fost initial respinse, iar apoi telefoanele au fost inchise si site-ul blocat. Singurul nume care apare in aceasta afacere este cel al lui Florin Nistor din Bacau, care ar fi cumparat spatiul virtual de comercializare a lucrarilor, insa este putin probabil ca acest nume sa fie real.
Firmele acuzate de absolventi se disculpa, chiar daca recunosc ca li s-au mai adus astfel de acuzatii si cu alte ocazii. „Noi sintem obligati sa stergem fisierele imediat dupa ce listam lucrarile. Nimeni de aici nu practica asa ceva“, ne-a spus un tehnoredactor de la Stef, care a refuzat sa isi divulge identitatea.
„Nu e prima oara cind ne confruntam cu astfel de acuzatii. Seful chiar ne-a spus ca ne da afara daca ne prinde cu asa ceva“, a declarat si Elena Tanasa, de la PIM.
Absolventii pagubiti vor merge azi la Politie pentru a depune plingere impotriva celui care detine site-ul www.licenta2007.ro.
P.S. Păcat de lipsa de reacţie a Universităţii noastre.
Monday, November 5, 2007
Iasi, identitatea unui oras
Iaşi, identitatea unui oraş. Între trecut şi viitor
de Guillaume ROBERT
preluat din Dilema veche, Anul III, nr.144 - 27 octombrie 2006
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=144&cmd=articol&id=4176
Privit odinioară ca oraşul intelectualităţii, Iaşii au cunoscut o înflorire în plan cultural, politic şi arhitectural care devenise exemplară în epocă. Istoria se schimbă şi Iaşiul se situează printre primele cinci mare oraşe ale ţării ca număr de locuitori, faima sa de altădată intrînd într-un con de umbră din cauza creşterii economice slabe, a izolării geografice faţă de marile rute de trafic european, a demolărilor şi construcţiilor din anii ’70–’80. Proiectul îşi propune să clarifice probleme legate de identitate urbană, de felul în care Iaşiul se mai deosebeşte de alte oraşe mari, dar mai ales direcţiile importante de urmat în redefinirea oraşului, prin mobilizarea societăţii civile pentru atingerea unei conştiinţe civice care să participe în mod concret la acest demers.
320.000 de locuitori; fostă capitală a principatului moldav; sediul celei mai vechi universităţi în limba română; un teatru naţional; o operă; o filarmonică; un centru european de creaţie artistică; pelerinajul Sfintei Parascheva, care atrage cîteva sute de mii de persoane în octombrie; o rată a şomajului printre cele mai mari din România; o regiune care cuprinde cea mai importantă proporţie de populaţie rurală şi majoritatea comunelor celor mai sărace din România; 60.000 de studenţi; un parc tehnologic, dar, în acelaşi timp, lipsa acută a investitorilor străini; o bienală de artă contemporană, autori de valoare; o situare geografică departe de centru… Iar acest inventar de contraste à la Prévert ar putea continua încă mult şi bine! Iaşiul este un oraş unic. O recentă anchetă a Direcţiei judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu arată că 81% dintre locuitorii judeţului Iaşi revendică pentru oraş statutul de capitală culturală a ţării. Pe plan naţional, românii sînt înclinaţi destul de des să acorde Iaşiului un fel de întîietate onorifică, chiar dacă astăzi Bucureştiul este cel care concentrează, fără doar şi poate, cele mai multe talente. Persoanele interogate denunţă cu aceeaşi promptitudine situaţia economică precară, lipsa dinamismului şi a locurilor de muncă, atît în oraş cît şi în regiunea Moldovei, ba chiar tradiţionalismul care domneşte în numeroase sectoare ale vieţii sociale. Şi nu ezită să plece la Bucureşti şi spre celelalte capitale de regiune, considerate capabile să ofere mai multe oportunităţi. Iaşiul ar putea fi ceea ce se numeşte un caz de şcoală, pentru cine doreşte să se ocupe de identitatea colectivă: împărţit între certitudinile legate de tradiţie şi întrebările despre viitor, oraşul are o imagine neclară în mintea locuitorilor săi. Oraşele care au cunoscut sau au trăit această situaţie sînt numeroase în Europa sau aiurea. Răspunsul oamenilor politici şi al specialiştilor este bine cunoscut şi poate fi rezumat printr-un concept recent: marketingul urban. Apropiata aderare a României la Uniunea Europeană accentuează sentimentul pe care îl au cetăţenii şi autorităţile, că trebuie făcut ceva: ce cale trebuie urmată pentru a ridica oraşul Iaşi la rangul de oraşimportant în regiune şi în Uniune? Mai multe proiecte încearcă în momentul de faţă să răspundă la această întrebare, restaurarea principalelor monumente ale oraşului, renovarea urbană, ridicarea de noi construcţii sau complexe comerciale (între care foarte controversatul „Palas“, proiect imobiliar care va ocupa partea din spatele Palatului Culturii, simbol principal al oraşului, proiect care simbolizează, în funcţie de interlocutor, fie modernitatea urbană, fie negarea specificităţii oraşului), în vreme ce numeroase interogaţii asupra modelului de dezvoltare şi de promovare economică şi universitară, ba chiar, în mai mică măsură, culturală, sînt preocuparea predominantă. Omul politic are fără doar şi poate sarcina de a imagina, de a propune, apoi de a conduce o strategie, o politică sau un plan de acţiune. Întreprinzătorul intervine şi el la o scară importantă, într-un cartier, asupra habitatului sau a economiei şi comerţului, chiar dacă asta se întîmplă uneori cu preţul unei logici de împrumut, care prevalează asupra raţiunii urbane sau a rezultatului pe termen lung. Dar localnicul este cel care contează într-un oraş. Fiecare locuitor este în acelaşi timp creatorul permanent al identităţii oraşului şi beneficiarul ei. Între 9 şi 30 octombrie, patru grupuri de localnici primesc la Iaşi patru artişti străini. În centrul a ceea ce vor face împreună, o întrebare: cum îşi percep ei oraşul? Fiecare artist face o sinteză, cu scopul de a pune în evidenţă reprezentarea sau reprezentările care i s-au propus de către grupul său. Patru artişti: un fotograf, un scriitor şi doi plasticieni. Patru grupuri de cetăţeni veniţi din orizonturi diferite, din cartiere şi din medii socio-economice diferite. Fiecare binom „grup de cetăţeni – artist“ se confruntă cu privirea membrilor săi, în funcţie de individualităţi, dar şi de opoziţia între „cetăţeanul oraşului Iaşi, pe de o parte, şi persoana care îl vizitează şi care are o privire exterioară, pe de altă parte“. Fiecare artist e liber să aleagă felul în care concepe actul artistic. Două săptămîni sînt dedicate descoperirii oraşului şi discuţiilor cu fiecare grup, apoi o săptămînă consacrată finalizării producerii operelor care vor fi prezentate ulterior publicului cu ocazia unui colocviu despre politica oraşului organizat de Primăria Iaşi şi Centrul Cultural Francez, şi care vor putea circula prin cartierele oraşului. O publicaţie va prelungi în timp efortul de reflecţie. Scopul cel mai important al proiectului nu este de a face un studiu sociologic. Chiar dacă logica lui are la bază constatările experţilor, alegerea suportului artistic este importantă. Dacă preocupările economice, predominante astăzi, sînt cît se poate de justificate, cultura rămîne un vector indispensabil al definirii identitare a unui loc, dar şi al dezvoltării sale şi al coeziunii sociale, prin valoarea adăugată pe care o aduce imaginii sale şi mîndria pe care o procură locuitorilor săi. În secolul al XX-lea, identitatea oraşului Iaşi şi imaginea sa pe plan naţional s-a sprijinit în mare parte pe personalităţi precum Eminescu, Kogălniceanu, Creangă, Cuza sau Sadoveanu. Astăzi, Iaşiul trebuie să-şi construiască o imagine de secol XXI: peste 50 de ani, care vor fi patrimoniul şi realizările cu care se va mîndri? Depinde de opţiunea prezentă. Cetăţenii şi artiştii încearcă să găsească răspunsul.
de Guillaume ROBERT
preluat din Dilema veche, Anul III, nr.144 - 27 octombrie 2006
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=144&cmd=articol&id=4176
Privit odinioară ca oraşul intelectualităţii, Iaşii au cunoscut o înflorire în plan cultural, politic şi arhitectural care devenise exemplară în epocă. Istoria se schimbă şi Iaşiul se situează printre primele cinci mare oraşe ale ţării ca număr de locuitori, faima sa de altădată intrînd într-un con de umbră din cauza creşterii economice slabe, a izolării geografice faţă de marile rute de trafic european, a demolărilor şi construcţiilor din anii ’70–’80. Proiectul îşi propune să clarifice probleme legate de identitate urbană, de felul în care Iaşiul se mai deosebeşte de alte oraşe mari, dar mai ales direcţiile importante de urmat în redefinirea oraşului, prin mobilizarea societăţii civile pentru atingerea unei conştiinţe civice care să participe în mod concret la acest demers.
320.000 de locuitori; fostă capitală a principatului moldav; sediul celei mai vechi universităţi în limba română; un teatru naţional; o operă; o filarmonică; un centru european de creaţie artistică; pelerinajul Sfintei Parascheva, care atrage cîteva sute de mii de persoane în octombrie; o rată a şomajului printre cele mai mari din România; o regiune care cuprinde cea mai importantă proporţie de populaţie rurală şi majoritatea comunelor celor mai sărace din România; 60.000 de studenţi; un parc tehnologic, dar, în acelaşi timp, lipsa acută a investitorilor străini; o bienală de artă contemporană, autori de valoare; o situare geografică departe de centru… Iar acest inventar de contraste à la Prévert ar putea continua încă mult şi bine! Iaşiul este un oraş unic. O recentă anchetă a Direcţiei judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu arată că 81% dintre locuitorii judeţului Iaşi revendică pentru oraş statutul de capitală culturală a ţării. Pe plan naţional, românii sînt înclinaţi destul de des să acorde Iaşiului un fel de întîietate onorifică, chiar dacă astăzi Bucureştiul este cel care concentrează, fără doar şi poate, cele mai multe talente. Persoanele interogate denunţă cu aceeaşi promptitudine situaţia economică precară, lipsa dinamismului şi a locurilor de muncă, atît în oraş cît şi în regiunea Moldovei, ba chiar tradiţionalismul care domneşte în numeroase sectoare ale vieţii sociale. Şi nu ezită să plece la Bucureşti şi spre celelalte capitale de regiune, considerate capabile să ofere mai multe oportunităţi. Iaşiul ar putea fi ceea ce se numeşte un caz de şcoală, pentru cine doreşte să se ocupe de identitatea colectivă: împărţit între certitudinile legate de tradiţie şi întrebările despre viitor, oraşul are o imagine neclară în mintea locuitorilor săi. Oraşele care au cunoscut sau au trăit această situaţie sînt numeroase în Europa sau aiurea. Răspunsul oamenilor politici şi al specialiştilor este bine cunoscut şi poate fi rezumat printr-un concept recent: marketingul urban. Apropiata aderare a României la Uniunea Europeană accentuează sentimentul pe care îl au cetăţenii şi autorităţile, că trebuie făcut ceva: ce cale trebuie urmată pentru a ridica oraşul Iaşi la rangul de oraşimportant în regiune şi în Uniune? Mai multe proiecte încearcă în momentul de faţă să răspundă la această întrebare, restaurarea principalelor monumente ale oraşului, renovarea urbană, ridicarea de noi construcţii sau complexe comerciale (între care foarte controversatul „Palas“, proiect imobiliar care va ocupa partea din spatele Palatului Culturii, simbol principal al oraşului, proiect care simbolizează, în funcţie de interlocutor, fie modernitatea urbană, fie negarea specificităţii oraşului), în vreme ce numeroase interogaţii asupra modelului de dezvoltare şi de promovare economică şi universitară, ba chiar, în mai mică măsură, culturală, sînt preocuparea predominantă. Omul politic are fără doar şi poate sarcina de a imagina, de a propune, apoi de a conduce o strategie, o politică sau un plan de acţiune. Întreprinzătorul intervine şi el la o scară importantă, într-un cartier, asupra habitatului sau a economiei şi comerţului, chiar dacă asta se întîmplă uneori cu preţul unei logici de împrumut, care prevalează asupra raţiunii urbane sau a rezultatului pe termen lung. Dar localnicul este cel care contează într-un oraş. Fiecare locuitor este în acelaşi timp creatorul permanent al identităţii oraşului şi beneficiarul ei. Între 9 şi 30 octombrie, patru grupuri de localnici primesc la Iaşi patru artişti străini. În centrul a ceea ce vor face împreună, o întrebare: cum îşi percep ei oraşul? Fiecare artist face o sinteză, cu scopul de a pune în evidenţă reprezentarea sau reprezentările care i s-au propus de către grupul său. Patru artişti: un fotograf, un scriitor şi doi plasticieni. Patru grupuri de cetăţeni veniţi din orizonturi diferite, din cartiere şi din medii socio-economice diferite. Fiecare binom „grup de cetăţeni – artist“ se confruntă cu privirea membrilor săi, în funcţie de individualităţi, dar şi de opoziţia între „cetăţeanul oraşului Iaşi, pe de o parte, şi persoana care îl vizitează şi care are o privire exterioară, pe de altă parte“. Fiecare artist e liber să aleagă felul în care concepe actul artistic. Două săptămîni sînt dedicate descoperirii oraşului şi discuţiilor cu fiecare grup, apoi o săptămînă consacrată finalizării producerii operelor care vor fi prezentate ulterior publicului cu ocazia unui colocviu despre politica oraşului organizat de Primăria Iaşi şi Centrul Cultural Francez, şi care vor putea circula prin cartierele oraşului. O publicaţie va prelungi în timp efortul de reflecţie. Scopul cel mai important al proiectului nu este de a face un studiu sociologic. Chiar dacă logica lui are la bază constatările experţilor, alegerea suportului artistic este importantă. Dacă preocupările economice, predominante astăzi, sînt cît se poate de justificate, cultura rămîne un vector indispensabil al definirii identitare a unui loc, dar şi al dezvoltării sale şi al coeziunii sociale, prin valoarea adăugată pe care o aduce imaginii sale şi mîndria pe care o procură locuitorilor săi. În secolul al XX-lea, identitatea oraşului Iaşi şi imaginea sa pe plan naţional s-a sprijinit în mare parte pe personalităţi precum Eminescu, Kogălniceanu, Creangă, Cuza sau Sadoveanu. Astăzi, Iaşiul trebuie să-şi construiască o imagine de secol XXI: peste 50 de ani, care vor fi patrimoniul şi realizările cu care se va mîndri? Depinde de opţiunea prezentă. Cetăţenii şi artiştii încearcă să găsească răspunsul.
Friday, July 20, 2007
Reforma in invatamint sau utopia educationala
Reforma in invatamint sau utopia educationala (I),
de Andrei Cornea, preluare din Revista 22, nr. 906
http://www.revista22.ro/
Nimeni n-ar putea contesta diagnosticul sever dat invatamantului romanesc, atat in ansamblu, cat si in detalii, de catre Comisia prezidentiala condusa de fostul ministru al Educatiei, profesorul Mircea Miclea. Oricata antipatie ar starni in anumite cercuri tot ceea ce soseste de la Traian Basescu, de data aceasta ideea ca stam rau cu educatia a fost larg impartasita de clasa politica, iar PSD chiar s-a grabit sa propuna, reluand ideea Comisiei, un pact national pentru educatie. Ar merita, atunci, sa ne oprim asupra solutiilor propuse in raportul Comisiei si sper ca multi o vor face in saptamanile ce urmeaza.
Voi incepe aceasta sumara analiza cu invatamantul preuniversitar, afirmand ca multe propuneri ale Comisiei Miclea mi se par utile si benefice. N-am sa ma refer in mod explicit la acestea, ci, din lipsa de spatiu, voi avea in vedere ceea ce mi se pare discutabil.
Ca sa-mi spun direct opinia, unele dintre propuneri (o noua structura a ciclurilor de invatamant, reforma curriculara, descentralizarea, educatia timpurie), altminteri generoase si interesante ale Raportului in domeniul invatamantului preuniversitar, mi se par utopice, inaplicabile integral societatii romanesti asa cum e ea acum. De exemplu: Raportul remarca faptul ca actualul sistem de invatamant este "inechitabil", deoarece persista o mare diferenta intre rezultatele din mediul urban si cele din mediul rural. Foarte adevarat, dar aceasta e marea problema a Romaniei, nu doar a invatamantului romanesc. Cand mai mult de 45% din populatia tarii continua, in secolul XXI, sa locuiasca la tara, adesea in conditiile secolului XIX, cand, in acelasi timp, ponderea agriculturii in PIB nu trece cu mult de 10%, nu poti rezolva lucrurile numai printr-o reforma in sistemul de invatamant, iar a crede asta e o dovada de gandire utopica. Sunt convins, pe de alta parte, ca, daca statisticile ar compara numai situatia invatamantului din mediul urban de la noi si din alte tari, am sta cu mult mai bine la multi dintre indicatori.
Asa stand lucrurile, unele dintre masurile propuse in Raport, odata aplicate, risca sa mareasca decalajele, nu sa le micsoreze. De pilda, propunerea de a insista pe educatia timpurie (intre 0-5 ani), in care un punct important este transformarea creselor in institutii avand scop educativ. Mi-e clar ce se va intampla cu cresele si gradinitele la tara, conforme cu noile principii! Pur si simplu vor intarzia sa existe, din lipsa de personal si spatii adecvate! Asta ca sa nu mai vorbesc de faptul ca ideea de a prelua copilul de la nastere intr-o "institutie" a statului si de a-i da drumul abia cand a implinit 16 sau 19 ani imi da un frison.
Nu pot sa nu subscriu, in principiu, la propunerea de a descentraliza invatamantul preuniversitar, astfel incat scoala si consiliul local sa aiba rolul central in constructia si executia bugetului. Propunerea asuma insa, fara nici un strop de prudenta, ca la noi exista, pe scara larga, "comunitati" in sensul profund al cuvantului (si nu doar "localitati"), animate de ideea "binelui comun", si ca ele sunt preocupate prioritar si de situatia scolara a copiilor respectivi. Daca n-am fi vazut, anul trecut, armata lucrand la ridicarea digurilor care sa protejeze satul de inundatii, iar satenii dand sfaturi pe margini, ba chiar nemultumiti ca treaba nu merge destul de repede, am mai fi putut avea iluzii! In fapt, daca scoala si consiliul local vor decide executia bugetului, diferentele si decalajele vor creste - banuiesc - considerabil. Desigur, se vor intalni unele administratii locale responsabile (probabil ca mai ales in Ardeal sau Banat), dar vor exista numeroase consilii fara preocuparea pentru "binele public", care vor cheltui banii anapoda, daca nu ilicit, si ma tem ca, in cele din urma, majoritatea acestora va fi tot in mediul rural sau in orasele mici. Veti spune: ce pazesc oamenii locului, ei de ce nu intervin? Ei bine, s-ar putea ca oamenii locului sa nu inteleaga prea bine de ce copiii trebuie sa mai mearga la scoala si sa prefere sa-i trimita la munca. Sau - la scoala la oras. Sau s-ar putea ca foarte multi dintre oamenii locului sa fie ei insisi la munca in strainatate etc. Costurile iresponsabilitatii "comunitatii" le vor plati copiii. Evident, Raportul cere Ministerului Educatiei sa monitorizeze atent situatia, dar ori recomandarea e numai o vorba pe hartie, ori e greu de crezut ca, avand parte de atata monitorizare, notiunea de "descentralizare" va mai avea vreun sens. Pe scurt, aplicand unele dintre aceste masuri de reforma, invatamantul romanesc va deveni si mai inechitabil. Va deveni el, macar in unele locuri favorizate, mai performant? Nu e tocmai sigur.
In mod surprinzator si contradictoriu, Raportul propune ca alocarea bugetara in invatamantul preuniversitar sa se faca "pe cap de elev", desi, totodata, cere ca alocarea bugetara in invatamantul universitar sa nu se mai faca "pe cap de student" ca acum, ci pe programe de studii. Se va spune, poate, ca situatia e diferita in universitar si preuniversitar. Totusi, estimez ca, daca masura va fi aplicata, scolile si mai ales liceele bune vor cobori imediat standardele pentru a nu lasa repetenti si a nu exclude pe nimeni, facand orice pentru a atrage fiecare "cap de elev" disponibil (chiar fara minte in acel cap). E imposibil insa sa ai o scoala buna, daca indicele de promovabilitate se apropie de 100%. Si este imposibil ca indicele sa nu tinda catre acest maxim, daca veniturile institutiei depind direct de numarul de elevi sau studenti. Sistemul bugetarii "pe cap de student" - introdus in ministeriatul lui Andrei Marga - s-a dovedit, in universitati (mai ales in cele cu valoare si traditie), unul dintre principalele motive ale scaderii nivelului de cunoastere al studentilor (fapt recunoscut de Raport), asa ca introducerea lui in scoli, atunci cand, pe buna dreptate, se cere abandonarea lui in universitati, e o eroare majora. Daca in plus, asa cum se propune, 20-30% din curriculum va fi stabilit de scoala, introducerea de materii considerate la moda, dar nesemnificative, bune numai pentru atras "capete de elevi", va deveni obsesiva. Eu cred ca ideea de a flexibiliza curriculumul este una dintre cele mai valoroase propuneri ale Raportului, dar cred si ca aplicarea ei trebuie ferita, pe cat se poate, de influenta modelor anuale si a derutei de moment a parintilor. Raportul cuprinde formule nefericite, cum ar fi "o oferta necompetitiva va duce la marginalizarea unei scoli pana la desfiintarea ei...". Cred ca un liceu care, in cele 30% dintre ore la dispozitie, va introduce limbi clasice, istorie si filosofie nu va avea - asa cum stau lucrurile acum - o "oferta competitiva", dar chiar unul care va voi sa predea astronomie si muzica va avea toate sansele sa fie "marginalizat", in favoarea unuia care va preda jurnalism, modelling si contabilitate. Aici Raportul pare ca cedeaza utopiei pietei care ar putea rezolva totul in mod optim chiar si in ceea ce priveste educatia.
Raportul remarca, pe buna dreptate, slaba salarizare a corpului didactic si cere o majorare substantiala a acesteia. Nimic de obiectat aici. Unde insa simtim din nou perspectiva utopica a unor idei ale Raportului este ca el vrea ca acest spor substantial (mai ales pentru cei cu vechime mica) sa fie "conditionat de cresterea cantitatii si calitatii prestatiei didactice". "Salarii mai mari inseamna si munca mai multa" - spune Raportul pe un ton sententios care imi desteapta amintiri neplacute din alt regim. Ei bine - nu: salariile din invatamant (si mai ales pentru cei tineri) trebuie sa creasca neconditionat, in datele actualelor norme didactice, indiferent daca avem cel mai scurt an de predare din UE. Actualele salarii sunt mici (ceea ce de fapt Raportul recunoaste) in raport cu ceea ce face acum majoritatea cadrelor didactice.
De fapt, Raportul, inspirat desigur din experiente europene, vrea sa atribuie chiar mai multe sarcini corpului didactic si scolii. Se vorbeste despre un nou rol al scolii in educarea adultilor, in asigurarea unor conditii de recreere si supraveghere a elevilor dupa orele de curs, in stimularea "participarii active a elevilor la viata comunitatii" etc. E adevarat ca Raportul sugereaza ca aceste sarcini suplimentare vor absorbi excedentul previzibil de cadre didactice din anii ce vin. Totusi, ramane neclar daca noile activitati suplimentare vor fi platite de la buget, prin cresterea corespunzatoare a salariilor, sau daca, asa cum sugereaza Raportul, scolile vor trebui sa "vanda servicii" pentru a realiza unele venituri necesare. (In fapt, ambele variante sunt posibile, dar lipsa de claritate ramane un defect al pasajelor respective ale Raportului.) In esenta, atata vreme cat statul roman nu va fi dispus sa cheltuiasca considerabil mai mult cu salariile profesorilor - in conditiile normelor actuale -, nu se va schimba nimic fundamental in invatamantul romanesc, iar acest lucru ar fi trebuit spus raspicat si fara conditionari care creeaza confuzie.
Curios, din Raport lipseste orice referire la sistemul meditatiilor - referire insa care nu a lipsit din discursul presedintelui, tinut cu ocazia prezentarii Raportului. Nu stiu cum sa interpretez aceasta stranie disparitie, dar ea mi se pare o tacere ipocrita si contraproductiva. Nu pot discuta aici chestiunea, fundamentala pentru invatamantul romanesc preuniversitar, dar doresc sa supun discutiei trei teze: mai intai, societatea romaneasca are tot dreptul sa plateasca suplimentar pentru educatie, asa cum are dreptul sa plateasca suplimentar pentru sanatate, si e bine ca o face. Apoi, profesorii au tot dreptul sa vanda servicii educationale si sa-si mareasca astfel veniturile, si e bine ca o fac. Problema este ca, la noi, sistemul educational preuniversitar a ajuns cladit pe premiza completarii lui cu meditatii private, ba chiar construit cu scopul ca meditatiile sa devina aproape necesare, chiar si pentru performante mediocre - ceea ce e imoral si distructiv. De aici si tendinta invatamantului nostru de a pune accentul pe cantitatea de informatie, si nu pe gandirea independenta - fapt observat de Raport, dar lasat fara explicatie. Sensul unei reforme realiste, deci, nu trebuie sa fie nici acela de a interzice meditatiile (imposibil si contraproductiv), nici acela de a le trece, pudic, cu vederea (cum face Raportul), ci acela de a reforma in asa fel curricula, manualele si sistemul de predare, incat meditatiile sa nu reprezinte o conditie sine qua non a unei performante scolare medii. Din acest punct de vedere, ideea Raportului de a se renunta la testele nationale dupa 8 ani si de a le inlocui cu un examen dupa 10 ani poate fi utila. Ar trebui, de asemenea, ca profesorilor - indiferent de nivel - sa le fie interzis prin lege sa-i mediteze pe proprii elevii sau macar pe elevii din scoala unde predau.
Chestiunea s-ar putea pune si in termeni mai generali: admitem sau nu ca statul nu mai poate face fata, singur, nevoilor educationale actuale la un nivel suficient? Iar daca adoptam cea de-a doua varianta, intrebarea va fi: ce trebuie sa faca statul pentru a diminua (nu elimina) diferentele de sansa si pentru a asigura o piata educationala privata corecta? Din acest punct de vedere, notez ca Raportul, caracterizand invatamantul romanesc actual ca "ineficient si inechitabil", presupune implicit ca, odata aplicate propunerile sale, el ar deveni si eficient, si echitabil - ceea ce nu e tocmai sigur, ba unii ar spune ca, precum toate propunerile de acest tip, si aceasta e utopica.
Mai notez, in final, un lucru curios: dintre membrii Comisiei, nici unul nu este cadru didactic activ in invatamantul preuniversitar. Intamplare sau simbol? Ma tem ca, indiferent de semnificatie, aceasta absenta nu e binevenita pentru realismul unora dintre propunerile respective.
Ma opresc aici, urmand ca intr-un articol ulterior sa supun discutiei si cateva dintre propunerile pe care Raportul le face in ceea ce priveste invatamantul universitar.
de Andrei Cornea, preluare din Revista 22, nr. 906
http://www.revista22.ro/
Nimeni n-ar putea contesta diagnosticul sever dat invatamantului romanesc, atat in ansamblu, cat si in detalii, de catre Comisia prezidentiala condusa de fostul ministru al Educatiei, profesorul Mircea Miclea. Oricata antipatie ar starni in anumite cercuri tot ceea ce soseste de la Traian Basescu, de data aceasta ideea ca stam rau cu educatia a fost larg impartasita de clasa politica, iar PSD chiar s-a grabit sa propuna, reluand ideea Comisiei, un pact national pentru educatie. Ar merita, atunci, sa ne oprim asupra solutiilor propuse in raportul Comisiei si sper ca multi o vor face in saptamanile ce urmeaza.
Voi incepe aceasta sumara analiza cu invatamantul preuniversitar, afirmand ca multe propuneri ale Comisiei Miclea mi se par utile si benefice. N-am sa ma refer in mod explicit la acestea, ci, din lipsa de spatiu, voi avea in vedere ceea ce mi se pare discutabil.
Ca sa-mi spun direct opinia, unele dintre propuneri (o noua structura a ciclurilor de invatamant, reforma curriculara, descentralizarea, educatia timpurie), altminteri generoase si interesante ale Raportului in domeniul invatamantului preuniversitar, mi se par utopice, inaplicabile integral societatii romanesti asa cum e ea acum. De exemplu: Raportul remarca faptul ca actualul sistem de invatamant este "inechitabil", deoarece persista o mare diferenta intre rezultatele din mediul urban si cele din mediul rural. Foarte adevarat, dar aceasta e marea problema a Romaniei, nu doar a invatamantului romanesc. Cand mai mult de 45% din populatia tarii continua, in secolul XXI, sa locuiasca la tara, adesea in conditiile secolului XIX, cand, in acelasi timp, ponderea agriculturii in PIB nu trece cu mult de 10%, nu poti rezolva lucrurile numai printr-o reforma in sistemul de invatamant, iar a crede asta e o dovada de gandire utopica. Sunt convins, pe de alta parte, ca, daca statisticile ar compara numai situatia invatamantului din mediul urban de la noi si din alte tari, am sta cu mult mai bine la multi dintre indicatori.
Asa stand lucrurile, unele dintre masurile propuse in Raport, odata aplicate, risca sa mareasca decalajele, nu sa le micsoreze. De pilda, propunerea de a insista pe educatia timpurie (intre 0-5 ani), in care un punct important este transformarea creselor in institutii avand scop educativ. Mi-e clar ce se va intampla cu cresele si gradinitele la tara, conforme cu noile principii! Pur si simplu vor intarzia sa existe, din lipsa de personal si spatii adecvate! Asta ca sa nu mai vorbesc de faptul ca ideea de a prelua copilul de la nastere intr-o "institutie" a statului si de a-i da drumul abia cand a implinit 16 sau 19 ani imi da un frison.
Nu pot sa nu subscriu, in principiu, la propunerea de a descentraliza invatamantul preuniversitar, astfel incat scoala si consiliul local sa aiba rolul central in constructia si executia bugetului. Propunerea asuma insa, fara nici un strop de prudenta, ca la noi exista, pe scara larga, "comunitati" in sensul profund al cuvantului (si nu doar "localitati"), animate de ideea "binelui comun", si ca ele sunt preocupate prioritar si de situatia scolara a copiilor respectivi. Daca n-am fi vazut, anul trecut, armata lucrand la ridicarea digurilor care sa protejeze satul de inundatii, iar satenii dand sfaturi pe margini, ba chiar nemultumiti ca treaba nu merge destul de repede, am mai fi putut avea iluzii! In fapt, daca scoala si consiliul local vor decide executia bugetului, diferentele si decalajele vor creste - banuiesc - considerabil. Desigur, se vor intalni unele administratii locale responsabile (probabil ca mai ales in Ardeal sau Banat), dar vor exista numeroase consilii fara preocuparea pentru "binele public", care vor cheltui banii anapoda, daca nu ilicit, si ma tem ca, in cele din urma, majoritatea acestora va fi tot in mediul rural sau in orasele mici. Veti spune: ce pazesc oamenii locului, ei de ce nu intervin? Ei bine, s-ar putea ca oamenii locului sa nu inteleaga prea bine de ce copiii trebuie sa mai mearga la scoala si sa prefere sa-i trimita la munca. Sau - la scoala la oras. Sau s-ar putea ca foarte multi dintre oamenii locului sa fie ei insisi la munca in strainatate etc. Costurile iresponsabilitatii "comunitatii" le vor plati copiii. Evident, Raportul cere Ministerului Educatiei sa monitorizeze atent situatia, dar ori recomandarea e numai o vorba pe hartie, ori e greu de crezut ca, avand parte de atata monitorizare, notiunea de "descentralizare" va mai avea vreun sens. Pe scurt, aplicand unele dintre aceste masuri de reforma, invatamantul romanesc va deveni si mai inechitabil. Va deveni el, macar in unele locuri favorizate, mai performant? Nu e tocmai sigur.
In mod surprinzator si contradictoriu, Raportul propune ca alocarea bugetara in invatamantul preuniversitar sa se faca "pe cap de elev", desi, totodata, cere ca alocarea bugetara in invatamantul universitar sa nu se mai faca "pe cap de student" ca acum, ci pe programe de studii. Se va spune, poate, ca situatia e diferita in universitar si preuniversitar. Totusi, estimez ca, daca masura va fi aplicata, scolile si mai ales liceele bune vor cobori imediat standardele pentru a nu lasa repetenti si a nu exclude pe nimeni, facand orice pentru a atrage fiecare "cap de elev" disponibil (chiar fara minte in acel cap). E imposibil insa sa ai o scoala buna, daca indicele de promovabilitate se apropie de 100%. Si este imposibil ca indicele sa nu tinda catre acest maxim, daca veniturile institutiei depind direct de numarul de elevi sau studenti. Sistemul bugetarii "pe cap de student" - introdus in ministeriatul lui Andrei Marga - s-a dovedit, in universitati (mai ales in cele cu valoare si traditie), unul dintre principalele motive ale scaderii nivelului de cunoastere al studentilor (fapt recunoscut de Raport), asa ca introducerea lui in scoli, atunci cand, pe buna dreptate, se cere abandonarea lui in universitati, e o eroare majora. Daca in plus, asa cum se propune, 20-30% din curriculum va fi stabilit de scoala, introducerea de materii considerate la moda, dar nesemnificative, bune numai pentru atras "capete de elevi", va deveni obsesiva. Eu cred ca ideea de a flexibiliza curriculumul este una dintre cele mai valoroase propuneri ale Raportului, dar cred si ca aplicarea ei trebuie ferita, pe cat se poate, de influenta modelor anuale si a derutei de moment a parintilor. Raportul cuprinde formule nefericite, cum ar fi "o oferta necompetitiva va duce la marginalizarea unei scoli pana la desfiintarea ei...". Cred ca un liceu care, in cele 30% dintre ore la dispozitie, va introduce limbi clasice, istorie si filosofie nu va avea - asa cum stau lucrurile acum - o "oferta competitiva", dar chiar unul care va voi sa predea astronomie si muzica va avea toate sansele sa fie "marginalizat", in favoarea unuia care va preda jurnalism, modelling si contabilitate. Aici Raportul pare ca cedeaza utopiei pietei care ar putea rezolva totul in mod optim chiar si in ceea ce priveste educatia.
Raportul remarca, pe buna dreptate, slaba salarizare a corpului didactic si cere o majorare substantiala a acesteia. Nimic de obiectat aici. Unde insa simtim din nou perspectiva utopica a unor idei ale Raportului este ca el vrea ca acest spor substantial (mai ales pentru cei cu vechime mica) sa fie "conditionat de cresterea cantitatii si calitatii prestatiei didactice". "Salarii mai mari inseamna si munca mai multa" - spune Raportul pe un ton sententios care imi desteapta amintiri neplacute din alt regim. Ei bine - nu: salariile din invatamant (si mai ales pentru cei tineri) trebuie sa creasca neconditionat, in datele actualelor norme didactice, indiferent daca avem cel mai scurt an de predare din UE. Actualele salarii sunt mici (ceea ce de fapt Raportul recunoaste) in raport cu ceea ce face acum majoritatea cadrelor didactice.
De fapt, Raportul, inspirat desigur din experiente europene, vrea sa atribuie chiar mai multe sarcini corpului didactic si scolii. Se vorbeste despre un nou rol al scolii in educarea adultilor, in asigurarea unor conditii de recreere si supraveghere a elevilor dupa orele de curs, in stimularea "participarii active a elevilor la viata comunitatii" etc. E adevarat ca Raportul sugereaza ca aceste sarcini suplimentare vor absorbi excedentul previzibil de cadre didactice din anii ce vin. Totusi, ramane neclar daca noile activitati suplimentare vor fi platite de la buget, prin cresterea corespunzatoare a salariilor, sau daca, asa cum sugereaza Raportul, scolile vor trebui sa "vanda servicii" pentru a realiza unele venituri necesare. (In fapt, ambele variante sunt posibile, dar lipsa de claritate ramane un defect al pasajelor respective ale Raportului.) In esenta, atata vreme cat statul roman nu va fi dispus sa cheltuiasca considerabil mai mult cu salariile profesorilor - in conditiile normelor actuale -, nu se va schimba nimic fundamental in invatamantul romanesc, iar acest lucru ar fi trebuit spus raspicat si fara conditionari care creeaza confuzie.
Curios, din Raport lipseste orice referire la sistemul meditatiilor - referire insa care nu a lipsit din discursul presedintelui, tinut cu ocazia prezentarii Raportului. Nu stiu cum sa interpretez aceasta stranie disparitie, dar ea mi se pare o tacere ipocrita si contraproductiva. Nu pot discuta aici chestiunea, fundamentala pentru invatamantul romanesc preuniversitar, dar doresc sa supun discutiei trei teze: mai intai, societatea romaneasca are tot dreptul sa plateasca suplimentar pentru educatie, asa cum are dreptul sa plateasca suplimentar pentru sanatate, si e bine ca o face. Apoi, profesorii au tot dreptul sa vanda servicii educationale si sa-si mareasca astfel veniturile, si e bine ca o fac. Problema este ca, la noi, sistemul educational preuniversitar a ajuns cladit pe premiza completarii lui cu meditatii private, ba chiar construit cu scopul ca meditatiile sa devina aproape necesare, chiar si pentru performante mediocre - ceea ce e imoral si distructiv. De aici si tendinta invatamantului nostru de a pune accentul pe cantitatea de informatie, si nu pe gandirea independenta - fapt observat de Raport, dar lasat fara explicatie. Sensul unei reforme realiste, deci, nu trebuie sa fie nici acela de a interzice meditatiile (imposibil si contraproductiv), nici acela de a le trece, pudic, cu vederea (cum face Raportul), ci acela de a reforma in asa fel curricula, manualele si sistemul de predare, incat meditatiile sa nu reprezinte o conditie sine qua non a unei performante scolare medii. Din acest punct de vedere, ideea Raportului de a se renunta la testele nationale dupa 8 ani si de a le inlocui cu un examen dupa 10 ani poate fi utila. Ar trebui, de asemenea, ca profesorilor - indiferent de nivel - sa le fie interzis prin lege sa-i mediteze pe proprii elevii sau macar pe elevii din scoala unde predau.
Chestiunea s-ar putea pune si in termeni mai generali: admitem sau nu ca statul nu mai poate face fata, singur, nevoilor educationale actuale la un nivel suficient? Iar daca adoptam cea de-a doua varianta, intrebarea va fi: ce trebuie sa faca statul pentru a diminua (nu elimina) diferentele de sansa si pentru a asigura o piata educationala privata corecta? Din acest punct de vedere, notez ca Raportul, caracterizand invatamantul romanesc actual ca "ineficient si inechitabil", presupune implicit ca, odata aplicate propunerile sale, el ar deveni si eficient, si echitabil - ceea ce nu e tocmai sigur, ba unii ar spune ca, precum toate propunerile de acest tip, si aceasta e utopica.
Mai notez, in final, un lucru curios: dintre membrii Comisiei, nici unul nu este cadru didactic activ in invatamantul preuniversitar. Intamplare sau simbol? Ma tem ca, indiferent de semnificatie, aceasta absenta nu e binevenita pentru realismul unora dintre propunerile respective.
Ma opresc aici, urmand ca intr-un articol ulterior sa supun discutiei si cateva dintre propunerile pe care Raportul le face in ceea ce priveste invatamantul universitar.
Sunday, July 15, 2007
Reforma sau recviem?
Reforma sau recviem?
de Mircea Mihaies, Evenimentul Zilei, 14 iulie 2007
http://www.expres.ro/article.php?artid=314093
Ei, bravos! A vazut si onor comisia prezidentiala condusa de Mircea Miclea ceea ce vede tot romanul de saptesprezece ani: ca invatamantul romanesc e in prapastie. Desi mi-am impus sa nu ma refer in articolele mele la situatiile in care sunt direct implicat (e motivul pentru care nu scriu despre Institutul Cultural Roman si atacurile infame la care e supus cvasicotidian), nu m-am putut abtine de-a lungul vremii sa nu abordez dezastrul din invatamant. Aveam o scuza: nu pledam propria cauza, ci a unei largi categorii de romani.Sa fie limpede: in cazul invatamantului din Romania nu s-a petrecut vreun cataclism care sa fi luat la vale, de-a valma, elevii, cataloagele, invatatorii si laboratoarele. Nu s-a desprins nicio placa tectonica pe care statea patura profesorimii, si nici n-a trecut twisterul peste fiecare scoala de cartier, sat sau catun. Pur si simplu, constatam acum rezultatele unui complot perfect articulat inca pe vremea cand Iliescu si Roman taiau si spanzurau in Romania. La ce sa te astepti, decat la faliment, dupa ce, an de an, subfinantezi cu buna stiinta cea mai importanta componenta a activitatii unei societati? De durere de cap te mai tratezi si singur. Dar de prostie, lipsa de educatie si incultura te vindeci doar prin scoala.Si, totusi, cu un cinism cu atat mai socant cu cat parlamentul a fost mereu intesat de „profesori universitari”, invatamantul a fost calul de bataie al puterii neocomuniste. Inca din prima clipa, Iliescu s-a concentrat asupra categoriilor sociale de care se putea servi pentru a-si perpetua puterea. Va mai aduceti aminte de salariile enorme ale minerilor? Dar de privilegiile (cate puteau fi acordate) clasei asa-zis „muncitoare” - de parca ceilalti, care nu lucrau direct cu palmele, huzureau? In toate acestea, intoleranta si ura de clasa de care se imbibase mintea lui Iliescu au fost decisive.Asa a ajuns profesorimea, dintr-o categorie sociala respectata, un fel de lumpen-proletariat cu studii superioare. A fi fost profesor, in tot intervalul anilor 1990-2000, te plasa intr-o clasa demna de compatimit, daca nu chiar de dispretuit. Constransi de mizerie la activitati complementare, profesorii au neglijat, fatalmente, propria instructie, contribuind decisiv la falimentarea sistemului.Sigur ca au fost impinsi cu buna stiinta in postura de victime, dar n-au facut mare lucru pentru a iesi din ea. Or, sistemul se baza tocmai pe asta: pe slaba coeziune din interiorul paturii intelectuale, pe o presupusa „intelepciune” a omului cu studii superioare, care intelegea „urgentele momentului”, spre deosebire de mineri sau ceferisti. Asa am ajuns sa populam scolile nu cu profesori competenti, ci cu indivizi deprimati, deprofesionalizati, ce nu-si puteau cumpara nu doar carti, dar nici macar o pereche de pantaloni decenti, si cu profesoare care aveau trac sa iasa la tabla, de rusinea de a nu li se vedea pantofii scalciati.Raportul comisiei Miclea ramane, dincolo de toate acestea, salutar. Solutiile propuse sunt, nu arareori, admirabile, dar si lipsite de realism. Intr-o tara in care esti fericit ca ajungi seara acasa fara sa fi fost, de-a lungul zilei, apostrofat, injurat, amenintat, scuipat, bruftuluit, inghiontit, lovit cu bestialitate de-un semen, accentul pe comunitate, din Raport, mi se pare total nerealist, ca sa nu spun comic. Problema romanilor in clipa de fata - mai mult decat una de reforma a sistemului educational - e una de reumanizare. Prea multi dintre noi aratam ca niste fiare iesite la raspantie pentru a-si sfasia prada, ca sa mai speram ca ne vom lasa „educati”, pentru a educa la randul nostru. In acest ceas sumbru, cand ideile lui Iliescu triumfa la scara intregii societati, nu pixul sau computerul e instrumentul cu care-si inzestreaza romanii copiii, ci tubul cu spray antitero, sisul bine ascutit, bata de baseball disimulabila in maneca hainei si chiar stramoseasca ghioaga.Dac-ar fi sa ma iau dupa reactiile venind dinspre principalul vizat de rezultatele Raportului, Ministerul Educatiei si Cercetarii, stiu la ce sa ma astept: la inca un esec de proportii. Ilustrarea acestei noi farse a istoriei va fi, probabil, inscaunarea nomenklaturistului Ani Matei, fostul sef al studentilor comunisti, prieten de casa al eternului Mohora, in scaunul de director general pentru invatamantul universitar. Specialist in aritmetica - materie intens predata in universitati, dupa cum se stie! -, slugoiul ceausist va face acum reforma invatamantului superior din Romania capitalista. Halal!
de Mircea Mihaies, Evenimentul Zilei, 14 iulie 2007
http://www.expres.ro/article.php?artid=314093
Ei, bravos! A vazut si onor comisia prezidentiala condusa de Mircea Miclea ceea ce vede tot romanul de saptesprezece ani: ca invatamantul romanesc e in prapastie. Desi mi-am impus sa nu ma refer in articolele mele la situatiile in care sunt direct implicat (e motivul pentru care nu scriu despre Institutul Cultural Roman si atacurile infame la care e supus cvasicotidian), nu m-am putut abtine de-a lungul vremii sa nu abordez dezastrul din invatamant. Aveam o scuza: nu pledam propria cauza, ci a unei largi categorii de romani.Sa fie limpede: in cazul invatamantului din Romania nu s-a petrecut vreun cataclism care sa fi luat la vale, de-a valma, elevii, cataloagele, invatatorii si laboratoarele. Nu s-a desprins nicio placa tectonica pe care statea patura profesorimii, si nici n-a trecut twisterul peste fiecare scoala de cartier, sat sau catun. Pur si simplu, constatam acum rezultatele unui complot perfect articulat inca pe vremea cand Iliescu si Roman taiau si spanzurau in Romania. La ce sa te astepti, decat la faliment, dupa ce, an de an, subfinantezi cu buna stiinta cea mai importanta componenta a activitatii unei societati? De durere de cap te mai tratezi si singur. Dar de prostie, lipsa de educatie si incultura te vindeci doar prin scoala.Si, totusi, cu un cinism cu atat mai socant cu cat parlamentul a fost mereu intesat de „profesori universitari”, invatamantul a fost calul de bataie al puterii neocomuniste. Inca din prima clipa, Iliescu s-a concentrat asupra categoriilor sociale de care se putea servi pentru a-si perpetua puterea. Va mai aduceti aminte de salariile enorme ale minerilor? Dar de privilegiile (cate puteau fi acordate) clasei asa-zis „muncitoare” - de parca ceilalti, care nu lucrau direct cu palmele, huzureau? In toate acestea, intoleranta si ura de clasa de care se imbibase mintea lui Iliescu au fost decisive.Asa a ajuns profesorimea, dintr-o categorie sociala respectata, un fel de lumpen-proletariat cu studii superioare. A fi fost profesor, in tot intervalul anilor 1990-2000, te plasa intr-o clasa demna de compatimit, daca nu chiar de dispretuit. Constransi de mizerie la activitati complementare, profesorii au neglijat, fatalmente, propria instructie, contribuind decisiv la falimentarea sistemului.Sigur ca au fost impinsi cu buna stiinta in postura de victime, dar n-au facut mare lucru pentru a iesi din ea. Or, sistemul se baza tocmai pe asta: pe slaba coeziune din interiorul paturii intelectuale, pe o presupusa „intelepciune” a omului cu studii superioare, care intelegea „urgentele momentului”, spre deosebire de mineri sau ceferisti. Asa am ajuns sa populam scolile nu cu profesori competenti, ci cu indivizi deprimati, deprofesionalizati, ce nu-si puteau cumpara nu doar carti, dar nici macar o pereche de pantaloni decenti, si cu profesoare care aveau trac sa iasa la tabla, de rusinea de a nu li se vedea pantofii scalciati.Raportul comisiei Miclea ramane, dincolo de toate acestea, salutar. Solutiile propuse sunt, nu arareori, admirabile, dar si lipsite de realism. Intr-o tara in care esti fericit ca ajungi seara acasa fara sa fi fost, de-a lungul zilei, apostrofat, injurat, amenintat, scuipat, bruftuluit, inghiontit, lovit cu bestialitate de-un semen, accentul pe comunitate, din Raport, mi se pare total nerealist, ca sa nu spun comic. Problema romanilor in clipa de fata - mai mult decat una de reforma a sistemului educational - e una de reumanizare. Prea multi dintre noi aratam ca niste fiare iesite la raspantie pentru a-si sfasia prada, ca sa mai speram ca ne vom lasa „educati”, pentru a educa la randul nostru. In acest ceas sumbru, cand ideile lui Iliescu triumfa la scara intregii societati, nu pixul sau computerul e instrumentul cu care-si inzestreaza romanii copiii, ci tubul cu spray antitero, sisul bine ascutit, bata de baseball disimulabila in maneca hainei si chiar stramoseasca ghioaga.Dac-ar fi sa ma iau dupa reactiile venind dinspre principalul vizat de rezultatele Raportului, Ministerul Educatiei si Cercetarii, stiu la ce sa ma astept: la inca un esec de proportii. Ilustrarea acestei noi farse a istoriei va fi, probabil, inscaunarea nomenklaturistului Ani Matei, fostul sef al studentilor comunisti, prieten de casa al eternului Mohora, in scaunul de director general pentru invatamantul universitar. Specialist in aritmetica - materie intens predata in universitati, dupa cum se stie! -, slugoiul ceausist va face acum reforma invatamantului superior din Romania capitalista. Halal!
Thursday, July 5, 2007
Prea multa carte strica
Prea multa carte strica
de Teodor Baconsky
Cotidianul, 6 iulie 2007
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=12075&art=31745&cHash=052e1a7fd6
Destinul statelor evoluate se bazeaza, printre altele, pe soliditatea institutiilor pedagogice. Franta, Germania, Marea Britanie, Spania si Italia sint performante, astazi, si pentru ca Alcuin de York a reformat scoala palatina a lui Carol cel Mare. Daca n-ar fi existat ordinele monahale ale Evului Mediu, baza culturala a puterilor europene ar fi fost precara, iar vocatia lor civilizatorie, mult mai palida. Daca teologia scolastica nu si-ar fi gasit un cadru institutional in primele universitati, aceste natiuni n-ar fi putut manifesta pretentii de... universalitate. Sistemul francez al Marilor Scoli (fondat de Napoleon), constelatia Leipzig-Heidelberg, legendarul tandem Oxford-Cambridge, Padova sau Sevilla sint reperele Europei, dar si locurile din care forta natiunilor majore continua sa-si extraga argumentele de prestigiu. Dincolo de Atlantic, SUA functioneaza pe acelasi principiu: a educa eminent inseamna a domina prin inovatie. Chiar si „puterile emergente“ - Japonia, China, India, Africa de Sud sau Brazilia - mizeaza ferm pe ceea ce se numeste “soft power“. Zestrea lor de cercetare si proiectare, capacitatea lor de a fasona instrumente mentale sofisticate nu ilustreaza doar mimetismul „occidentalizarii“, ci reprezinta investitii strategice pe termen lung.
Continuitatea - care justifica grandoarea unora - e si cea care explica, prin absenta, pateticul nostru decalaj. N-am avut universitati decit la mijlocul secolului XIX. Trei generatii profesorale s-au putut instrui in Apus (intre 1880 si 1930), dupa care traditia s-a fracturat sub senila sovietica. O a patra serie de educatori formati „afara“ s-a instalat la catedre abia dupa 1995. Astazi, peisajul universitar cunoaste o expansiune necontrolata, iar standardele de calitate se dilueaza proportional. Majoritatea corpului didatic superior e compusa din „fosti“, plus zoologia din facultatile „particulare“. De ce sa ne mire ca lipsim din topul primelor 500 de universitati pe plan mondial? Banii se aloca parcimonios. Nu avem destule laboratoare, carti si reviste de specialitate sau bugete pentru stagii si congrese. Infrastructura e dramatic avariata. Autonomia a generat mai mult clientelism decit focare de excelenta. Titlurile academice s-au devalorizat prin inflatie si trafic. Studentii s-au inmultit, in detrimentul oricarei exigente. Jargonul administrativ e fascinat de mantra „reformei curriculare“, insa viciul formei fara fond se dovedeste mai pregnant ca oricind. Cit despre „procesul Bologna“, el nu face decit sa-i transforme pe dascali in birocrati nevrotici, asaltati de grile si formulare absconse.
Pe acest fundal mediocru, e aproape inevitabil sa ne petrecem integrarea in ritm de scandal politic minor. Criza identitara postcomunista e si o criza a patriotismului. Normal ar fi fost ca, dupa 1990, noua conducere sa se ocupe prioritar de educatia nationala. Din pacate, cadrele din pepiniera ceausismului terminal (CC al UTC&“Stefan Gheorghiu“) urmareau pe atunci o cu totul alta agenda. Ce traim acum si ce le putem arata celorlalti, odata admisi in UE, nu sint decit reflexul convingerii lor intime ca prea multa carte strica.
de Teodor Baconsky
Cotidianul, 6 iulie 2007
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=12075&art=31745&cHash=052e1a7fd6
Destinul statelor evoluate se bazeaza, printre altele, pe soliditatea institutiilor pedagogice. Franta, Germania, Marea Britanie, Spania si Italia sint performante, astazi, si pentru ca Alcuin de York a reformat scoala palatina a lui Carol cel Mare. Daca n-ar fi existat ordinele monahale ale Evului Mediu, baza culturala a puterilor europene ar fi fost precara, iar vocatia lor civilizatorie, mult mai palida. Daca teologia scolastica nu si-ar fi gasit un cadru institutional in primele universitati, aceste natiuni n-ar fi putut manifesta pretentii de... universalitate. Sistemul francez al Marilor Scoli (fondat de Napoleon), constelatia Leipzig-Heidelberg, legendarul tandem Oxford-Cambridge, Padova sau Sevilla sint reperele Europei, dar si locurile din care forta natiunilor majore continua sa-si extraga argumentele de prestigiu. Dincolo de Atlantic, SUA functioneaza pe acelasi principiu: a educa eminent inseamna a domina prin inovatie. Chiar si „puterile emergente“ - Japonia, China, India, Africa de Sud sau Brazilia - mizeaza ferm pe ceea ce se numeste “soft power“. Zestrea lor de cercetare si proiectare, capacitatea lor de a fasona instrumente mentale sofisticate nu ilustreaza doar mimetismul „occidentalizarii“, ci reprezinta investitii strategice pe termen lung.
Continuitatea - care justifica grandoarea unora - e si cea care explica, prin absenta, pateticul nostru decalaj. N-am avut universitati decit la mijlocul secolului XIX. Trei generatii profesorale s-au putut instrui in Apus (intre 1880 si 1930), dupa care traditia s-a fracturat sub senila sovietica. O a patra serie de educatori formati „afara“ s-a instalat la catedre abia dupa 1995. Astazi, peisajul universitar cunoaste o expansiune necontrolata, iar standardele de calitate se dilueaza proportional. Majoritatea corpului didatic superior e compusa din „fosti“, plus zoologia din facultatile „particulare“. De ce sa ne mire ca lipsim din topul primelor 500 de universitati pe plan mondial? Banii se aloca parcimonios. Nu avem destule laboratoare, carti si reviste de specialitate sau bugete pentru stagii si congrese. Infrastructura e dramatic avariata. Autonomia a generat mai mult clientelism decit focare de excelenta. Titlurile academice s-au devalorizat prin inflatie si trafic. Studentii s-au inmultit, in detrimentul oricarei exigente. Jargonul administrativ e fascinat de mantra „reformei curriculare“, insa viciul formei fara fond se dovedeste mai pregnant ca oricind. Cit despre „procesul Bologna“, el nu face decit sa-i transforme pe dascali in birocrati nevrotici, asaltati de grile si formulare absconse.
Pe acest fundal mediocru, e aproape inevitabil sa ne petrecem integrarea in ritm de scandal politic minor. Criza identitara postcomunista e si o criza a patriotismului. Normal ar fi fost ca, dupa 1990, noua conducere sa se ocupe prioritar de educatia nationala. Din pacate, cadrele din pepiniera ceausismului terminal (CC al UTC&“Stefan Gheorghiu“) urmareau pe atunci o cu totul alta agenda. Ce traim acum si ce le putem arata celorlalti, odata admisi in UE, nu sint decit reflexul convingerii lor intime ca prea multa carte strica.
Tuesday, June 19, 2007
Ruine prin Iasi
Ziua de Iasi,
15 iunie 2007, Marius Parciu
http://www.ziuaiasi.ro/articol.php?id=10298
Virgil Polizu, preşedintele Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, şi Voica Puşcaşu, şefa Comisiei Regionale a Monumentelor Istorice, au venit ieri la Iaşi pentru a analiza din punct de vedere arheologic vestigiile de la Hala Centrală. Aceştia au declarat că miercuri vestigiile au fost declarate monument istoric şi că vor fi incluse în arhitectura pasajului subteran pentru a nu fi demolate. "Începând de ieri (miercuri - n.r.) vestigiile sunt incluse în lista monumentelor istorice. Veţi avea un minunat pasaj. Cred că vestigiile vor avea o funcţie culturală. Monumentul trebuie păstrat şi în nici un caz nu trebuie demolat", a declarat Virgil Polizu, preşedintele Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Cel mai îngrijorat de această decizie este primarul Gheorghe Nichita. Acesta a precizat că proiectul pasajului va fi schimbat, iar pentru acest lucru, municipalitatea trebuie să suplimenteze bugetul alocat iniţial acestui proiect. "Din păcate nu vom putea scăpa de o investiţie. Trebuie să readaptăm proiectul. Pe lângă proiectul de pasaj, ne trebuie un proiect de consolidare şi de punere în valoare a vestigiilor. Arhitecţii şi arheologii vor lucra la două-trei variante pentru a găsi o soluţie de integrare a vestigiilor. Este posibil ca pasajul să treacă prin ruine", a afirmat primarul Gheorghe Nichita. Acesta a mai precizat că se va adresa reprezentanţilor Inspectoratului de Stat pentru Construcţii şi celor ai Ministerului Culturii pentru a găsi surse privind finanţarea construirii pasajului subteran.Directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi, Vasile Munteanu, a mai anunţat că în curând vestigiile de la Hala Centrală vor fi supuse unei analize tridimensionale. "Vom apela la un specialist care deţine un asemenea aparat. Cu ajutorul acestuia se va realiza un releveu tridimensional, dar şi unul clasic arhitectural, pentru a obţine o soluţie cât mai bună", a precizat Vasile Munteanu.
Ruine prin Bucuresti
Vestigii de secol XVII descoperite in centrul Capitalei, preluare din Evenimentul Zilei, 23 oct. 2007
http://www.expres.ro/article.php?artid=327878
Lucrarile de refacere a centrului istoric al Capitalei au stagnat pentru moment din cauza descoperirii in jurul Bisericii Sf. Dumitru a unor vestigii din secolul al XVII-lea.
Coordonatorul proiectului, Catalin Cazacu, a declarat azi ca arheologii urmeaza sa analizeze descoperirile pentru a se stabili in ce masura este necesara conservarea lor.
Este vorba despre case vechi, morminte si alte vestigii istorice.
Cazacu a spus ca termenul de finalizare a lucrarilor de refacere ar putea intarzia, din cauza acestor studii care, potrivit legii, obliga la oprirea lucrului in zona respectiva.
Vestigii din secolul XVIII-lea si din Evul Mediu au mai fost descoperite in martie, pe strada Smardan, cand s-a vorbit despre doua beciuri din secolul al XVIII-lea, un caldaram din piatra de rau din secolul al XIX-lea (la o adancime de 60 de centimetri) si barne de lemn provenite de la poduri din Evul Mediu (la o adancime de 1,30 metri).
Vestigiile provenite dinaintea secolului al XIX-lea au fost acoperite cu un nisip special, pentru conservare.
Lucrarile respective nu pot fi intarziate prea mult, deoarece in acest fel ar putea fi pierduta finantarea de opt milioane de euro, oferita de BERD pentru refacerea infrastructurii din zona pilot a centrului istoric al Capitalei.
La inceputul anului, reprezentantii municipalitatii, respectiv primarul general al Capitalei, Adriean Videanu, s-au angajat sa asiste, saptamanal, la intrunirile Comandamentului pentru reabilitarea centrului istoric, pentru a preveni tergiversari intre partile implicate in stabilirea si analizarea descoperirilor.
Sursa: Rompres.
http://www.expres.ro/article.php?artid=327878
Lucrarile de refacere a centrului istoric al Capitalei au stagnat pentru moment din cauza descoperirii in jurul Bisericii Sf. Dumitru a unor vestigii din secolul al XVII-lea.
Coordonatorul proiectului, Catalin Cazacu, a declarat azi ca arheologii urmeaza sa analizeze descoperirile pentru a se stabili in ce masura este necesara conservarea lor.
Este vorba despre case vechi, morminte si alte vestigii istorice.
Cazacu a spus ca termenul de finalizare a lucrarilor de refacere ar putea intarzia, din cauza acestor studii care, potrivit legii, obliga la oprirea lucrului in zona respectiva.
Vestigii din secolul XVIII-lea si din Evul Mediu au mai fost descoperite in martie, pe strada Smardan, cand s-a vorbit despre doua beciuri din secolul al XVIII-lea, un caldaram din piatra de rau din secolul al XIX-lea (la o adancime de 60 de centimetri) si barne de lemn provenite de la poduri din Evul Mediu (la o adancime de 1,30 metri).
Vestigiile provenite dinaintea secolului al XIX-lea au fost acoperite cu un nisip special, pentru conservare.
Lucrarile respective nu pot fi intarziate prea mult, deoarece in acest fel ar putea fi pierduta finantarea de opt milioane de euro, oferita de BERD pentru refacerea infrastructurii din zona pilot a centrului istoric al Capitalei.
La inceputul anului, reprezentantii municipalitatii, respectiv primarul general al Capitalei, Adriean Videanu, s-au angajat sa asiste, saptamanal, la intrunirile Comandamentului pentru reabilitarea centrului istoric, pentru a preveni tergiversari intre partile implicate in stabilirea si analizarea descoperirilor.
Sursa: Rompres.
Comoara ascunsa in Centrul istoric
20 Iunie 2007, Ev. Zilei
http://www.expres.ro/article.php?artid=310338
Dollores Benezic, Andreea Ciuperca
Mai multe pivnite, patru hanuri si vase ceramice din secolul al XVIII-lea au fost descoperite de arheologi pe strazile din Centrul istoric al Capitalei, in timpul lucrarilor de modernizare a infrastructurii, derulate de municipalitate. Cel mai important vestigiu e considerat Hanul Greci, acoperit in mare parte de actuala cladire a BCR de pe Lipscani. Scoaterea la lumina a unei parti din fundatia acestuia, fata in fata cu Hanul „Serban Voda”, de peste drum, le-a aratat arhitectilor ca actuala strada Lipscani, cunoscuta in epoca sub numele de „Ulita Mare”, nu era de fapt atat de mare. Descoperirile au starnit o disputa intre istorici si arhitectii primariei. Primii vor sa pastreze la vedere vestigiile si sa le acopere cu pavaj din sticla, oamenii municipalitatii spun ca nici nu poate fi vorba, procedura fiind costisitoare.Pivnita cu 20 de butelciStrazile rascolite pana acum de lucrari si-au aratat subsolurile valoroase. Pe Smardan, Lipscani, strada Franceza s-au descoperit Hanurile Zlatari, „Serban Voda”, Greci si „Constantin Voda”. Nu sunt intregi, cum ar putea crede profanii, ci o insiruire de ziduri vechi, majoritatea distruse deja de retelele edilitare introduse in zona inainte de 1989. „Suntem la inceputul sapaturilor pe Lipscani. La intersectia cu Calea Victoriei a fost descoperit Hanul Zlatari. Spre intersectia cu strada Smardan am scos la lumina cel mai mare han din Bucuresti, „Serban Cantacuzino”, construit in perioada 1683-1685. Pe partea opusa am gasit Hanul Greci. Pentru prima data s-a putut vedea cum era Ulita Mare, gratie descoperirii celor doua hanuri fata in fata, iar arhitectii primariei s-au mirat ca ea nu era asa de mare, avand opt-zece metri latime”, explica Gheorghe Adamesteanu, seful Sectiei arheologie a Muzeului de Istorie Bucuresti, cum e legenda strazii Lipscani.Cea mai valoroasa s-a dovedit a fi o magazie cu marfa a unui negustor, in Hanul Greci, care pastra inca intacte recipiente din portelan si faianta englezeasca si sticle, lucru rar in arheologie, dupa cum sustine Adamesteanu.Ingropate la locResponsabil cu derularea lucrarilor de modernizare a infrastructurii, arhitectul Catalin Cazacu se bucura si nu prea de minunile arheologice din cauza intarzierilor care trebuie recuperate pana in aprilie 2008. Desi colegii lui, care se ocupa de vestigii, viseaza la punerea in valoare a descoperirilor cu pavaje transparente, Cazacu spune ca nici nu poate fi vorba de asa ceva, procedurile fiind costisitoare. „Teoretic am putea sa descoperim elemente atat de valoroase printre aceste ziduri, care sa ne oblige sa le punem in valoare prin expunere. Insa in niciun caz nu se pot face strazi din sticla, pentru ca ar fi si prea scump, si nici nu ar rezista la un trafic accidental, cum ar fi o masina de pompieri sau betonierele care vor interveni la refacerea fatadelor mai tarziu”, explica arhitectul primariei, care spune ca toate descoperirile de pana acum vor fi ingropate la loc si semnalate ca si contururi, in viitoarele pavaje ale strazilor refacute.
20 Iunie 2007, Ev. Zilei
http://www.expres.ro/article.php?artid=310338
Dollores Benezic, Andreea Ciuperca
Mai multe pivnite, patru hanuri si vase ceramice din secolul al XVIII-lea au fost descoperite de arheologi pe strazile din Centrul istoric al Capitalei, in timpul lucrarilor de modernizare a infrastructurii, derulate de municipalitate. Cel mai important vestigiu e considerat Hanul Greci, acoperit in mare parte de actuala cladire a BCR de pe Lipscani. Scoaterea la lumina a unei parti din fundatia acestuia, fata in fata cu Hanul „Serban Voda”, de peste drum, le-a aratat arhitectilor ca actuala strada Lipscani, cunoscuta in epoca sub numele de „Ulita Mare”, nu era de fapt atat de mare. Descoperirile au starnit o disputa intre istorici si arhitectii primariei. Primii vor sa pastreze la vedere vestigiile si sa le acopere cu pavaj din sticla, oamenii municipalitatii spun ca nici nu poate fi vorba, procedura fiind costisitoare.Pivnita cu 20 de butelciStrazile rascolite pana acum de lucrari si-au aratat subsolurile valoroase. Pe Smardan, Lipscani, strada Franceza s-au descoperit Hanurile Zlatari, „Serban Voda”, Greci si „Constantin Voda”. Nu sunt intregi, cum ar putea crede profanii, ci o insiruire de ziduri vechi, majoritatea distruse deja de retelele edilitare introduse in zona inainte de 1989. „Suntem la inceputul sapaturilor pe Lipscani. La intersectia cu Calea Victoriei a fost descoperit Hanul Zlatari. Spre intersectia cu strada Smardan am scos la lumina cel mai mare han din Bucuresti, „Serban Cantacuzino”, construit in perioada 1683-1685. Pe partea opusa am gasit Hanul Greci. Pentru prima data s-a putut vedea cum era Ulita Mare, gratie descoperirii celor doua hanuri fata in fata, iar arhitectii primariei s-au mirat ca ea nu era asa de mare, avand opt-zece metri latime”, explica Gheorghe Adamesteanu, seful Sectiei arheologie a Muzeului de Istorie Bucuresti, cum e legenda strazii Lipscani.Cea mai valoroasa s-a dovedit a fi o magazie cu marfa a unui negustor, in Hanul Greci, care pastra inca intacte recipiente din portelan si faianta englezeasca si sticle, lucru rar in arheologie, dupa cum sustine Adamesteanu.Ingropate la locResponsabil cu derularea lucrarilor de modernizare a infrastructurii, arhitectul Catalin Cazacu se bucura si nu prea de minunile arheologice din cauza intarzierilor care trebuie recuperate pana in aprilie 2008. Desi colegii lui, care se ocupa de vestigii, viseaza la punerea in valoare a descoperirilor cu pavaje transparente, Cazacu spune ca nici nu poate fi vorba de asa ceva, procedurile fiind costisitoare. „Teoretic am putea sa descoperim elemente atat de valoroase printre aceste ziduri, care sa ne oblige sa le punem in valoare prin expunere. Insa in niciun caz nu se pot face strazi din sticla, pentru ca ar fi si prea scump, si nici nu ar rezista la un trafic accidental, cum ar fi o masina de pompieri sau betonierele care vor interveni la refacerea fatadelor mai tarziu”, explica arhitectul primariei, care spune ca toate descoperirile de pana acum vor fi ingropate la loc si semnalate ca si contururi, in viitoarele pavaje ale strazilor refacute.
Friday, May 25, 2007
Accademia di Romania
Accademia di Romania, de Zoe Petre
preluat din Ziua, 25.05.2007
http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-05-25&id=221200
Cu mult inainte ca Procesul Bologna sa institutionalizeze cooperarea internationala in formarea tinerilor savanti, marile centre universitare ale lumii au dezvoltat institutii si retele de colaborare.
Asemeni altor tari de inalta cultura care si-au organizat scoli de nivel doctoral la Roma, Atena sau Istanbul, unde se formeaza, de mai bine de un secol, elita mondiala a arheologilor, istoricilor, istoricilor literari sau ai artelor, si Romania s-a inscris in acest curent, datorita lui Nicolae Iorga si Vasile Parvan. Saptamana trecuta, “Accademia di Romania” a implinit respectabila varsta de 85 de ani, si si-a serbat aniversarea organizand un colocviu in memoria primului ei director, Vasile Parvan, de la disparitia caruia se implinesc opt decenii. Colocviul a reunit specialisti din Romania si Italia, alaturi de doctoranzii beneficiari ai burselor “V. Parvan” si “N. Iorga”, care au din nou privilegiul de a folosi imensele oportunitati de cercetare originala pe care le ofera patrimoniul stiintific, monumental si documentar unic in lume al Italiei. “Accademia”, ca si Institutul de la Venetia, pentru care Iorga si-a donat propria casa, se revendica azi de la ilustra traditie care a dat Romaniei pe cei mai importanti profesori si cercetatori din generatia parintilor nostri, de la St. Bezdechi si C. Daicoviciu la V. Vatasianu sau D. Adamesteanu, de la G. Calinescu la D. M. Pippidi, Gr. Ionescu, M. Berza si atatia alti carturari, fara de care cultura romaneasca ar fi disparut sub presiunea stalinismelor mai vechi sau mai recente. Acest trecut care ne da stralucire a fost brutal intrerupt de inchiderea Academiei in 1947 (cand perechea ei din Franta era mistuita de un bizar incendiu). Abia in 1997-1999, scoala si-a regasit vocatia de formare a specialistilor de maine. Regretatul italienist Marian Papahagi s-a angajat cu entuziasm in refondarea Academiei, al carei director a fost pentru un prea scurt rastimp, si, in 2000, prima serie noua de bursieri a ajuns in Valle Giulia. Tocmai de aceea imi vine greu sa dau crezare rumorii persistente despre intentia de a stopa iarasi aceasta resurectie. Mi se spune ca persoane din conducerea Institutului Cultural Roman – poate prea putin lamurite cu privire la contributia pe care Academia de la Roma o aduce la buna faima a Romaniei in lume, in mediile universitare si printre liderii de opinie ai culturii europene – ar considera activitatile academice drept invechite si inutile. Mi se spune ca cercetarea arhivelor istorice sau a monumentelor ar fi aproape interzisa, ca s-ar recomanda ca eseul sa ia locul publicatiilor stiintifice riguroase, si ca, in loc sa lupte pentru recunoasterea Academiei ori a institutelor de la Venetia si Istanbul de catre comunitatea universitara internationala, responsabili din tara ar vrea sa reduca atare institutii de inalta formare doctorala la nivelul unui modest camin cultural. Mi-e greu (dar oare de ce nu imi e imposibil?) sa cred ca asemenea confuzie a genurilor poate domina proiectele unor institutii cu vocatia reprezentarii culturale a Romaniei in lume. Mi-e greu sa cred ca distinsi intelectuali din conducerea Institutul Cultural Roman s-ar visa continuatori ai “Cantarii Romaniei” si si-ar dori sa reediteze, in 2007, opera demolatoare a regimului comunist din 1947. M-as bucura din inima sa fiu contrazisa energic, si sa aflu ca scolile doctorale romanesti din mari centre de cultura si istorie sunt sustinute si apreciate ca instrumente de progres stiintific si cultural.
preluat din Ziua, 25.05.2007
http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-05-25&id=221200
Cu mult inainte ca Procesul Bologna sa institutionalizeze cooperarea internationala in formarea tinerilor savanti, marile centre universitare ale lumii au dezvoltat institutii si retele de colaborare.
Asemeni altor tari de inalta cultura care si-au organizat scoli de nivel doctoral la Roma, Atena sau Istanbul, unde se formeaza, de mai bine de un secol, elita mondiala a arheologilor, istoricilor, istoricilor literari sau ai artelor, si Romania s-a inscris in acest curent, datorita lui Nicolae Iorga si Vasile Parvan. Saptamana trecuta, “Accademia di Romania” a implinit respectabila varsta de 85 de ani, si si-a serbat aniversarea organizand un colocviu in memoria primului ei director, Vasile Parvan, de la disparitia caruia se implinesc opt decenii. Colocviul a reunit specialisti din Romania si Italia, alaturi de doctoranzii beneficiari ai burselor “V. Parvan” si “N. Iorga”, care au din nou privilegiul de a folosi imensele oportunitati de cercetare originala pe care le ofera patrimoniul stiintific, monumental si documentar unic in lume al Italiei. “Accademia”, ca si Institutul de la Venetia, pentru care Iorga si-a donat propria casa, se revendica azi de la ilustra traditie care a dat Romaniei pe cei mai importanti profesori si cercetatori din generatia parintilor nostri, de la St. Bezdechi si C. Daicoviciu la V. Vatasianu sau D. Adamesteanu, de la G. Calinescu la D. M. Pippidi, Gr. Ionescu, M. Berza si atatia alti carturari, fara de care cultura romaneasca ar fi disparut sub presiunea stalinismelor mai vechi sau mai recente. Acest trecut care ne da stralucire a fost brutal intrerupt de inchiderea Academiei in 1947 (cand perechea ei din Franta era mistuita de un bizar incendiu). Abia in 1997-1999, scoala si-a regasit vocatia de formare a specialistilor de maine. Regretatul italienist Marian Papahagi s-a angajat cu entuziasm in refondarea Academiei, al carei director a fost pentru un prea scurt rastimp, si, in 2000, prima serie noua de bursieri a ajuns in Valle Giulia. Tocmai de aceea imi vine greu sa dau crezare rumorii persistente despre intentia de a stopa iarasi aceasta resurectie. Mi se spune ca persoane din conducerea Institutului Cultural Roman – poate prea putin lamurite cu privire la contributia pe care Academia de la Roma o aduce la buna faima a Romaniei in lume, in mediile universitare si printre liderii de opinie ai culturii europene – ar considera activitatile academice drept invechite si inutile. Mi se spune ca cercetarea arhivelor istorice sau a monumentelor ar fi aproape interzisa, ca s-ar recomanda ca eseul sa ia locul publicatiilor stiintifice riguroase, si ca, in loc sa lupte pentru recunoasterea Academiei ori a institutelor de la Venetia si Istanbul de catre comunitatea universitara internationala, responsabili din tara ar vrea sa reduca atare institutii de inalta formare doctorala la nivelul unui modest camin cultural. Mi-e greu (dar oare de ce nu imi e imposibil?) sa cred ca asemenea confuzie a genurilor poate domina proiectele unor institutii cu vocatia reprezentarii culturale a Romaniei in lume. Mi-e greu sa cred ca distinsi intelectuali din conducerea Institutul Cultural Roman s-ar visa continuatori ai “Cantarii Romaniei” si si-ar dori sa reediteze, in 2007, opera demolatoare a regimului comunist din 1947. M-as bucura din inima sa fiu contrazisa energic, si sa aflu ca scolile doctorale romanesti din mari centre de cultura si istorie sunt sustinute si apreciate ca instrumente de progres stiintific si cultural.
Tuesday, April 24, 2007
Granturile si calitatea in invatamant
Granturile si calitatea in invatamantul superior
de Lector univ. dr. Cristian Luca (2007-03-27; 20:04:00) text preluat cu acordul autorului
D-nul Prof. univ. dr. Mircea Miclea continua sirul propunerilor de proiecte revolutionare care, desi realizate cu buna intentie, au efecte abracadabrante, in incercarea, chipurile, de a face din invatamantul superior romanesc o oaza promotoare de performanta de nivel mondial, intr-o Europa care aloca tot mai putine fonduri pentru cercetarea si didactica din sectorul umanist. Acest stil nivelator, hei-rupist, de a amesteca criteriile de evaluare si performanta din domeniul invatamantului tehnic cu cele din domeniul stiintelor umanistice a produs efecte devastatoare pentru tinerii cercetatori merituosi, deoarece seniorii, unii dintre ei ajunsi profesori universitari fara a fi publicat in viata lor un rand in reviste de circulatie internationala (nu neaparat ISI), sunt deja in varful piramidei si nu-i mai intereseaza deloc ce se va intampla de acum inainte. Deci, stimate domnule reformator Prof. univ. dr. Mircea Miclea, initiativele D-Voastre nu fac decat sa blocheze ascensiunea tinerilor lectori si conferentiari si sa consfiinteasca legitimarea pe termen lung a imposturii pe care incercati acum sa o combateti prin metode radicale, extrem de riguroase si pentru marile scoli umanistice din Occident. Ma refer la Franta si la Italia, unde revistele ISI nu sunt fetisizate si nici nu este sanctificat aberantul criteriu al conducerii de granturi internationale pentru candidatura la posturile didactice; noi romanii am ajuns mai specialisti decat francezii si italienii si vrem sa devenim coordonatorii acestora in granturi de cercetare in domeniile istorie, limbi straine, stiinte politice etc. Chiar nu sesizati ridicolul situatiei? Va rog sa raspundeti la urmatoarea intrebare: chiar credeti ca un lector sau un conferentiar de la noi din tara (provenind din sectorul stiintelor umanistice) poate obtine un grant international ca si director al acestuia? Stiti bine ca la nivel international, pentru coordonarea de granturi, nimeni nu te baga in seama daca nu esti profesor plin. Asadar, cum iesim din acest lant al slabiciunilor? Mai sunt si granturile interne, care, dupa cum bine se stie, se atribuie pe principiul “serviciu contra serviciu”, evaluatorii promovandu-si prin evaluari incrucisate proprii doctoranzi si protejati si pe cei ai altor evaluatori cu care sunt in relatie de amicitie; contestatiile sunt doar un exercitiu de mimare a posibilitatii de apel, astfel totul merge inainte si ramane cum s-a stabilit! Daca granturile aranjate sau atribuite pe ochi frumosi de eternii seniori sunt solutia performantei, atunci va rog d-le Prof. univ. dr. Mircea Miclea sa analizati cu foarte mare atentie lista cu evaluatorii CNCSIS si ARACIS din sectorul stiintelor umanistice si sa cereti subordonatilor D-Voastre sa va redacteze o statistica/lista cu granturile internationale pe care acestia le-au condus si cu atat de dragele D-Voastre publicatii ISI pe care aceiasi respectati magistri le au in propriul portofoliu. Inchei cu o provocare pe care o transmit D-Voastre, d-le Prof. univ. dr. Mircea Miclea; indicati-mi o adresa de e-mail la care sa va pot expedia CV-ul si o adresa postala la care sa va expediez publicatiile mele si daca D-Voastra socotiti ca pana in prezent nu am realizat, in sectorul meu de activitate, performanta de nivel european imi asum public angajamentul de a demisiona imediat din invatamantul universitar romanesc si de a ma angaja ca simpu muncitor la salubritate. Acceptati provocarea?
Sistemul universitar ticalosit
Sistemul universitar ticalosit
de Simona Gheorghe
(articol preluat din Cotidianul, 12 ianuarie 2006)
Avem baroni locali, de ce nu am avea si baroni universitari? Rectori, profesori cu stare care si-au facut un tel din a transforma universitatile de stat in propria afacere. Cu ajutorul rudelor aduse linga ei la catedra au tesut, cum nu se poate mai strins, un sistem al clanurilor universitare.Cind l-am auzit pe Traian Basescu vorbind de sistemul ticalosit, nu am facut nici o clipa legatura cu sistemul de invatamint. Imi venea greu sa cred ca profesorii puteau fura, puteau forma grupuri de interese, puteau avea afaceri coordonate din umbra si din care sa cistige miliarde. Atunci, m-am gindit mai degraba la oamenii care, cu complicitatea unor angajati ai statului, controlau sistemul energetic, sistemul juridic, controlau sistemul de licitatii si reuseau astfel sa aiba influenta la cel mai inalt nivel, sa teasa legaturi in toate domeniile. Reuseau sa se imbogateasca peste noapte doar pentru ca faceau parte din sistemul ghidat dupa un manual propriu de a fenta sau de a fura de la stat.Cind am auzit si descrierea facuta chiar de Basescu sistemului pe care el l-a numit ticalosit, atunci mi-am dat seama ca in el intra si baronii universitatilor. Presedintele vorbea de un sistem care nu s-a abatut asupra noastra din ceruri, ci care a fost construit in timp. Care si-a luat seva, radacinile, de dinainte de Revolutie si a fost dezvoltat, transformindu-se astfel intr-un sistem care, de multe ori, lucreaza pentru el insusi, si nu pentru populatie. Chiar daca sint angajati la stat, exista profesori, conducatori de universitati care lucreaza pentru ei, care si-au dezvoltat afaceri in institutia pe care ar fi trebuit sa o faca rentabila. Dar unii dintre cei care au tinut ani la rind si cu dintii de scaunul de rector, cei care si-au impaienjenit institutiile cu sotii, copii sau nepoti au inteles rentabilitatea ca jecmaneala. Mecanismul e simplu. Mai intii, au inceput afacerile de jos: firmele rubedeniilor de baroni universitari aprovizionau cantinele studentesti, zugraveau peretii salilor de cursuri, refaceau fatadele sediilor. Numai ca foamea de bani i-a ros si mai rau. Afacerile au mers pina acolo incit in propriile universitati, asociatiile baronilor organizau cursuri paralele pentru studenti, iar taxele intrau chiar in buzunarele lor. Exemplul care se potriveste cel mai bine in descrierea sistemului ticalosit care isi trage seva, radacinile de dinainte de Revolutie este chiar Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative, cunoscuta pur si simplu ca SNSPA. Dar, pentru cunoscatori, fosta Academie „Stefan Gheorghiu“, academie rebrenduita in SNSPA cu ajutorul fruntasilor comunisti. De ani buni, linga Vasile Secares a stat si sta la conducerea SNSPA Ani Matei. Nimeni altul decit fostul presedinte al Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania (UASCR), dar si secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Scolit chiar la „Stefan Gheorghiu“, ajuns rector la SNSPA, Vasile Secares este unul dintre oamenii care au lucrat din greu pentru a forma sistemul universitar ticalosit. Cu apropiatii si-a creat un fel de scoala particulara paralela. Iar indrazneala sa nu s-a marginit doar la a lua banii de la simplii cursanti veniti din te miri ce oras de provincie. Tinta a fost mult mai sus: cursanti ai SRI, SIE, MAE sau MApN. Si, culmea, banii pentru plata studiilor veneau din bugetul acestor institutii.Cum pot pretinde astfel de profesori, dar si cei care si-au adus fara jena rudele si le-au instalat alaturi de ei la catedra, respectul studentilor? De fapt, nici nu-l pretind. M-am inselat. In loc de respect, profesorii au ajuns sa pretinda favoritisme si bani. Si atunci ce tragere de inima sa aiba un tinar sa fie scolit intr-un astfel de sistem universitar? In loc sa iasa instruit, poate iesi si el ticalosit.
Distrugerea Universitatii
Distrugerea Universităţii
de Cătălin Avramescu
(articol preluat din revista 22, an XIV, nr. 815, 18-24 oct. 2005)
Noi am ajuns in punctul in care, in aceasta tara, nu mai avem universitati decat cu numele. Universitatea a fost de facto abolita, iar locul sau este luat acum de un fel de scoli de meserii cu orar seral. Credeti ca exagerez? Haideti sa vedem. Am in fata testele scrise ale unei grupe de anul I. Multe din acestea contin lucruri de neimaginat la nivel de facultate (exemplele provin, fiecare, de la studenti diferiti). Greseli de gramatica: “Constiinta i-l anunta, ii da semnal”. “Impusa de vre-o regula”. “Se supune unei singuri legi”. Nonsensuri: “Robinson isi ghideaza viata inconstient, in functie de dictatele constiintei”. Exprimari schioape: “Citatul realizeaza trecerea intre doua situatii”. “Daniel Defoe a reusit prin arta cu care a manuit cerneala”. Aberatii: “Protagonistul este ingradit exclusiv de apa”. “In starea civila constientul este oarecum limitat”. Ce legatura au acesti oameni cu notiunea de “student”? Din fotografiile de epoca ne privesc studentii de altadata, niste domni imbracati elegant. Profesorii lor ar avea un soc daca ar intra acum intr-un amfiteatru. La cursul meu am un public ce seamana mai degraba cu un autocar de fete de clasa a X-a care se intorc dintr-o excursie pe litoral. Pe undeva, vinovati pentru prabusirea standardelor universitare sunt si studentii. In zilele noastre, meseria de student e vazuta ca un fel de slujba part-time, o ocupatie de care iti aduci aminte de doua ori pe an, cand frunzaresti notitele vreunui coleg. Vinovata e si societatea, care a facut presiuni ca Universitatea sa se transforme intr-o fabrica de diplome. Mai tineti minte scenele de la Medicina, de pe vremea cand erau 20 pe un loc si se afisau listele cu cei admisi? Cu parinti catarati pe garduri si matusi rasfoind manuale de anatomie? Dupa 1990 portile facultatilor s-au dat de perete, in fata asaltului unei mase care dorea ca urmasii ei sa aiba un gen de certificat care sa le permita sa parvina prin ierarhia oficiala. Vinovati suntem si noi, cei din Universitate, ca nu ne-am impotrivit. Principalul vinovat, insa, nu este altul decat statul. Oricat de surprinzator ar fi pentru unii, care isi imagineaza ca statul e un fel de Alfa-si-Omega al vietii sociale, Universitatea nu este, la originile si in natura ei, o institutie a statului. Nici in zilele noastre universitatile importante din lume nu sunt, majoritatea, “de stat”. Harvard, Stanford, Yale, Princeton sunt universitati private. Oxford si Cambridge sunt federatii de colegii independente. Universitati de stat propriu-zise apar abia in secolul al XIX-lea, dupa intemeierea Universitatii din Berlin. Dar si atunci ele se bucura, mult timp, de un grad de autonomie remarcabil, fiind adesea in opozitie cu puterile oficiale. Istoria aceasta este importanta pentru ca ne spune ceva despre natura Universitatii. Ea nu este o scoala de meserii, unde invata viitorii functionari publici. Universitatea este o adunare, un “colegiu” daca vreti, al unor savanti al caror scop este cultivarea artelor liberale. Pentru a face acest lucru ei isi atribuie, sau le este recunoscut din partea autoritatilor, un statut aparte. Multe universitati cu adevarat mari urmeaza si acum acest model. Din pacate la noi, ca si pe aiurea, si-a facut loc o conceptie dupa care exista ceva numit “invatamant superior”, care reuneste, de-a valma, ei bine, toate “institutiile de invatamant superior”. Statul roman, in perioada sovietizarii societatii romanesti, a aplicat exact aceasta politica. Rezultatele sunt devastatoare. S-a ajuns acum sa nu mai existe nici o diferenta de principiu, administrativ vorbind, intre Universitate si alte institute. Toate au fost botezate, la repezeala, “universitati”. Avem o “universitate” de teatru si film, una de ingineri, alta de medicina, alta de muzicanti. Banuiesc ca avem si una de batut mingea. Ideea ca Universitatea are un destin unic, acela de a reuni, in libertate, pe cei care cauta implinirea spiritului, a disparut. Asa ne-am trezit cu “profesori universitari” in handbal, cu “asistenti universitari” in contabilitate si cu “doctori” in acordeon. Nu am nimic impotriva celor care practica aceste meserii. Socotesc chiar ca unele sunt foarte onorabile. Dar ele nu au nimic de-a face cu spatiul unei universitati demne de acest nume. De altfel, in Occident multe universitati nu au asemenea departamente. Calificari in actorie, dans sau stiinta administratiei se deprind in institute speciale, separate. Confuzia insa si-a facut loc si in interiorul Universitatii insesi. Iata, am ajuns la ridicola situatie sa avem o “facultate de jurnalistica”, la universitatea de stat, cu toate ca mass-media este, in imensa sa majoritate, privata. Facultatea de filozofie are un program de Master - tineti-va bine! - in “Managementul cunoasterii. Managementul proiectului”. Pe cand un doctorat in stiinta cofetariei? Asfixierea financiara Toate aceste lucruri au un scop precis: marginalizarea facultatilor veritabile, adica acelea unde se invata istoria sau o stiinta teoretica, gen fizica, matematica sau sociologia. Amestecul genurilor nu este decat inceputul. El permite statului sa aplice, in Universitate, aceleasi politici iresponsabile pe care le-a experimentat in alte sectoare. Una dintre acestea este asfixierea financiara. As vrea ca cititorii mei sa fie constienti de un lucru: universitatile au atat de putini bani, incat acestea, de fapt, nici nu prea functioneaza ca atare. Putinele studii sistematice asupra performantei academice romanesti sustin si ele aceasta asertiune. Numarul lucrarilor stiintifice publicate in jurnale si la edituri reputate este infinitezimal. Numarul reuniunilor stiintifice internationale organizate in Romania este aproape zero. Deplasarile in scop stiintific sunt si ele aproape inexistente. Unele domenii (genetica, cosmologia), care prin natura lor presupun cheltuieli substantiale pentru cercetare, sunt aproape blocate. Universitatile noastre nici nu mai reusesc sa prezinte aparenta unor spatii universitare. Intrati intr-o biblioteca de facultate. Imaginea e jalnica: rafturi de fier forjat, cateva sute de volume, multe provenite din donatii. Insa o viata stiintifica nu poate sa se mai bazeze pe biblioteci de dimensiunea celor de la o primarie sateasca. Universitatile occidentale au colectii prin care mergi cu liftul. In lipsa lor, noi suntem redusi, practic, la o incapacitate functionala. Cel mai grav aspect al acestei asfixii financiare dirijata de fostii si actualii guvernanti este lipsa spatiilor. E timpul ca publicul sa stie ca universitarii din aceasta tara sunt dati afara in strada, la modul cel mai propriu. Nu unii, ci practic toti. Orice universitate din lumea civilizata are birouri pentru profesori. De fapt munca cea mai importanta, de la pregatirea cursurilor, consilierea studentilor si citirea tezelor, pana la indatoririle administrative, se desfasoara in aceste spatii. Acolo omul isi agata haina in cui, isi pune cartile, dosarele si calculatorul, de acolo da telefoane si acolo are unde sa-si primeasca colegii. La noi insa, administratiei i se pare acceptabil ca profesorii sa nu aiba birouri. Interesant e ca statul gaseste imediat sediu pentru alte institutii. Pentru acestea se gasesc si cladiri, si masini, si televizoare cu plasma. In timpul acesta, universitarii din Romania dau consultatii studentilor in strada, in picioare, precum predicatorii ambulanti. Vi se pare normal, domnule ministru al Finantelor? Ce-ar fi ca dumneavoastra sa alcatuiti bugetul pe capota unei masini, in parcarea ministerului? Sau sa verificati incasarile la buget pe biroul secretarei, printre cestile de cafea si calendarele cu pisici? Nivelul ultim al acestei anihilari a Universitatii este negarea si abolirea tuturor privilegiilor de care se bucurau membrii facultatilor si spatiul universitar. Inca de la infiintarea lor, universitatile s-au definit prin aceste privilegii. Ele nu erau un moft, ci le permiteau sa functioneze, sa isi indeplineasca vocatia. Spre exemplu, la scurt timp dupa infiintarea primei universitati din lume, la Bologna, imparatul german Frederic I Barbarossa a emis, in 1155, o lege (Authentica Habita) care permitea celor doritori sa invete acolo sa calatoreasca liber si in siguranta. Multe universitati occidentale au si acum politie proprie, posta proprie, sau acorda drepturi cum ar fi “anul sabatic”. Insa despre ce vorbesc eu, stimati cititori, intr-o tara unde universitarilor nu li se deconteaza nici macar un timbru de pe corespondenta profesionala? Ca si cum asta nu ar fi de ajuns, unele din atributele rezervate Universitatii au fost transferate asupra altor institutii. Dupa modelul sovietic, in Romania doctorate se acorda, de decenii, de catre tot felul de institute, unele obscure si nule din punct de vedere stiintific, care se sustrag oricarei supervizari a autoritatilor universitare. Priviti la acei generali care isi spun “doctori”, in timp ce se lupta cu regulile limbii romane, si intrebati-va cum au primit ei acest titlu. Scopul guvernantilor, de astazi si de ieri, este clar. Pentru ei, o Universitate adevarata este un pericol. In opera lor de nivelare mentala a natiunii, nu are loc si o institutie pentru care libertatea, adevarul si probitatea sunt valori fundamentale. In democratia de gang pe care ne-o pregatesc, nu are loc o aristocratie a gandirii. Exista insa destui membri ai facultatilor pentru care aceasta situatie devine din ce in ce mai inacceptabila. Educati in universitati normale, ei resping formula actuala de la noi, a unui kolhoz care depaseste planul de diplome la hectar. Aici e speranta, in acesti oameni. Altfel, suntem pe cale de a ajunge o tara fara Universitate, o cultura fara cap.Candva, in Evul Mediu, a izbucnit la Oxford, intr-un han, o bataie intre targoveti si studenti, ocazie cu care unul din acestia din urma a murit. Universitatea a trecut la represalii, iar de atunci incolo notabilitatile orasului, in frunte cu primarul, au trebuit sa isi ceara iertare o data pe an, intr-o ceremonie la biserica Universitatii. Ritualul acesta nu a fost abolit decat in secolul XIX. Intre timp, presupun, orasul se cumintise. (Subtitlul apartine redactiei)
Cearta standardelor universitare
Cearta standardelor universitare
de ANDREI CORNEA
(articol preluat din revista 22, an XV, nr. 841, 21 apr. 2006).
1. De-a lungul anilor, in sistemul universitar romanesc numai cine nu a voit nu a devenit conferentiar sau profesor universitar. Si mai ales dupa ce parlamentul a dublat lefurile profesorilor, dar nu le-a atins pe cele ale gradelor mai mici, atractia a fost considerabila. Numerosi impostori, uneori chiar plagiatori, ori universitari foarte mediocri, dar cu bune relatii in lumea academica sau politica au trecut repede de toate piedicile. Nici macar cerintele existente, relativ modeste, nu au fost uneori respectate. Pe de-alta parte, evident, alaturi de acestia au promovat pe merit si destui oameni de toata stima.Cum se intampla adesea la noi, un exces intr-o directie a nascut un altul - opus: fostul ministru al Educatiei, bine intentionat, dar imprudent, Mircea Miclea, a introdus noi bareme de promovare la titlul de conferentiar si profesor care, daca ar fi fost respectate, ar fi oprit aproape toate avansarile. De data aceasta nu numai mediocritatile, dar si oameni extrem de capabili ar fi fost lasati fara doritele titluri; meritul si impostura ar fi ramas in continuare impreuna, dar nu inauntru, ci in afara. In esenta, era vorba despre introducerea conditiei sine qua non ca activitatea de cercetare a candidatului sa fie recunoscuta international (in baza unor articole publicate in reviste de specialitate cu recunoastere stiintifica internationala, ISI, cat si a unor granturi internationale).Sub presiunea unor universitati, descoperind ca, in multe cazuri, aceste conditii erau dificil de indeplinit, iar in alte cazuri aproape imposibil (voi arata de ce), actualul ministru, d-l Mihai Hardau, a relaxat, indreptatit, baremele. S-ar zice ca s-a ajuns la un echilibru dorit. Ei bine, nu: caci pentru unii jurnalisti, fie rau informati, fie superficiali de la Cotidianul (fara indoiala, nu sunt singurii), relaxarea e o tradare a "reformei Miclea". Astfel s-a construit in jurul acestei teme o campanie demna de o cauza mai buna.2. O reforma, oricat de generoasa, esueaza daca ea nu are putinta de aplicare. Or, cum ar putea cercetarea româneasca capata peste noapte o "vizibilitate internationala", in conditiile unei uriase subfinantari? Voi lua in consideratie un singur aspect, dar foarte relevant: starea principalelor noastre biblioteci publice. Referindu-ma numai la domeniul stiintelor umane (caci nu am nici o competenta in alte domenii), trebuie spus ca nu exista in România o biblioteca unde sa nu descoperi lipsuri masive, grave. La Biblioteca Centrala Universitara din Bucuresti, de pilda, lipsesc sau sunt incomplete multe dintre principalele editii critice ale autorilor antici si moderni, absenteaza multe dintre cartile esentiale de referinta, mai vechi sau mai noi, privitoare la filosofie, teologie, istorie, filologie, politologie sau istoria artei sau a literaturilor. Un clasicist ca mine este disperat sa constate ca BCU nu poseda nici macar masiva si indispensabila Pauly-Wissowa Real-Encyclopaedie der Altertumswissenschaft. Nu de mult, am avut nevoie de celebra corespondenta Leibniz-Clarke. Am gasit-o la BCU intr-o editie Leibniz de pe la 1840: scrisorile lui Leibniz erau intr-o franceza modernizata, iar cele ale lui Clarke erau traduse din engleza in aceeasi limba. Aproape de neutilizat, ca sa nu mai vorbim ca erau de necitat intr-o revista cu staif international! La Academie - la fel. Am cautat in biblioteca Colegiului Noua Europa: o editie Leibniz noua si frumoasa, dar - dezastru, lipsea tocmai volumul cu corespondenta in cauza. Ce sa mai vorbim despre studii ale unor autori recenti, a caror lectura si citare pare indispensabila pentru redactarea unui articol erudit!O prietena de-a mea, medievista (Anca Crivat, al carei Fiziolog latin va aparea in curand in prima traducere romaneasca la Polirom), are nevoie sa consulte o lucrare a Sfantului Augustin, Ennarationes in Psalmos. De negasit in bibliotecile publice intr-o editie critica noua, caci venerabila Patrologie latina a lui Migne e penibil de folosit sub toate aspectele. Ce va face? Pesemne ca din leafa modesta de lector o va comanda in strainatate. Ar fi drept ca Universitatea sa-i ceara, pentru promovare, sa scrie articole docte in ideea, rezonabila in alte locuri, ca, asemenea texte fiind la indemana universitarului, numai lenea sau incompetenta pot justifica neutilizarea lor?O foarte buna studenta a mea pregateste o teza de licenta despre figura legislatorului in Epoca Luminilor. Imposibil de gasit in biblioteci L’Encyclopédie, pentru a extrage de acolo articolul indispensabil despre Législateur. Pana la urma, o cunostinta din Franta i-a facut un xerox si i l-a trimis prin posta. Asemenea exemple pot continua la nesfarsit. Asta ca sa nu mai vorbim despre laboratoare, utilitati, salarii, bani de deplasare si multe alte lucruri, de care colegii nostri din strainatate beneficiaza din plin.3. Standardele initiale impuse de d-l Miclea (si, partial, chiar cele revizuite ale d-lui Hardau) aveau insa si defecte intrinseci: ele nu erau aplicabile unui grup larg de discipline umaniste sau unor parti ale acestora. In ce fel de reviste internationale sa fie publicate rezultatele celor angajati in "studii românesti"? Aici trebuie spus imediat si altceva: spre deosebire de domeniul "stiintelor dure", in stiintele umane cartea bate articolul, ceea ce standardele respective nu recunosteau. Apoi ele nu tineau seama de faptul ca multe din cartile foarte bune, aparute la noi in ultimii ani in asemenea domenii, au mici sanse sa fie cunoscute in strainatate, din cauza dificultatilor de traducere a unei scriituri mai literare, a particularitatilor tratarii sau subiectului si ca, fie si daca unele dintre ele vor fi traduse si cunoscute in timp in strainatate, acest lucru se va intampla treptat, mult mai incet decat ar fi de dorit pentru ca autorul lor sa poata promova academic.De exemplu: pentru splendidele ei carti - Calatorie in Bucurestiul interbelic si In intimitatea secolului al XIX-lea, Ioana Parvulescu ar trebui facuta pe loc profesor universitar. Or, cartile acestea - bazate pe o cercetare laborioasa si profunda, dar alcatuite in baza unei scriituri artistice, aproape chiar romanesti - desfid toate standardele academice, nu numai pe cele "internationale" (unde, din pricina subiectului, n-au trecere), dar chiar si pe cele românesti. Ce-ar trebui sa faca? Sa ramana etern conferentiar, si asta doar din mila, caci, in varianta "dura", Miclea, ea nu corespunde nici macar acestor standarde? Sau luati Omul recent al lui Horia-Roman Patapievici - carte admirata, hulita, contestata, discutata, dar invocata mereu - nu valoreaza ea macar cat 4-5 articolase aparute in reviste recunoscute ISI ale unor mediocritati? Chiar si detractorii ei vor trebui sa admita. Dar autorul lor nu numai ca nu este nici profesor, nici conferentiar, dar nu este nici macar doctor! (Tot fara doctorat este si Andrei Oisteanu, autorul fundamentalei Imagini a evreului in cultura romana.)In versiunea lor initiala, dar chiar si in aceea revazuta de minister, standardele de promovare neglijeaza complet un domeniu esential: editiile critice, cat si traducerile filologice insotite de aparat critic si studii interpretative. Fundamentale pentru noi, putin importante pentru altii, din afara. Recunosc: vorbesc si pro domo - dar oare chiar nu pot garanta puncte esentiale pentru avansarea academica traduceri filologice din Platon, Aristotel, Plotin, Porfir, Augustin, Toma de Aquino, ca si din numerosi alti autori mai vechi sau mai noi, cu care ma indeletnicesc si eu, si inca cativa studiosi, rau platiti, beneficiind de putina consideratie publica, iar acum in pericol de a fi evacuati din campul cercetarii performante de catre noua vigilenta jurnalistica care agita stindardul integrarii? Intr-o tara in care Platon ramane tradus incomplet, unde inca nu s-a tradus editia von Arnim a stoicilor, unde neoplatonismul e tradus fragmentar, unde nici macar o editie ca lumea Aristotel nu exista, unde aceea a lui Plotin abia acum apare - pentru a nu mai vorbi despre impresionantul corpus de texte latine medievale, cvasi-inexistent, cu a caror traducere si comentare se osteneste acum Alexander Baumgarten - e aproape rusinos ca unii sa invoce, indiscriminat si monoton, drept conditie sine qua non de promovabilitate academica, presupusa "vizibilitate internationala"! Ca aceasta "vizibilitate" este de dorit, nu incape indoiala. Dar ea se va obtine diferit, in functie de domenii, de autori, de calitate, in perioade mai lungi sau mai scurte, in medii internationale diferite, tinandu-se seama si de circumstante imprevizibile. Iar contributiile vor fi diferite. Parafrazandu-l pe Aristotel, sa spunem ca unii creeaza azi instrumentele stiintifice (editii, comentarii, traduceri) pe care altii le vor folosi maine si ca nu-i vom avea pe acestia din urma, daca nu vor exista primii.4. In incheiere, o remarca generala: intr-o epoca in care multora le place sa-si zica postmoderni, s-ar cuveni sa se admita fara retinere pluralitatea modalitatilor de a scrie si de a aborda temele, macar in domeniul stiintelor umane. De pilda, cred ca numai obtuzii sau rauvoitorii mai pot contesta ca se poate scrie filosofie deopotriva analitic, erudit, aforistic, eseistic, dialogic, edificator etc. Toate aceste modalitati - ilustrate de atatea ori de monstrii sacri - raman valabile in sine, iar meritele lor trebuie apreciate dupa standarde specifice, si nu universale. Numai ca, pe masura ce o scriitura se indeparteaza de limbajul referential, analitic, ea devine tot mai greu traductibila intr-o limba de circulatie si, mai ales, tot mai anevoie de apreciat cu cantarul, adecvat unui alt tip de discurs, al "contributiei" punctuale, pozitive.Din pacate, in evaluarea lucrarilor, obsesia criteriilor obiective tinde sa conduca la o standardizare birocratica, la un deficit de flexibilitate, la pasiunea universalizarii unei unice experiente, la impunerea unui pozitivism sablonard si nerod. Pana una-alta, indiferent daca vor fi sau nu promovati, indiferent daca sunt straluciti sau impostori, universitarii romani vor trebui anual sa completeze zeci si sute de pagini de formularistica stupida (evaluandu-se pe sine, evaluandu-si colegii sau subordonatii), intocmite de birocratia ministeriala in cea mai sinistra limba de lemn, si care a invatat numai ce-i mai rau de la echivalentul ei european. Ca va castiga de aici "vizibilitatea internationala" a cercetarii romanesti e abia de vazut.Candva, un istoric a caracterizat astfel Imperiul Roman tarziu: "tiranie temperata de asasinat". In termeni comparabili, ce e pe cale sa se intample in sistemul universitar romanesc este: birocratizare fara precedent temperata de coruptia dotata cu toate precedentele!
Subscribe to:
Posts (Atom)