Prea multa carte strica

Prea multa carte strica
de Teodor Baconsky
Cotidianul, 6 iulie 2007
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=12075&art=31745&cHash=052e1a7fd6

Destinul statelor evoluate se bazeaza, printre altele, pe soliditatea institutiilor pedagogice. Franta, Germania, Marea Britanie, Spania si Italia sint performante, astazi, si pentru ca Alcuin de York a reformat scoala palatina a lui Carol cel Mare. Daca n-ar fi existat ordinele monahale ale Evului Mediu, baza culturala a puterilor europene ar fi fost precara, iar vocatia lor civilizatorie, mult mai palida. Daca teologia scolastica nu si-ar fi gasit un cadru institutional in primele universitati, aceste natiuni n-ar fi putut manifesta pretentii de... universalitate. Sistemul francez al Marilor Scoli (fondat de Napoleon), constelatia Leipzig-Heidelberg, legendarul tandem Oxford-Cambridge, Padova sau Sevilla sint reperele Europei, dar si locurile din care forta natiunilor majore continua sa-si extraga argumentele de prestigiu. Dincolo de Atlantic, SUA functioneaza pe acelasi principiu: a educa eminent inseamna a domina prin inovatie. Chiar si „puterile emergente“ - Japonia, China, India, Africa de Sud sau Brazilia - mizeaza ferm pe ceea ce se numeste “soft power“. Zestrea lor de cercetare si proiectare, capacitatea lor de a fasona instrumente mentale sofisticate nu ilustreaza doar mimetismul „occidentalizarii“, ci reprezinta investitii strategice pe termen lung.
Continuitatea - care justifica grandoarea unora - e si cea care explica, prin absenta, pateticul nostru decalaj. N-am avut universitati decit la mijlocul secolului XIX. Trei generatii profesorale s-au putut instrui in Apus (intre 1880 si 1930), dupa care traditia s-a fracturat sub senila sovietica. O a patra serie de educatori formati „afara“ s-a instalat la catedre abia dupa 1995. Astazi, peisajul universitar cunoaste o expansiune necontrolata, iar standardele de calitate se dilueaza proportional. Majoritatea corpului didatic superior e compusa din „fosti“, plus zoologia din facultatile „particulare“. De ce sa ne mire ca lipsim din topul primelor 500 de universitati pe plan mondial? Banii se aloca parcimonios. Nu avem destule laboratoare, carti si reviste de specialitate sau bugete pentru stagii si congrese. Infrastructura e dramatic avariata. Autonomia a generat mai mult clientelism decit focare de excelenta. Titlurile academice s-au devalorizat prin inflatie si trafic. Studentii s-au inmultit, in detrimentul oricarei exigente. Jargonul administrativ e fascinat de mantra „reformei curriculare“, insa viciul formei fara fond se dovedeste mai pregnant ca oricind. Cit despre „procesul Bologna“, el nu face decit sa-i transforme pe dascali in birocrati nevrotici, asaltati de grile si formulare absconse.
Pe acest fundal mediocru, e aproape inevitabil sa ne petrecem integrarea in ritm de scandal politic minor. Criza identitara postcomunista e si o criza a patriotismului. Normal ar fi fost ca, dupa 1990, noua conducere sa se ocupe prioritar de educatia nationala. Din pacate, cadrele din pepiniera ceausismului terminal (CC al UTC&“Stefan Gheorghiu“) urmareau pe atunci o cu totul alta agenda. Ce traim acum si ce le putem arata celorlalti, odata admisi in UE, nu sint decit reflexul convingerii lor intime ca prea multa carte strica.