Un text excelent cu privire la prezentul (si viitorul) doctoratelor
The Economist
The disposable academic
Why doing a PhD is often a waste of time
ON THE evening before All Saints’ Day in 1517, Martin Luther nailed 95 theses to the door of a church in Wittenberg. In those days a thesis was simply a position one wanted to argue. Luther, an Augustinian friar, asserted that Christians could not buy their way to heaven. Today a doctoral thesis is both an idea and an account of a period of original research. Writing one is the aim of the hundreds of thousands of students who embark on a doctorate of philosophy (PhD) every year.
In most countries a PhD is a basic requirement for a career in academia. It is an introduction to the world of independent research—a kind of intellectual masterpiece, created by an apprentice in close collaboration with a supervisor. The requirements to complete one vary enormously between countries, universities and even subjects. Some students will first have to spend two years working on a master’s degree or diploma. Some will receive a stipend; others will pay their own way. Some PhDs involve only research, some require classes and examinations and some require the student to teach undergraduates. A thesis can be dozens of pages in mathematics, or many hundreds in history. As a result, newly minted PhDs can be as young as their early 20s or world-weary forty-somethings.
One thing many PhD students have in common is dissatisfaction. Some describe their work as “slave labour”. Seven-day weeks, ten-hour days, low pay and uncertain prospects are widespread. You know you are a graduate student, goes one quip, when your office is better decorated than your home and you have a favourite flavour of instant noodle. “It isn’t graduate school itself that is discouraging,” says one student, who confesses to rather enjoying the hunt for free pizza. “What’s discouraging is realising the end point has been yanked out of reach.”Continuarea aici
Friday, December 17, 2010
Thursday, December 9, 2010
Comunismul la romani
Comuniști au fost, comuniști sunt încă. Și votează cu dreapta!
Mihai Gotiu, voxpublica
Dacă mai era vreun dubiu referitor la sentimentul de ambivalență și de alienare a socității românești, recentul sondaj de opinie realizat de CSOP vine să-l spulbere. 44% dintre români consideră comunismul ”o idee bună, dar prost aplicată”, în timp ce alți 15% afirmă chiar că ”a fost o idee bună și bine aplicată”. Asta în timp ce 83% susțin că nu au avut de suferit în perioada comunistă. Asta chiar dacă, din 2004 încoace, opțiunile alegătorilor s-au îndreptat (cumulat) prioritar către partide și reprezentanți ai ideologiilor (cel puțin în teorie) de dreapta.
Rezultatele recentului sondaj efectuat de către CSOP devin, în aceast context, aproape imposibil de explicat. Cum poți crede un lucru și apoi să te exprimi public (prin vot) pentru ceva fundamental contrar? Un asemenea comporament indică o lipsă evidentă de repere și de constanță. O maleabilitate excesivă și dependență față de fluctuațiile de moment, de context. Implicit o predispoziție la manipulare.
Sondajul indică o necunoștere majoritară a rolului și funcțiilor statului, a modelelor de organizare, a responsabilităților pe care acesta ar trebui să și le asume. Imaginea e cea a unei societăți fără principii și fără valori. Bulversarea și haosul decurg din această stare de fapt de la sine.
Oameni care vorbeau acasă în șoaptă, care se crispau dacă auzeau în spațiul public un banc despre Ceaușescu (de teama unui eventual turnător în grup), care făceau coadă la salam, lapte ori unt, care lăsau ore întregi aragazul deschis iarna pentru a dezgheța geamurile, care făceau contrabandă cu casete video (pentru a mai vedea și altceva decât cele două ore de telejurnal), susțin acum (în proporție de 83%) că ”nu au avut de suferit în perioada comunistă”! Suferință reprezintă, probabil, pentru ei doar interogatoriile din beciurile Securității ori, eventual, retrogradarea pe motive de dosar. Lipsa de opțiuni, restricțiile de circulație (peste granițe) ori lipsa libertății de exprimare nu se pune pentru acești oameni!Cum să le explici acestor oameni că suferința nu este doar de ordin fizic, ci și psihic? Că bună stare nu înseamnă plasele cu ulei, făină și zahăr distribuite în campaniile electorale? Berile și micii de la mitinguri? Că atributele calității vieții nu țin doar de contul din bancă și de fluturașul de salariu?
Ce rezultă mai grav din aceast sondaj de opinie este, însă, predispoziția românilor pentru dictatură. O asemenea lipsă de valori și o rezistența aproape inexistentă la manipulare care decurge de aici, crează plaja de manevră ideală pentru exercitarea unei administrații autoritare ori chiar mai mult decât atât. Pentru că în modul cel mai democratic cu putință, cei 83% dintre românii care ”nu au suferit” în perioada comunistă ar putea să voteze ca restul de 17% să tacă din gură ori, dacă nu le convine, să treacă la săparea unui nou Canal.
Mihai Gotiu, voxpublica
Dacă mai era vreun dubiu referitor la sentimentul de ambivalență și de alienare a socității românești, recentul sondaj de opinie realizat de CSOP vine să-l spulbere. 44% dintre români consideră comunismul ”o idee bună, dar prost aplicată”, în timp ce alți 15% afirmă chiar că ”a fost o idee bună și bine aplicată”. Asta în timp ce 83% susțin că nu au avut de suferit în perioada comunistă. Asta chiar dacă, din 2004 încoace, opțiunile alegătorilor s-au îndreptat (cumulat) prioritar către partide și reprezentanți ai ideologiilor (cel puțin în teorie) de dreapta.
Rezultatele recentului sondaj efectuat de către CSOP devin, în aceast context, aproape imposibil de explicat. Cum poți crede un lucru și apoi să te exprimi public (prin vot) pentru ceva fundamental contrar? Un asemenea comporament indică o lipsă evidentă de repere și de constanță. O maleabilitate excesivă și dependență față de fluctuațiile de moment, de context. Implicit o predispoziție la manipulare.
Sondajul indică o necunoștere majoritară a rolului și funcțiilor statului, a modelelor de organizare, a responsabilităților pe care acesta ar trebui să și le asume. Imaginea e cea a unei societăți fără principii și fără valori. Bulversarea și haosul decurg din această stare de fapt de la sine.
Oameni care vorbeau acasă în șoaptă, care se crispau dacă auzeau în spațiul public un banc despre Ceaușescu (de teama unui eventual turnător în grup), care făceau coadă la salam, lapte ori unt, care lăsau ore întregi aragazul deschis iarna pentru a dezgheța geamurile, care făceau contrabandă cu casete video (pentru a mai vedea și altceva decât cele două ore de telejurnal), susțin acum (în proporție de 83%) că ”nu au avut de suferit în perioada comunistă”! Suferință reprezintă, probabil, pentru ei doar interogatoriile din beciurile Securității ori, eventual, retrogradarea pe motive de dosar. Lipsa de opțiuni, restricțiile de circulație (peste granițe) ori lipsa libertății de exprimare nu se pune pentru acești oameni!Cum să le explici acestor oameni că suferința nu este doar de ordin fizic, ci și psihic? Că bună stare nu înseamnă plasele cu ulei, făină și zahăr distribuite în campaniile electorale? Berile și micii de la mitinguri? Că atributele calității vieții nu țin doar de contul din bancă și de fluturașul de salariu?
Ce rezultă mai grav din aceast sondaj de opinie este, însă, predispoziția românilor pentru dictatură. O asemenea lipsă de valori și o rezistența aproape inexistentă la manipulare care decurge de aici, crează plaja de manevră ideală pentru exercitarea unei administrații autoritare ori chiar mai mult decât atât. Pentru că în modul cel mai democratic cu putință, cei 83% dintre românii care ”nu au suferit” în perioada comunistă ar putea să voteze ca restul de 17% să tacă din gură ori, dacă nu le convine, să treacă la săparea unui nou Canal.
Saturday, November 20, 2010
Ce este Moldova?
O excelenta si detasata analiza a lui George Friedman, Stratfor
Interviu in romaneste pe Hotnews
George Friedman, fondator si director general al Strafor, liderul mondial in oferirea de analize geopolitice, spune ca integrarea Republicii Moldova in Romania nu este o solutie perfecta si desi nu pe placul multor moldoveni, acest lucru reprezinta o solutie, “indiferent de imperfectiuni”. Friedman adauga ca programul inceput de Romania, care ofera pasapoarte romanesti tuturor celor care vor sa emigreze este de fapt, un colac de salvare, desi multi cred ca este o incercare a statului roman de a submina Republica Moldova prin incurajarea emigrarii.
Identitatea Moldovei
* Moldova nu este un simplu pion strategic. Este un loc unde traiesc oameni, prinsi intre mostenirea lor romaneasca si trecutul lor sovietic. Este o greseala sa ne gandim la Republica Moldova ca la o parte a Romaniei care a fost luata de catre sovietici, care, odata eliberata de sub dominatia sovietica s-ar putea reintegra pur si simplu in Romania. La 70 de ani de la divizare, Moldova a devenit mai mult decat o provincie romaneasca, departe de a fi o provincie din Rusia si ceva mai putin de o natiune. Aici incepe conflictul dintre geopolitica si realitatea sociala.
* Stalin era ingrijorat de faptul ca moldovenii ar dori sa se alature Romaniei. Desi Romania a fost un satelit sovietic, Stalin nu a vrut sa riste. Solutia lui, repetata de multe ori in multe locuri din Uniunea Sovietica, a fost deportarea populatiei romanesti, inlocuirea ei cu populatie ruseasca, provocarea unei foamete artificiale si aplicarea unei terori concepute pentru a distruge spiritul moldovean.
* Aceasta dezbinare merge in paralel cu liniile politice. In timp ce exista persoane care isi doresc unirea cu Romania, acest lucru este departe de a fi parerea majoritatii. Lupta reala se da intre cei care ii sustin pe comunisti si cei care sprijina independenta Republica Moldova, orientata spre Uniunea Europeana si NATO. In termeni generali, puterea comunistilor se afla in randul persoanelor in varsta si sarace din mediul rural.
* Problema reala din spatele politicii complexe este destul de simpla: Ce este Moldova? Exista un consens asupra a ceea ce nu este: nu e o provincie a Romaniei. Dar Moldova a fost o provincie a Romaniai si o Republica Socialista Sovietica. Ce este acum? Ce inseamna sa fii moldovean? La acesta intrebare nu am putut gasi niciun consens. Moldova este un stat care nu dispune de o natiune. Construirea unei natiuni in Republica Moldova nu se refera atat de mult la institutii, cat la crearea unui consens despre natiune. * Ca si in Romania, factiunea pro-occidentala are o solutie clara pentru aceasta problema: aderarea la NATO si aderarea la Uniunea Europeana. Daca obtin acest lucru, ei vor simti ca au o definitie sigura a unei natiuni - o tara europeana, protejata impotriva rusilor si a altor forte care i-ar putea ameninta. Romania vede un partener in aceste organizatii si o modalitate de a-si depasi trecutul. Republica Moldova vede asta ca pe o definitie a sa. Insa, spre deosebire de Romania, care considera ca a fi european ar trebui sa devina un obiectiv general, Republica Moldova isi disputa aprig acest lucru, desi ceea ce isi doresc comunistii, in afara de putere, este destul de neclar.
O economie a umbrelor
* Romania a dat startul unui program care furnizeaza moldovenilor pasapoarte romanesti. Acest lucru permite moldovenilor sa calatoreasca si sa lucreze oriunde in Uniunea Europeana. Unii spun ca aceasta este o incercare a Romaniei de a submina Republica Moldova prin incurajarea emigrarii. Dar, avand in vedere situatia, acest lucru este, probabil, un colac de salvare.
* Oameni din Republica Moldova si din Romania mi-au spus ca cel mai mare export din Moldova este cel al femeilor, care se prostitueaza. Unii spun ca femeile din Moldova constituie cel mai mare numar de prostituate care lucreaza in bordelurile legale din Europa. Acesta este un semn al unei tari disperate.
* Republica Moldova trece printr-o profunda criza de identitate, cu politic un sistem profund divizat si cu o economie care nu are transparenta totala. Prin urmare, imi este greu sa ma gandesc la ea din punct de vedere geopolitic.
Continuare
Interviu in romaneste pe Hotnews
George Friedman, fondator si director general al Strafor, liderul mondial in oferirea de analize geopolitice, spune ca integrarea Republicii Moldova in Romania nu este o solutie perfecta si desi nu pe placul multor moldoveni, acest lucru reprezinta o solutie, “indiferent de imperfectiuni”. Friedman adauga ca programul inceput de Romania, care ofera pasapoarte romanesti tuturor celor care vor sa emigreze este de fapt, un colac de salvare, desi multi cred ca este o incercare a statului roman de a submina Republica Moldova prin incurajarea emigrarii.
Identitatea Moldovei
* Moldova nu este un simplu pion strategic. Este un loc unde traiesc oameni, prinsi intre mostenirea lor romaneasca si trecutul lor sovietic. Este o greseala sa ne gandim la Republica Moldova ca la o parte a Romaniei care a fost luata de catre sovietici, care, odata eliberata de sub dominatia sovietica s-ar putea reintegra pur si simplu in Romania. La 70 de ani de la divizare, Moldova a devenit mai mult decat o provincie romaneasca, departe de a fi o provincie din Rusia si ceva mai putin de o natiune. Aici incepe conflictul dintre geopolitica si realitatea sociala.
* Stalin era ingrijorat de faptul ca moldovenii ar dori sa se alature Romaniei. Desi Romania a fost un satelit sovietic, Stalin nu a vrut sa riste. Solutia lui, repetata de multe ori in multe locuri din Uniunea Sovietica, a fost deportarea populatiei romanesti, inlocuirea ei cu populatie ruseasca, provocarea unei foamete artificiale si aplicarea unei terori concepute pentru a distruge spiritul moldovean.
* Aceasta dezbinare merge in paralel cu liniile politice. In timp ce exista persoane care isi doresc unirea cu Romania, acest lucru este departe de a fi parerea majoritatii. Lupta reala se da intre cei care ii sustin pe comunisti si cei care sprijina independenta Republica Moldova, orientata spre Uniunea Europeana si NATO. In termeni generali, puterea comunistilor se afla in randul persoanelor in varsta si sarace din mediul rural.
* Problema reala din spatele politicii complexe este destul de simpla: Ce este Moldova? Exista un consens asupra a ceea ce nu este: nu e o provincie a Romaniei. Dar Moldova a fost o provincie a Romaniai si o Republica Socialista Sovietica. Ce este acum? Ce inseamna sa fii moldovean? La acesta intrebare nu am putut gasi niciun consens. Moldova este un stat care nu dispune de o natiune. Construirea unei natiuni in Republica Moldova nu se refera atat de mult la institutii, cat la crearea unui consens despre natiune. * Ca si in Romania, factiunea pro-occidentala are o solutie clara pentru aceasta problema: aderarea la NATO si aderarea la Uniunea Europeana. Daca obtin acest lucru, ei vor simti ca au o definitie sigura a unei natiuni - o tara europeana, protejata impotriva rusilor si a altor forte care i-ar putea ameninta. Romania vede un partener in aceste organizatii si o modalitate de a-si depasi trecutul. Republica Moldova vede asta ca pe o definitie a sa. Insa, spre deosebire de Romania, care considera ca a fi european ar trebui sa devina un obiectiv general, Republica Moldova isi disputa aprig acest lucru, desi ceea ce isi doresc comunistii, in afara de putere, este destul de neclar.
O economie a umbrelor
* Romania a dat startul unui program care furnizeaza moldovenilor pasapoarte romanesti. Acest lucru permite moldovenilor sa calatoreasca si sa lucreze oriunde in Uniunea Europeana. Unii spun ca aceasta este o incercare a Romaniei de a submina Republica Moldova prin incurajarea emigrarii. Dar, avand in vedere situatia, acest lucru este, probabil, un colac de salvare.
* Oameni din Republica Moldova si din Romania mi-au spus ca cel mai mare export din Moldova este cel al femeilor, care se prostitueaza. Unii spun ca femeile din Moldova constituie cel mai mare numar de prostituate care lucreaza in bordelurile legale din Europa. Acesta este un semn al unei tari disperate.
* Republica Moldova trece printr-o profunda criza de identitate, cu politic un sistem profund divizat si cu o economie care nu are transparenta totala. Prin urmare, imi este greu sa ma gandesc la ea din punct de vedere geopolitic.
Continuare
Thursday, October 14, 2010
They're all out
O poveste ce arata cum o natiune poate fi unita si poate evita prin unitate si colaborare o posibila mare tragedie.
Sursa
SAN JOSE MINE, Chile – The longest underground nightmare in history ended safely — and faster than anyone expected. In a flawless operation that unfolded before a hopeful, transfixed world, 33 miners who were trapped for more than two months deep beneath the Chilean earth were raised one by one Wednesday through a smooth-walled shaft of rock.
The last man out was the one who held the group together when they were feared lost, a shift foreman named Luis Urzua who enforced tight rations of their limited food and supplies before help could arrive.
"We have done what the entire world was waiting for," he said immediately after his rescue. "We had strength, we had spirit, we wanted to fight, we wanted to fight for our families, and that was the greatest thing."
Not even a full 24 hours after the rescue began, Urzua made the 2,041-foot ascent in a rescue capsule called Phoenix and emerged from a manhole-sized opening in the ground to a joyous celebration of confetti, balloons and champagne.
President Sebastian Pinera told him: "You are not the same, and the country is not the same after this. You were an inspiration. Go hug your wife and your daughter." With hardhats held to their hearts, the pair led a joyous crowd in singing the national anthem.
The first rescue worker down was last up — Manuel Gonzalez, a mine rescue expert with Chile's state-owned Codelco copper company, talked the men through the final hours inside the mine. Then, he spent 26 minutes alone down below before he strapped himself into the capsule for the ride up. He reached the surface at 12:32 a.m. Thursday local time to hugs from his comrades and Pinera.
Continuarea
Sursa
SAN JOSE MINE, Chile – The longest underground nightmare in history ended safely — and faster than anyone expected. In a flawless operation that unfolded before a hopeful, transfixed world, 33 miners who were trapped for more than two months deep beneath the Chilean earth were raised one by one Wednesday through a smooth-walled shaft of rock.
The last man out was the one who held the group together when they were feared lost, a shift foreman named Luis Urzua who enforced tight rations of their limited food and supplies before help could arrive.
"We have done what the entire world was waiting for," he said immediately after his rescue. "We had strength, we had spirit, we wanted to fight, we wanted to fight for our families, and that was the greatest thing."
Not even a full 24 hours after the rescue began, Urzua made the 2,041-foot ascent in a rescue capsule called Phoenix and emerged from a manhole-sized opening in the ground to a joyous celebration of confetti, balloons and champagne.
President Sebastian Pinera told him: "You are not the same, and the country is not the same after this. You were an inspiration. Go hug your wife and your daughter." With hardhats held to their hearts, the pair led a joyous crowd in singing the national anthem.
The first rescue worker down was last up — Manuel Gonzalez, a mine rescue expert with Chile's state-owned Codelco copper company, talked the men through the final hours inside the mine. Then, he spent 26 minutes alone down below before he strapped himself into the capsule for the ride up. He reached the surface at 12:32 a.m. Thursday local time to hugs from his comrades and Pinera.
Continuarea
Wednesday, October 6, 2010
Despre vietuirea umanista
Un excelent text de Codrin Liviu Cutitaru
Ziarul de Iasi
Valoarea timpului (si, implicit, a muncii) umanistului roman se masoara intr-un anumit numar de calorii ingurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport in comun, litri de benzina (in cazurile fericite), chirie, administratie, telefon (masurat) si, eventual, cablu TV.
Intr-un nostim articol - intitulat Cum sa ne chivernisim timpul si inclus in "al doilea jurnal minim" al lui Umberto Eco (tradus la noi ca Minunea Sfintului Baudolino) -, celebrul semiotician face o observatie demna de toata atentia intelectualilor umanisti. Sunindu-si dentistul pentru o programare, scriitorul are neplacuta surpriza sa descopere ca importantul stomatolog il poate primi abia peste o saptamina. Cel putin sapte zile, maestrul sanitar e blocat de consultatii stabilite cu multa vreme inainte. Desi afectat, Eco il crede pe om pe cuvint. Medicii sint niste tipi extrem de ocupati. Axioma de fata reprezinta un stereotip cultural al lumii civilizate, pe care nimeni nu ar cuteza sa il puna la indoiala. Prin contrast insa - sesizeaza autorul -, viata lui de profesor universitar si scriitor cu faima internationala nu ar fi privita de catre comunitate cu aceeasi intelegere. Atunci cind el se plinge vreunui insistent solicitant (de conferinta, curs festiv, eseu, interviu, participare la masa rotunda etc.) ca nu are timp, raspunsul prompt care i se ofera nonsalant ramine invariabil: "Ei, domnule profesor, o persoana ca dumneavoastra poate sa-si faca oricind timp!". Cu alte cuvinte - mai putin subtile -, voi, umanistii, nu sinteti niste indivizi seriosi, cu norme cronologice riguroase in activitatile profesionale, reusind fara probleme sa va adaptati intervalurile programului zilnic la dinamica evenimentelor. Mergind ceva mai departe cu descifrarea mesajului de mai sus, se poate spune ca, in secret, marea majoritate a componentilor unei societati cred nu numai faptul ca umanistii sint neseriosi, ci si (de-a dreptul) lenesi. Sa recunoastem ca si acesta e un stereotip cultural pe care abia citiva ar indrazni sa-l respinga.
Eco se vrea unul dintre temerarii cruciati si, in sustinerea cauzei sale, aduce un calcul temporal cu valoare argumentativa inexpugnabila. Intr-un an bisect sint 8760 de ore. Din ele 4170 pot fi considerate din start "moarte" (judecind faptul ca orice ins normal are nevoie de 8 ore de somn, 1 ora pentru trezire si toaleta si 2 pentru mese in fiecare zi). Intre "fixuri" se mai includ si cele 2 ore per diem pentru deplasari in oras (cu un total de 730 de ceasuri pe an). Un profesor universitar (italian) preda 3 cursuri (6 ore) pe saptamina si, in concluzie, mai ia din "buget" - volens nolens - 220 de ore. 175 de ore de corectare a tezelor studentilor (la 3 minute pagina!), 24 de ore de examene, 12 de discutie (a rezultatelor examenelor), 78 pentru diverse sedinte si consilii, 50 pentru administratie (Eco este redactorul-sef al unei reviste academice) duc la o imagine cronologica apocaliptica. Autorului (umanist) ii ramin 300 de ore pe an pentru cercetarea proprie si 666 (numar infricosator!) de ore pentru activitati personale: tirguieli, sanatate, sport, vizite s.a. Adica o mica "vacanta" de aproximativ trei-patru saptamini, in interiorul carora bietul intelectual incearca bizare experimente anamnetice de recuperare a identitatii. Cu umor, semioticianul constata ca nu si-a calculat orele dedicate fumatului si (fiind fumator inrait) se intreaba, justificat, cind se mai desfasoara, in mod obiectiv, hartuitoarea activitate. Raspunsul nu poate fi decit unul singur: un umanist responsabil va renunta neconditionat la viciul cronofag.
Rationamentul scriitorului mi-a lasat o apasatoare umbra de melancolie. Toate aceste calcule se refera - atentie! - la restrictiile inevitabile ale unei lumi normale, unde intelectualul nu trece prin procese de exterminare in masa si ostracizari experimentale. Este vorba despre un univers in care venitul unui universitar se situeaza peste media sociala si in care cercetarea si, in general, munca academica de orice tip reprezinta prioritati nationale. O comparatie cu situatia omului de carte roman (sa particularizam si noi: umanist) ar fi dezastruoasa, daca nu ar fi, inainte de toate, profund caraghioasa. Pentru o recompensa financiara de subzistenta, profesorul mioritic preda un numar de ore de cel putin patru ori mai mare ca norma maxima a unui occidental. El pierde o groaza de vreme incercind sa supravietuiasca intr-o jungla a legii celui mai tare (suportind umilintele inimaginabile la care il supun "proprietarii" serviciilor publice, luptind pina la epuizare pentru apararea celor mai elementare drepturi ale sale - firesti oriunde in spatiul civilizat - si, in sfirsit, facind o cercetare retardata, in conditii de austeritate, subminata permanent de interesele meschine al oligarhiilor create artificial in schema capitalismului salbatic). Valoarea timpului (si, implicit, a muncii) umanistului roman se masoara intr-un anumit numar de calorii ingurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport in comun, litri de benzina (in cazurile fericite), chirie, administratie, telefon (masurat) si, eventual, cablu TV. De aceea, pe zi ce trece, avind tot mai mult un aer de personaj descins de pe Planeta maimutelor, el priveste la lumea "barbara" creionata de semiotician precum la un veritabil Paradis. Ca universitar si umanist la rindul meu, imi voi permite, prin urmare, sa-l contrazic pe Umberto Eco. In brava comunitate carpatina, ma simt nu doar neserios, ci si lenes. Si, in plus, nici macar nu fumez.
Ziarul de Iasi
Valoarea timpului (si, implicit, a muncii) umanistului roman se masoara intr-un anumit numar de calorii ingurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport in comun, litri de benzina (in cazurile fericite), chirie, administratie, telefon (masurat) si, eventual, cablu TV.
Intr-un nostim articol - intitulat Cum sa ne chivernisim timpul si inclus in "al doilea jurnal minim" al lui Umberto Eco (tradus la noi ca Minunea Sfintului Baudolino) -, celebrul semiotician face o observatie demna de toata atentia intelectualilor umanisti. Sunindu-si dentistul pentru o programare, scriitorul are neplacuta surpriza sa descopere ca importantul stomatolog il poate primi abia peste o saptamina. Cel putin sapte zile, maestrul sanitar e blocat de consultatii stabilite cu multa vreme inainte. Desi afectat, Eco il crede pe om pe cuvint. Medicii sint niste tipi extrem de ocupati. Axioma de fata reprezinta un stereotip cultural al lumii civilizate, pe care nimeni nu ar cuteza sa il puna la indoiala. Prin contrast insa - sesizeaza autorul -, viata lui de profesor universitar si scriitor cu faima internationala nu ar fi privita de catre comunitate cu aceeasi intelegere. Atunci cind el se plinge vreunui insistent solicitant (de conferinta, curs festiv, eseu, interviu, participare la masa rotunda etc.) ca nu are timp, raspunsul prompt care i se ofera nonsalant ramine invariabil: "Ei, domnule profesor, o persoana ca dumneavoastra poate sa-si faca oricind timp!". Cu alte cuvinte - mai putin subtile -, voi, umanistii, nu sinteti niste indivizi seriosi, cu norme cronologice riguroase in activitatile profesionale, reusind fara probleme sa va adaptati intervalurile programului zilnic la dinamica evenimentelor. Mergind ceva mai departe cu descifrarea mesajului de mai sus, se poate spune ca, in secret, marea majoritate a componentilor unei societati cred nu numai faptul ca umanistii sint neseriosi, ci si (de-a dreptul) lenesi. Sa recunoastem ca si acesta e un stereotip cultural pe care abia citiva ar indrazni sa-l respinga.
Eco se vrea unul dintre temerarii cruciati si, in sustinerea cauzei sale, aduce un calcul temporal cu valoare argumentativa inexpugnabila. Intr-un an bisect sint 8760 de ore. Din ele 4170 pot fi considerate din start "moarte" (judecind faptul ca orice ins normal are nevoie de 8 ore de somn, 1 ora pentru trezire si toaleta si 2 pentru mese in fiecare zi). Intre "fixuri" se mai includ si cele 2 ore per diem pentru deplasari in oras (cu un total de 730 de ceasuri pe an). Un profesor universitar (italian) preda 3 cursuri (6 ore) pe saptamina si, in concluzie, mai ia din "buget" - volens nolens - 220 de ore. 175 de ore de corectare a tezelor studentilor (la 3 minute pagina!), 24 de ore de examene, 12 de discutie (a rezultatelor examenelor), 78 pentru diverse sedinte si consilii, 50 pentru administratie (Eco este redactorul-sef al unei reviste academice) duc la o imagine cronologica apocaliptica. Autorului (umanist) ii ramin 300 de ore pe an pentru cercetarea proprie si 666 (numar infricosator!) de ore pentru activitati personale: tirguieli, sanatate, sport, vizite s.a. Adica o mica "vacanta" de aproximativ trei-patru saptamini, in interiorul carora bietul intelectual incearca bizare experimente anamnetice de recuperare a identitatii. Cu umor, semioticianul constata ca nu si-a calculat orele dedicate fumatului si (fiind fumator inrait) se intreaba, justificat, cind se mai desfasoara, in mod obiectiv, hartuitoarea activitate. Raspunsul nu poate fi decit unul singur: un umanist responsabil va renunta neconditionat la viciul cronofag.
Rationamentul scriitorului mi-a lasat o apasatoare umbra de melancolie. Toate aceste calcule se refera - atentie! - la restrictiile inevitabile ale unei lumi normale, unde intelectualul nu trece prin procese de exterminare in masa si ostracizari experimentale. Este vorba despre un univers in care venitul unui universitar se situeaza peste media sociala si in care cercetarea si, in general, munca academica de orice tip reprezinta prioritati nationale. O comparatie cu situatia omului de carte roman (sa particularizam si noi: umanist) ar fi dezastruoasa, daca nu ar fi, inainte de toate, profund caraghioasa. Pentru o recompensa financiara de subzistenta, profesorul mioritic preda un numar de ore de cel putin patru ori mai mare ca norma maxima a unui occidental. El pierde o groaza de vreme incercind sa supravietuiasca intr-o jungla a legii celui mai tare (suportind umilintele inimaginabile la care il supun "proprietarii" serviciilor publice, luptind pina la epuizare pentru apararea celor mai elementare drepturi ale sale - firesti oriunde in spatiul civilizat - si, in sfirsit, facind o cercetare retardata, in conditii de austeritate, subminata permanent de interesele meschine al oligarhiilor create artificial in schema capitalismului salbatic). Valoarea timpului (si, implicit, a muncii) umanistului roman se masoara intr-un anumit numar de calorii ingurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport in comun, litri de benzina (in cazurile fericite), chirie, administratie, telefon (masurat) si, eventual, cablu TV. De aceea, pe zi ce trece, avind tot mai mult un aer de personaj descins de pe Planeta maimutelor, el priveste la lumea "barbara" creionata de semiotician precum la un veritabil Paradis. Ca universitar si umanist la rindul meu, imi voi permite, prin urmare, sa-l contrazic pe Umberto Eco. In brava comunitate carpatina, ma simt nu doar neserios, ci si lenes. Si, in plus, nici macar nu fumez.
Tuesday, August 31, 2010
Base si profesorii
Nu pot sa nu preiau acest text ce analizeaza la rece una din ultimele gafe ale presedintelui. Pune si el (TB) umarul la darimarea completa a prestigiului meseriei de profesor.
Adriana Saftoiu
Idiosincrasiile tot mai dese ale președintelui Traian Băsescu mi se par insignifiante în raport cu atacul constant, brutal, la adresa profesorilor.
Adriana Saftoiu
Idiosincrasiile tot mai dese ale președintelui Traian Băsescu mi se par insignifiante în raport cu atacul constant, brutal, la adresa profesorilor.
Nu voi zăbovi, prin urmare, asupra cazului Preda-Voinescu- F. Alexandru. Sunt convinsă că declarația care l-a iritat cu adevărat pe Președinte e cea a lui Radu F Alexandru, singura de altfel care conținea o critică la adresa domniei sale și o încercare de a-i sugera premierului că are nevoie de ceva mai multă demnitate. Măcar dacă Boc greșește să o facă pe mâna lui, era sugestia lui Radu F Alexandru. Invocații Preda si Voinescu sunt victime colaterale și nu știu ce, poate experiența proprie, mă face să intuiesc că Președintele e consecvent: aplică umilirea publică, ca apoi pe cei de care încă mai are nevoie, să îi alinte în particular cu o vorbă bună între două râsete: hai băieți, că doar nu v-ați supărat pentru un fleac. Si unde scuipă boierul, încape și o mângâiere. Nu e publică, dar mai ameliorează din onoarea rănită.
Mi se pare însă din ce în ce mai agravantă recidiva Președintelui când vine vorba de profesori. Mi se pare la fel de jenantă tăcerea ministrului Educației. Măcar dintr-o palidă solidaritate cu cei pe care îi păstorește, dl Funeriu ar fi putut să îi explice Președintelui că un profesor nu poate fi plătit cu ora. Totuși, nu sunt tinichigi, cu tot respectul pentru meseria în cauză.
Wednesday, March 10, 2010
Nu ne place competenta
Pentru un specialist în istoria romană care a terminat Facultatea de Istorie şi Filozofie de la Cluj cu media 10 şi care a predat la universităţi prestigioase din Europa, precum Sorbona, se poate spune că parcursul profesional al arheologului Ioan Piso a luat uneori turnuri bizare.
A fost exclus din mai multe comisii naţionale pentru patrimoniu şi a fost demis de trei ori din funţia de director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. A dat Ministerul Culturii în judecată şi a câştigat procesele de fiecare dată.
Astăzi, 11 martie, potrivit unei decizii irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 9 februarie, profesorul Piso ar trebui să fie reinstalat în funcţia de director al muzeului, pentru cea de-a treia oară. Într-un interviu pentru evz.ro, Piso povesteşte cum şi-a început cariera de arheolog într-un stat totalitar şi de ce consideră el că neplăcerile de care a avut parte în ultimii ani sunt o consecinţă directă a faptului că s-a opus public proiectului minier de la Roşia Montană.
Continuarea aici.
A fost exclus din mai multe comisii naţionale pentru patrimoniu şi a fost demis de trei ori din funţia de director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. A dat Ministerul Culturii în judecată şi a câştigat procesele de fiecare dată.
Astăzi, 11 martie, potrivit unei decizii irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 9 februarie, profesorul Piso ar trebui să fie reinstalat în funcţia de director al muzeului, pentru cea de-a treia oară. Într-un interviu pentru evz.ro, Piso povesteşte cum şi-a început cariera de arheolog într-un stat totalitar şi de ce consideră el că neplăcerile de care a avut parte în ultimii ani sunt o consecinţă directă a faptului că s-a opus public proiectului minier de la Roşia Montană.
Continuarea aici.
Friday, March 5, 2010
Donatie pentru educatie
ar face la noi cineva asa ceva? Nu cred.
Detalii.
P.S. 180$ investiti in anii 30? 7 mil. $ acum? Incredibil!
Detalii.
P.S. 180$ investiti in anii 30? 7 mil. $ acum? Incredibil!
Wednesday, March 3, 2010
Monday, February 22, 2010
Friday, February 5, 2010
O decizie istorica
Un comentariu excelent al lui Dan Talapala (ca de obicei)
Hotnews, 5 febr. 2010
Opozitia, televiziunile de stiri si cateva ziare au ratat un moment istoric. Romania a adoptat poate cea mai importanta decizie de securitate din ultima jumatate de secol, dar o parte insemnata din elita ei pare total depasita de vremuri. Decizia adoptata joi, 4 februarie, de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, de a accepta invitatia presedintelui american Barack Obama ca Romania sa gazduiasca elemente ale scutului antiracheta, a avut parte de minimalizari si trivializari din partea unor jurnalisti si politicieni. In mod semnificativ, multi si-au manifestat in primul rand grija fata de reactia Rusiei, in loc sa-si bata capul cu semnificatia deciziei. Pe de alta parte, de la Washington si Bucuresti am aflat putine detalii. Din acest motiv, secretomania a dat frau liber imaginatiei.
Stupefiant ramane totusi modul in care presa a ales sa trateze un episod crucial din politica externa a Romaniei, cu semnificatii uriase si intindere pe cateva generatii. La televiziunile de stiri, Consiliul National al PSD, adica o tema interna de o importanta relativa, a ramas subiectul principal pe tot parcursul zilei de joi. Vineri, au ingropat subiectul, preferand vaste dezbateri despre divorturi, caini maidanezi sau femeile din PSD.
Razboiul dintre Geoana, Nastase, Mitrea, Vanghelie si Pandele a ciuruit scutul american-antiracheta. Apoi, televiziunile de stiri s-au raportat la decizia CSAT de pe pozitii populiste. Atat Realitatea TV, cat si Antena 3 au pus subiectul in oglinda cu drama din spitale: in Romania oamenii mor cu zile asteptand ambulanta, dar avem scut antiracheta. Acesta a fost unghiul de abordare la ambele televiziuni de stiri.
Antena 3 a avansat joi seara putin pe taramul manipularii, iar la Sinteza Zilei de joi seara sugera ca Romania ar putea suporta o parte semnificativa din cele 4 miliarde de euro, costul estimat al scutului-antiracheta. Nu exista nici o baza solida pentru a discuta in acest moment un eventual efort financiar din partea Romaniei, dar cu toate acestea televiziunile de stiri prefera sa sugereze insistent ca Romania va fi impovarata financiar cu un scut care nu-i foloseste direct, nefiind amenintata, ba mai mult, va scoate bani de la buget in timp ce oamenii mor cu zile prin spitale.
Doar doua ziare (Romania Libera si Gandul) si-au deschis editiile tiparite cu decizia CSAT de a aproba invitatia presedintelui Barak Obama, ca Romania sa gazduiasca elemente ale scutului anti-racheta, valorificand corect subiectul. Evenimentul Zilei si Jurnalul National s-au concentrat pe nimicurile cotidiene. In plan politic, se remarca liderul PNL, Crin Antonescu, printr-o tacere totala. Pe langa istoricul din el tocmai a trecut un moment istoric, fara sa-i acorde nici cea mai mica atentie. Antonescu tace insa la mare concurenta cu Ion Iliescu, singurul politician roman uitat parca in transeele URSS, luptand impotriva imperialismului american.
Inca n-am vazut pozitionari clare din partea partidelor romanesti de opozitie: sustin fara rezerve amplasarea elementelor scutului american pe teritoriul Romaniei? Il conditioneaza de costuri, de riscuri, de un eventual referendum, cum propune Iliescu? Doar Emil Boc, Adrian Nastase si Theodor Melescanu s-au pronuntat clar, in sprijinul deciziei CSAT. Ar fi de preferat ca toate partidele romanesti sa-si formuleze cat mai rapid, in mod oficial, pozitia de principiu fata de o decizie majora care urmeaza sa fie adoptata in Parlament, la fel cum ar fi de dorit ca detaliile oficiale ale proiectului american anti-racheta sa nu intarzie foarte mult.
Continuarea aici.
Hotnews, 5 febr. 2010
Opozitia, televiziunile de stiri si cateva ziare au ratat un moment istoric. Romania a adoptat poate cea mai importanta decizie de securitate din ultima jumatate de secol, dar o parte insemnata din elita ei pare total depasita de vremuri. Decizia adoptata joi, 4 februarie, de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, de a accepta invitatia presedintelui american Barack Obama ca Romania sa gazduiasca elemente ale scutului antiracheta, a avut parte de minimalizari si trivializari din partea unor jurnalisti si politicieni. In mod semnificativ, multi si-au manifestat in primul rand grija fata de reactia Rusiei, in loc sa-si bata capul cu semnificatia deciziei. Pe de alta parte, de la Washington si Bucuresti am aflat putine detalii. Din acest motiv, secretomania a dat frau liber imaginatiei.
Stupefiant ramane totusi modul in care presa a ales sa trateze un episod crucial din politica externa a Romaniei, cu semnificatii uriase si intindere pe cateva generatii. La televiziunile de stiri, Consiliul National al PSD, adica o tema interna de o importanta relativa, a ramas subiectul principal pe tot parcursul zilei de joi. Vineri, au ingropat subiectul, preferand vaste dezbateri despre divorturi, caini maidanezi sau femeile din PSD.
Razboiul dintre Geoana, Nastase, Mitrea, Vanghelie si Pandele a ciuruit scutul american-antiracheta. Apoi, televiziunile de stiri s-au raportat la decizia CSAT de pe pozitii populiste. Atat Realitatea TV, cat si Antena 3 au pus subiectul in oglinda cu drama din spitale: in Romania oamenii mor cu zile asteptand ambulanta, dar avem scut antiracheta. Acesta a fost unghiul de abordare la ambele televiziuni de stiri.
Antena 3 a avansat joi seara putin pe taramul manipularii, iar la Sinteza Zilei de joi seara sugera ca Romania ar putea suporta o parte semnificativa din cele 4 miliarde de euro, costul estimat al scutului-antiracheta. Nu exista nici o baza solida pentru a discuta in acest moment un eventual efort financiar din partea Romaniei, dar cu toate acestea televiziunile de stiri prefera sa sugereze insistent ca Romania va fi impovarata financiar cu un scut care nu-i foloseste direct, nefiind amenintata, ba mai mult, va scoate bani de la buget in timp ce oamenii mor cu zile prin spitale.
Doar doua ziare (Romania Libera si Gandul) si-au deschis editiile tiparite cu decizia CSAT de a aproba invitatia presedintelui Barak Obama, ca Romania sa gazduiasca elemente ale scutului anti-racheta, valorificand corect subiectul. Evenimentul Zilei si Jurnalul National s-au concentrat pe nimicurile cotidiene. In plan politic, se remarca liderul PNL, Crin Antonescu, printr-o tacere totala. Pe langa istoricul din el tocmai a trecut un moment istoric, fara sa-i acorde nici cea mai mica atentie. Antonescu tace insa la mare concurenta cu Ion Iliescu, singurul politician roman uitat parca in transeele URSS, luptand impotriva imperialismului american.
Inca n-am vazut pozitionari clare din partea partidelor romanesti de opozitie: sustin fara rezerve amplasarea elementelor scutului american pe teritoriul Romaniei? Il conditioneaza de costuri, de riscuri, de un eventual referendum, cum propune Iliescu? Doar Emil Boc, Adrian Nastase si Theodor Melescanu s-au pronuntat clar, in sprijinul deciziei CSAT. Ar fi de preferat ca toate partidele romanesti sa-si formuleze cat mai rapid, in mod oficial, pozitia de principiu fata de o decizie majora care urmeaza sa fie adoptata in Parlament, la fel cum ar fi de dorit ca detaliile oficiale ale proiectului american anti-racheta sa nu intarzie foarte mult.
Continuarea aici.
Thursday, February 4, 2010
Sunday, January 3, 2010
20 de ani
Le-am rostit, ne-au bulversat, le-am auzit parafrazate, iar unele au ajuns mai celebre decit oamenii care le-au lansat. Si-au trait celebritatea in mass-media si au marcat framintarile momentului. Suspendate intre umor si tragic, ele descriu fascinantul tarim romanesc, dictionarul explicativ al obsesiilor noastre. Cele mai citate, rastalmacite si (ne)fericite expresii ale ultimelor doua decenii.
Vocabularul politic si cotidian de dupa comunism se zbate intre sabloanele limbii de lemn si inovatiile care scurtcircuiteaza, uneori, spatiul public. „Magicienii" momentului au lansat expresii ramase celebre dupa ce lumea a uitat cine le-a rostit. Aproape fiecare an se regaseste intr-o propozitie, fiecare moment important a fost descris prin vorbe inspirate pe care le-am deslusit deplin, deseori, mai tirziu. Cu sansa, unele au ajuns clisee ale memoriei colective cu valoare de proverbe, nu neaparat dovezi ale intelepciunii, cit obsesii cotidiene, cuprinse in fotografia miscata a unei societati. In doua decenii de obsesii, revelatii si dezamagiri, am invatat sa vorbim, cu siguranta, altfel si necenzurat. Dar cum?
Subscribe to:
Posts (Atom)