Un excelent text de Codrin Liviu Cutitaru
Ziarul de Iasi
Valoarea timpului (si, implicit, a muncii) umanistului roman se masoara intr-un anumit numar de calorii ingurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport in comun, litri de benzina (in cazurile fericite), chirie, administratie, telefon (masurat) si, eventual, cablu TV.
Intr-un nostim articol - intitulat Cum sa ne chivernisim timpul si inclus in "al doilea jurnal minim" al lui Umberto Eco (tradus la noi ca Minunea Sfintului Baudolino) -, celebrul semiotician face o observatie demna de toata atentia intelectualilor umanisti. Sunindu-si dentistul pentru o programare, scriitorul are neplacuta surpriza sa descopere ca importantul stomatolog il poate primi abia peste o saptamina. Cel putin sapte zile, maestrul sanitar e blocat de consultatii stabilite cu multa vreme inainte. Desi afectat, Eco il crede pe om pe cuvint. Medicii sint niste tipi extrem de ocupati. Axioma de fata reprezinta un stereotip cultural al lumii civilizate, pe care nimeni nu ar cuteza sa il puna la indoiala. Prin contrast insa - sesizeaza autorul -, viata lui de profesor universitar si scriitor cu faima internationala nu ar fi privita de catre comunitate cu aceeasi intelegere. Atunci cind el se plinge vreunui insistent solicitant (de conferinta, curs festiv, eseu, interviu, participare la masa rotunda etc.) ca nu are timp, raspunsul prompt care i se ofera nonsalant ramine invariabil: "Ei, domnule profesor, o persoana ca dumneavoastra poate sa-si faca oricind timp!". Cu alte cuvinte - mai putin subtile -, voi, umanistii, nu sinteti niste indivizi seriosi, cu norme cronologice riguroase in activitatile profesionale, reusind fara probleme sa va adaptati intervalurile programului zilnic la dinamica evenimentelor. Mergind ceva mai departe cu descifrarea mesajului de mai sus, se poate spune ca, in secret, marea majoritate a componentilor unei societati cred nu numai faptul ca umanistii sint neseriosi, ci si (de-a dreptul) lenesi. Sa recunoastem ca si acesta e un stereotip cultural pe care abia citiva ar indrazni sa-l respinga.
Eco se vrea unul dintre temerarii cruciati si, in sustinerea cauzei sale, aduce un calcul temporal cu valoare argumentativa inexpugnabila. Intr-un an bisect sint 8760 de ore. Din ele 4170 pot fi considerate din start "moarte" (judecind faptul ca orice ins normal are nevoie de 8 ore de somn, 1 ora pentru trezire si toaleta si 2 pentru mese in fiecare zi). Intre "fixuri" se mai includ si cele 2 ore per diem pentru deplasari in oras (cu un total de 730 de ceasuri pe an). Un profesor universitar (italian) preda 3 cursuri (6 ore) pe saptamina si, in concluzie, mai ia din "buget" - volens nolens - 220 de ore. 175 de ore de corectare a tezelor studentilor (la 3 minute pagina!), 24 de ore de examene, 12 de discutie (a rezultatelor examenelor), 78 pentru diverse sedinte si consilii, 50 pentru administratie (Eco este redactorul-sef al unei reviste academice) duc la o imagine cronologica apocaliptica. Autorului (umanist) ii ramin 300 de ore pe an pentru cercetarea proprie si 666 (numar infricosator!) de ore pentru activitati personale: tirguieli, sanatate, sport, vizite s.a. Adica o mica "vacanta" de aproximativ trei-patru saptamini, in interiorul carora bietul intelectual incearca bizare experimente anamnetice de recuperare a identitatii. Cu umor, semioticianul constata ca nu si-a calculat orele dedicate fumatului si (fiind fumator inrait) se intreaba, justificat, cind se mai desfasoara, in mod obiectiv, hartuitoarea activitate. Raspunsul nu poate fi decit unul singur: un umanist responsabil va renunta neconditionat la viciul cronofag.
Rationamentul scriitorului mi-a lasat o apasatoare umbra de melancolie. Toate aceste calcule se refera - atentie! - la restrictiile inevitabile ale unei lumi normale, unde intelectualul nu trece prin procese de exterminare in masa si ostracizari experimentale. Este vorba despre un univers in care venitul unui universitar se situeaza peste media sociala si in care cercetarea si, in general, munca academica de orice tip reprezinta prioritati nationale. O comparatie cu situatia omului de carte roman (sa particularizam si noi: umanist) ar fi dezastruoasa, daca nu ar fi, inainte de toate, profund caraghioasa. Pentru o recompensa financiara de subzistenta, profesorul mioritic preda un numar de ore de cel putin patru ori mai mare ca norma maxima a unui occidental. El pierde o groaza de vreme incercind sa supravietuiasca intr-o jungla a legii celui mai tare (suportind umilintele inimaginabile la care il supun "proprietarii" serviciilor publice, luptind pina la epuizare pentru apararea celor mai elementare drepturi ale sale - firesti oriunde in spatiul civilizat - si, in sfirsit, facind o cercetare retardata, in conditii de austeritate, subminata permanent de interesele meschine al oligarhiilor create artificial in schema capitalismului salbatic). Valoarea timpului (si, implicit, a muncii) umanistului roman se masoara intr-un anumit numar de calorii ingurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport in comun, litri de benzina (in cazurile fericite), chirie, administratie, telefon (masurat) si, eventual, cablu TV. De aceea, pe zi ce trece, avind tot mai mult un aer de personaj descins de pe Planeta maimutelor, el priveste la lumea "barbara" creionata de semiotician precum la un veritabil Paradis. Ca universitar si umanist la rindul meu, imi voi permite, prin urmare, sa-l contrazic pe Umberto Eco. In brava comunitate carpatina, ma simt nu doar neserios, ci si lenes. Si, in plus, nici macar nu fumez.
No comments:
Post a Comment