Pietonala

Pietonala
de Radu Paraschivescu, Ev. Zilei, 6 martie 2008
http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/794506/PARASCHIVESCU-Pietonala/
Radu Paraschivescu: "Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele s-ar plânge că sunt călcate în picioare. (La propriu, dar nu numai.)"Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele s-ar plânge că sunt călcate în picioare. (La propriu, dar nu numai). Muiate în scuipaturi, bombardate cu ghemotoace şi mucuri de ţigară, acoperite de cojile seminţelor ronţăite febril. Însă astea sunt deja observaţii cronice în România şi cu precă- dere în Bucureşti. Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele noastre ar mai face o constatare: că românul nu prea ştie să meargă. Se spune că nivelul de civilizaţie al unei ţări e reflectat de câţiva indicatori precişi: consumul de săpun sau pastă de dinţi, infrastructura rutieră, aspectul spitalelor etc. Ei bine, adaug şi întăresc sub semnătură că populaţia unei ţări poate fi apreciată şi în funcţie de felul cum i se deplasează componenţii pe jos dintr-un loc în altul. Vi se pare riscantă observaţia? Înseamnă că vă încumetaţ i destul de rar pe trotuarele patriei. Sau că, fermecaţi de muzica pe care o auziţi în căşti, nu mai sunteţi atenţi la ce se petrece în jur. Lucrul care marchează comportamentul trotuaristic al românului e lipsa totală de empatie în trafic. Cei mai mulţi dintre noi se aştern drumului adjudecându-şi-l. Nu vezi nici urmă de preocupare pentru soarta celorlalţi pietoni. Şi în varianta lălâie, şi în cea impetuoasă, românul (bucureştean, dar nu neapărat) trăieşte cu impresia că trotuarul îi aparţine. Că a semnat cu el un contract de exclusivitate, care-i permite să ignore legea nescrisă şi cutuma. Dacă vă veţi lipi câteva minute de o clădire şi veţi studia forfota de pe trotuar, veţi vedea că mulţi dintre semenii noştri circulă după reguli pur personale. Grăbitul despică valul de pietoni nesfiindu-se să-şi disloce vecinii prin ghionturi dureroase (şi fără un cuvânt de scuze). Leneşii aleg cu o precizie farmaceutică mijlocul trotuarului, dând impresia că îşi propun să fie tamponaţi de cei care merg cu viteză mai mare. Una dintre situaţiile frecvente ale vieţii în mişcare pe trotuar e apariţia unei fiinţe care, deşi măruntă şi aparent gestionabilă, blochează trotuarul şi nu-ţi îngăduie s-o depăşeşti. Ceva misterios se petrece sub ochii tăi - fiinţa cu pricina se dilată neverosimil, se lăţeşte ca într-un film ştiinţifico-fantastic şi, graţie unui ochi nevăzut, îţi anticipează mişcările. Mai precis, ţi se pune de-a curmezişul. Pentru ca baletul inhibitoriu să se desfăşoare ca la carte, persoana ţine în fiecare mână câte un bagaj şi culisează pe traseele unei ubicuităţi deconcertante. O priveş ti, încercând să concepi stratagema care să te ajute să i-o iei înainte, şi ţi se pare că se deplasează în acelaşi timp frontal, lateral şi oblic. Dai s-o ocoleşti prin vest, dar un semnal numai de ea ştiut o avertizează şi-o face să-ţi închidă unghiul. Mai încerci o dată prin est, însă n-ai succes nici de data asta. Eşti descumpănit şi nu ştii ce să faci: să traversezi, să înjuri sau să aştepţi autobuzul. Românul de pe trotuar merge brambura, şleampăt şi cu o indiferenţă suverană faţă de cei care-l înconjoară. Dar asta nu e tot. Să-l vedeţi cum se opreşte: unde e aglomeraţia mai mare, în mijlocul drumului, în dreptul uşii pe care se intră sau se iese din magazin. Staţionarea are loc în dispreţul deplin al fluxului. Ceilalţi pietoni nu contează, iar dacă-i apucă nervii, ghinionul lor. Nu fac decât să-şi scurteze singuri viaţa. România e o ţară unde profesori mai buni sau mai răi predau o sumedenie de lucruri, de la teoria mulţimilor la etica în afaceri şi de la feng-shui la epistemologie. Îmi spun tot mai des că nu ne-ar strica un profesor capabil să ne înveţe cum să mergem.