Tuesday, April 24, 2007

Granturile si calitatea in invatamant

Granturile si calitatea in invatamantul superior

de Lector univ. dr. Cristian Luca (2007-03-27; 20:04:00) text preluat cu acordul autorului

D-nul Prof. univ. dr. Mircea Miclea continua sirul propunerilor de proiecte revolutionare care, desi realizate cu buna intentie, au efecte abracadabrante, in incercarea, chipurile, de a face din invatamantul superior romanesc o oaza promotoare de performanta de nivel mondial, intr-o Europa care aloca tot mai putine fonduri pentru cercetarea si didactica din sectorul umanist. Acest stil nivelator, hei-rupist, de a amesteca criteriile de evaluare si performanta din domeniul invatamantului tehnic cu cele din domeniul stiintelor umanistice a produs efecte devastatoare pentru tinerii cercetatori merituosi, deoarece seniorii, unii dintre ei ajunsi profesori universitari fara a fi publicat in viata lor un rand in reviste de circulatie internationala (nu neaparat ISI), sunt deja in varful piramidei si nu-i mai intereseaza deloc ce se va intampla de acum inainte. Deci, stimate domnule reformator Prof. univ. dr. Mircea Miclea, initiativele D-Voastre nu fac decat sa blocheze ascensiunea tinerilor lectori si conferentiari si sa consfiinteasca legitimarea pe termen lung a imposturii pe care incercati acum sa o combateti prin metode radicale, extrem de riguroase si pentru marile scoli umanistice din Occident. Ma refer la Franta si la Italia, unde revistele ISI nu sunt fetisizate si nici nu este sanctificat aberantul criteriu al conducerii de granturi internationale pentru candidatura la posturile didactice; noi romanii am ajuns mai specialisti decat francezii si italienii si vrem sa devenim coordonatorii acestora in granturi de cercetare in domeniile istorie, limbi straine, stiinte politice etc. Chiar nu sesizati ridicolul situatiei? Va rog sa raspundeti la urmatoarea intrebare: chiar credeti ca un lector sau un conferentiar de la noi din tara (provenind din sectorul stiintelor umanistice) poate obtine un grant international ca si director al acestuia? Stiti bine ca la nivel international, pentru coordonarea de granturi, nimeni nu te baga in seama daca nu esti profesor plin. Asadar, cum iesim din acest lant al slabiciunilor? Mai sunt si granturile interne, care, dupa cum bine se stie, se atribuie pe principiul “serviciu contra serviciu”, evaluatorii promovandu-si prin evaluari incrucisate proprii doctoranzi si protejati si pe cei ai altor evaluatori cu care sunt in relatie de amicitie; contestatiile sunt doar un exercitiu de mimare a posibilitatii de apel, astfel totul merge inainte si ramane cum s-a stabilit! Daca granturile aranjate sau atribuite pe ochi frumosi de eternii seniori sunt solutia performantei, atunci va rog d-le Prof. univ. dr. Mircea Miclea sa analizati cu foarte mare atentie lista cu evaluatorii CNCSIS si ARACIS din sectorul stiintelor umanistice si sa cereti subordonatilor D-Voastre sa va redacteze o statistica/lista cu granturile internationale pe care acestia le-au condus si cu atat de dragele D-Voastre publicatii ISI pe care aceiasi respectati magistri le au in propriul portofoliu. Inchei cu o provocare pe care o transmit D-Voastre, d-le Prof. univ. dr. Mircea Miclea; indicati-mi o adresa de e-mail la care sa va pot expedia CV-ul si o adresa postala la care sa va expediez publicatiile mele si daca D-Voastra socotiti ca pana in prezent nu am realizat, in sectorul meu de activitate, performanta de nivel european imi asum public angajamentul de a demisiona imediat din invatamantul universitar romanesc si de a ma angaja ca simpu muncitor la salubritate. Acceptati provocarea?

Sistemul universitar ticalosit

Sistemul universitar ticalosit

de Simona Gheorghe
(articol preluat din Cotidianul, 12 ianuarie 2006)

Avem baroni locali, de ce nu am avea si baroni universitari? Rectori, profesori cu stare care si-au facut un tel din a transforma universitatile de stat in propria afacere. Cu ajutorul rudelor aduse linga ei la catedra au tesut, cum nu se poate mai strins, un sistem al clanurilor universitare.Cind l-am auzit pe Traian Basescu vorbind de sistemul ticalosit, nu am facut nici o clipa legatura cu sistemul de invatamint. Imi venea greu sa cred ca profesorii puteau fura, puteau forma grupuri de interese, puteau avea afaceri coordonate din umbra si din care sa cistige miliarde. Atunci, m-am gindit mai degraba la oamenii care, cu complicitatea unor angajati ai statului, controlau sistemul energetic, sistemul juridic, controlau sistemul de licitatii si reuseau astfel sa aiba influenta la cel mai inalt nivel, sa teasa legaturi in toate domeniile. Reuseau sa se imbogateasca peste noapte doar pentru ca faceau parte din sistemul ghidat dupa un manual propriu de a fenta sau de a fura de la stat.Cind am auzit si descrierea facuta chiar de Basescu sistemului pe care el l-a numit ticalosit, atunci mi-am dat seama ca in el intra si baronii universitatilor. Presedintele vorbea de un sistem care nu s-a abatut asupra noastra din ceruri, ci care a fost construit in timp. Care si-a luat seva, radacinile, de dinainte de Revolutie si a fost dezvoltat, transformindu-se astfel intr-un sistem care, de multe ori, lucreaza pentru el insusi, si nu pentru populatie. Chiar daca sint angajati la stat, exista profesori, conducatori de universitati care lucreaza pentru ei, care si-au dezvoltat afaceri in institutia pe care ar fi trebuit sa o faca rentabila. Dar unii dintre cei care au tinut ani la rind si cu dintii de scaunul de rector, cei care si-au impaienjenit institutiile cu sotii, copii sau nepoti au inteles rentabilitatea ca jecmaneala. Mecanismul e simplu. Mai intii, au inceput afacerile de jos: firmele rubedeniilor de baroni universitari aprovizionau cantinele studentesti, zugraveau peretii salilor de cursuri, refaceau fatadele sediilor. Numai ca foamea de bani i-a ros si mai rau. Afacerile au mers pina acolo incit in propriile universitati, asociatiile baronilor organizau cursuri paralele pentru studenti, iar taxele intrau chiar in buzunarele lor. Exemplul care se potriveste cel mai bine in descrierea sistemului ticalosit care isi trage seva, radacinile de dinainte de Revolutie este chiar Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative, cunoscuta pur si simplu ca SNSPA. Dar, pentru cunoscatori, fosta Academie „Stefan Gheorghiu“, academie rebrenduita in SNSPA cu ajutorul fruntasilor comunisti. De ani buni, linga Vasile Secares a stat si sta la conducerea SNSPA Ani Matei. Nimeni altul decit fostul presedinte al Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania (UASCR), dar si secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Scolit chiar la „Stefan Gheorghiu“, ajuns rector la SNSPA, Vasile Secares este unul dintre oamenii care au lucrat din greu pentru a forma sistemul universitar ticalosit. Cu apropiatii si-a creat un fel de scoala particulara paralela. Iar indrazneala sa nu s-a marginit doar la a lua banii de la simplii cursanti veniti din te miri ce oras de provincie. Tinta a fost mult mai sus: cursanti ai SRI, SIE, MAE sau MApN. Si, culmea, banii pentru plata studiilor veneau din bugetul acestor institutii.Cum pot pretinde astfel de profesori, dar si cei care si-au adus fara jena rudele si le-au instalat alaturi de ei la catedra, respectul studentilor? De fapt, nici nu-l pretind. M-am inselat. In loc de respect, profesorii au ajuns sa pretinda favoritisme si bani. Si atunci ce tragere de inima sa aiba un tinar sa fie scolit intr-un astfel de sistem universitar? In loc sa iasa instruit, poate iesi si el ticalosit.

Distrugerea Universitatii

Distrugerea Universităţii

de Cătălin Avramescu
(articol preluat din revista 22, an XIV, nr. 815, 18-24 oct. 2005)

Noi am ajuns in punctul in care, in aceasta tara, nu mai avem universitati decat cu numele. Universitatea a fost de facto abolita, iar locul sau este luat acum de un fel de scoli de meserii cu orar seral. Credeti ca exagerez? Haideti sa vedem. Am in fata testele scrise ale unei grupe de anul I. Multe din acestea contin lucruri de neimaginat la nivel de facultate (exemplele provin, fiecare, de la studenti diferiti). Greseli de gramatica: “Constiinta i-l anunta, ii da semnal”. “Impusa de vre-o regula”. “Se supune unei singuri legi”. Nonsensuri: “Robinson isi ghideaza viata inconstient, in functie de dictatele constiintei”. Exprimari schioape: “Citatul realizeaza trecerea intre doua situatii”. “Daniel Defoe a reusit prin arta cu care a manuit cerneala”. Aberatii: “Protagonistul este ingradit exclusiv de apa”. “In starea civila constientul este oarecum limitat”. Ce legatura au acesti oameni cu notiunea de “student”? Din fotografiile de epoca ne privesc studentii de altadata, niste domni imbracati elegant. Profesorii lor ar avea un soc daca ar intra acum intr-un amfiteatru. La cursul meu am un public ce seamana mai degraba cu un autocar de fete de clasa a X-a care se intorc dintr-o excursie pe litoral. Pe undeva, vinovati pentru prabusirea standardelor universitare sunt si studentii. In zilele noastre, meseria de student e vazuta ca un fel de slujba part-time, o ocupatie de care iti aduci aminte de doua ori pe an, cand frunzaresti notitele vreunui coleg. Vinovata e si societatea, care a facut presiuni ca Universitatea sa se transforme intr-o fabrica de diplome. Mai tineti minte scenele de la Medicina, de pe vremea cand erau 20 pe un loc si se afisau listele cu cei admisi? Cu parinti catarati pe garduri si matusi rasfoind manuale de anatomie? Dupa 1990 portile facultatilor s-au dat de perete, in fata asaltului unei mase care dorea ca urmasii ei sa aiba un gen de certificat care sa le permita sa parvina prin ierarhia oficiala. Vinovati suntem si noi, cei din Universitate, ca nu ne-am impotrivit. Principalul vinovat, insa, nu este altul decat statul. Oricat de surprinzator ar fi pentru unii, care isi imagineaza ca statul e un fel de Alfa-si-Omega al vietii sociale, Universitatea nu este, la originile si in natura ei, o institutie a statului. Nici in zilele noastre universitatile importante din lume nu sunt, majoritatea, “de stat”. Harvard, Stanford, Yale, Princeton sunt universitati private. Oxford si Cambridge sunt federatii de colegii independente. Universitati de stat propriu-zise apar abia in secolul al XIX-lea, dupa intemeierea Universitatii din Berlin. Dar si atunci ele se bucura, mult timp, de un grad de autonomie remarcabil, fiind adesea in opozitie cu puterile oficiale. Istoria aceasta este importanta pentru ca ne spune ceva despre natura Universitatii. Ea nu este o scoala de meserii, unde invata viitorii functionari publici. Universitatea este o adunare, un “colegiu” daca vreti, al unor savanti al caror scop este cultivarea artelor liberale. Pentru a face acest lucru ei isi atribuie, sau le este recunoscut din partea autoritatilor, un statut aparte. Multe universitati cu adevarat mari urmeaza si acum acest model. Din pacate la noi, ca si pe aiurea, si-a facut loc o conceptie dupa care exista ceva numit “invatamant superior”, care reuneste, de-a valma, ei bine, toate “institutiile de invatamant superior”. Statul roman, in perioada sovietizarii societatii romanesti, a aplicat exact aceasta politica. Rezultatele sunt devastatoare. S-a ajuns acum sa nu mai existe nici o diferenta de principiu, administrativ vorbind, intre Universitate si alte institute. Toate au fost botezate, la repezeala, “universitati”. Avem o “universitate” de teatru si film, una de ingineri, alta de medicina, alta de muzicanti. Banuiesc ca avem si una de batut mingea. Ideea ca Universitatea are un destin unic, acela de a reuni, in libertate, pe cei care cauta implinirea spiritului, a disparut. Asa ne-am trezit cu “profesori universitari” in handbal, cu “asistenti universitari” in contabilitate si cu “doctori” in acordeon. Nu am nimic impotriva celor care practica aceste meserii. Socotesc chiar ca unele sunt foarte onorabile. Dar ele nu au nimic de-a face cu spatiul unei universitati demne de acest nume. De altfel, in Occident multe universitati nu au asemenea departamente. Calificari in actorie, dans sau stiinta administratiei se deprind in institute speciale, separate. Confuzia insa si-a facut loc si in interiorul Universitatii insesi. Iata, am ajuns la ridicola situatie sa avem o “facultate de jurnalistica”, la universitatea de stat, cu toate ca mass-media este, in imensa sa majoritate, privata. Facultatea de filozofie are un program de Master - tineti-va bine! - in “Managementul cunoasterii. Managementul proiectului”. Pe cand un doctorat in stiinta cofetariei? Asfixierea financiara Toate aceste lucruri au un scop precis: marginalizarea facultatilor veritabile, adica acelea unde se invata istoria sau o stiinta teoretica, gen fizica, matematica sau sociologia. Amestecul genurilor nu este decat inceputul. El permite statului sa aplice, in Universitate, aceleasi politici iresponsabile pe care le-a experimentat in alte sectoare. Una dintre acestea este asfixierea financiara. As vrea ca cititorii mei sa fie constienti de un lucru: universitatile au atat de putini bani, incat acestea, de fapt, nici nu prea functioneaza ca atare. Putinele studii sistematice asupra performantei academice romanesti sustin si ele aceasta asertiune. Numarul lucrarilor stiintifice publicate in jurnale si la edituri reputate este infinitezimal. Numarul reuniunilor stiintifice internationale organizate in Romania este aproape zero. Deplasarile in scop stiintific sunt si ele aproape inexistente. Unele domenii (genetica, cosmologia), care prin natura lor presupun cheltuieli substantiale pentru cercetare, sunt aproape blocate. Universitatile noastre nici nu mai reusesc sa prezinte aparenta unor spatii universitare. Intrati intr-o biblioteca de facultate. Imaginea e jalnica: rafturi de fier forjat, cateva sute de volume, multe provenite din donatii. Insa o viata stiintifica nu poate sa se mai bazeze pe biblioteci de dimensiunea celor de la o primarie sateasca. Universitatile occidentale au colectii prin care mergi cu liftul. In lipsa lor, noi suntem redusi, practic, la o incapacitate functionala. Cel mai grav aspect al acestei asfixii financiare dirijata de fostii si actualii guvernanti este lipsa spatiilor. E timpul ca publicul sa stie ca universitarii din aceasta tara sunt dati afara in strada, la modul cel mai propriu. Nu unii, ci practic toti. Orice universitate din lumea civilizata are birouri pentru profesori. De fapt munca cea mai importanta, de la pregatirea cursurilor, consilierea studentilor si citirea tezelor, pana la indatoririle administrative, se desfasoara in aceste spatii. Acolo omul isi agata haina in cui, isi pune cartile, dosarele si calculatorul, de acolo da telefoane si acolo are unde sa-si primeasca colegii. La noi insa, administratiei i se pare acceptabil ca profesorii sa nu aiba birouri. Interesant e ca statul gaseste imediat sediu pentru alte institutii. Pentru acestea se gasesc si cladiri, si masini, si televizoare cu plasma. In timpul acesta, universitarii din Romania dau consultatii studentilor in strada, in picioare, precum predicatorii ambulanti. Vi se pare normal, domnule ministru al Finantelor? Ce-ar fi ca dumneavoastra sa alcatuiti bugetul pe capota unei masini, in parcarea ministerului? Sau sa verificati incasarile la buget pe biroul secretarei, printre cestile de cafea si calendarele cu pisici? Nivelul ultim al acestei anihilari a Universitatii este negarea si abolirea tuturor privilegiilor de care se bucurau membrii facultatilor si spatiul universitar. Inca de la infiintarea lor, universitatile s-au definit prin aceste privilegii. Ele nu erau un moft, ci le permiteau sa functioneze, sa isi indeplineasca vocatia. Spre exemplu, la scurt timp dupa infiintarea primei universitati din lume, la Bologna, imparatul german Frederic I Barbarossa a emis, in 1155, o lege (Authentica Habita) care permitea celor doritori sa invete acolo sa calatoreasca liber si in siguranta. Multe universitati occidentale au si acum politie proprie, posta proprie, sau acorda drepturi cum ar fi “anul sabatic”. Insa despre ce vorbesc eu, stimati cititori, intr-o tara unde universitarilor nu li se deconteaza nici macar un timbru de pe corespondenta profesionala? Ca si cum asta nu ar fi de ajuns, unele din atributele rezervate Universitatii au fost transferate asupra altor institutii. Dupa modelul sovietic, in Romania doctorate se acorda, de decenii, de catre tot felul de institute, unele obscure si nule din punct de vedere stiintific, care se sustrag oricarei supervizari a autoritatilor universitare. Priviti la acei generali care isi spun “doctori”, in timp ce se lupta cu regulile limbii romane, si intrebati-va cum au primit ei acest titlu. Scopul guvernantilor, de astazi si de ieri, este clar. Pentru ei, o Universitate adevarata este un pericol. In opera lor de nivelare mentala a natiunii, nu are loc si o institutie pentru care libertatea, adevarul si probitatea sunt valori fundamentale. In democratia de gang pe care ne-o pregatesc, nu are loc o aristocratie a gandirii. Exista insa destui membri ai facultatilor pentru care aceasta situatie devine din ce in ce mai inacceptabila. Educati in universitati normale, ei resping formula actuala de la noi, a unui kolhoz care depaseste planul de diplome la hectar. Aici e speranta, in acesti oameni. Altfel, suntem pe cale de a ajunge o tara fara Universitate, o cultura fara cap.Candva, in Evul Mediu, a izbucnit la Oxford, intr-un han, o bataie intre targoveti si studenti, ocazie cu care unul din acestia din urma a murit. Universitatea a trecut la represalii, iar de atunci incolo notabilitatile orasului, in frunte cu primarul, au trebuit sa isi ceara iertare o data pe an, intr-o ceremonie la biserica Universitatii. Ritualul acesta nu a fost abolit decat in secolul XIX. Intre timp, presupun, orasul se cumintise. (Subtitlul apartine redactiei)

Cearta standardelor universitare

Cearta standardelor universitare

de ANDREI CORNEA
(articol preluat din revista 22, an XV, nr. 841, 21 apr. 2006).

1. De-a lungul anilor, in sistemul universitar romanesc numai cine nu a voit nu a devenit conferentiar sau profesor universitar. Si mai ales dupa ce parlamentul a dublat lefurile profesorilor, dar nu le-a atins pe cele ale gradelor mai mici, atractia a fost considerabila. Numerosi impostori, uneori chiar plagiatori, ori universitari foarte mediocri, dar cu bune relatii in lumea academica sau politica au trecut repede de toate piedicile. Nici macar cerintele existente, relativ modeste, nu au fost uneori respectate. Pe de-alta parte, evident, alaturi de acestia au promovat pe merit si destui oameni de toata stima.Cum se intampla adesea la noi, un exces intr-o directie a nascut un altul - opus: fostul ministru al Educatiei, bine intentionat, dar imprudent, Mircea Miclea, a introdus noi bareme de promovare la titlul de conferentiar si profesor care, daca ar fi fost respectate, ar fi oprit aproape toate avansarile. De data aceasta nu numai mediocritatile, dar si oameni extrem de capabili ar fi fost lasati fara doritele titluri; meritul si impostura ar fi ramas in continuare impreuna, dar nu inauntru, ci in afara. In esenta, era vorba despre introducerea conditiei sine qua non ca activitatea de cercetare a candidatului sa fie recunoscuta international (in baza unor articole publicate in reviste de specialitate cu recunoastere stiintifica internationala, ISI, cat si a unor granturi internationale).Sub presiunea unor universitati, descoperind ca, in multe cazuri, aceste conditii erau dificil de indeplinit, iar in alte cazuri aproape imposibil (voi arata de ce), actualul ministru, d-l Mihai Hardau, a relaxat, indreptatit, baremele. S-ar zice ca s-a ajuns la un echilibru dorit. Ei bine, nu: caci pentru unii jurnalisti, fie rau informati, fie superficiali de la Cotidianul (fara indoiala, nu sunt singurii), relaxarea e o tradare a "reformei Miclea". Astfel s-a construit in jurul acestei teme o campanie demna de o cauza mai buna.2. O reforma, oricat de generoasa, esueaza daca ea nu are putinta de aplicare. Or, cum ar putea cercetarea româneasca capata peste noapte o "vizibilitate internationala", in conditiile unei uriase subfinantari? Voi lua in consideratie un singur aspect, dar foarte relevant: starea principalelor noastre biblioteci publice. Referindu-ma numai la domeniul stiintelor umane (caci nu am nici o competenta in alte domenii), trebuie spus ca nu exista in România o biblioteca unde sa nu descoperi lipsuri masive, grave. La Biblioteca Centrala Universitara din Bucuresti, de pilda, lipsesc sau sunt incomplete multe dintre principalele editii critice ale autorilor antici si moderni, absenteaza multe dintre cartile esentiale de referinta, mai vechi sau mai noi, privitoare la filosofie, teologie, istorie, filologie, politologie sau istoria artei sau a literaturilor. Un clasicist ca mine este disperat sa constate ca BCU nu poseda nici macar masiva si indispensabila Pauly-Wissowa Real-Encyclopaedie der Altertumswissenschaft. Nu de mult, am avut nevoie de celebra corespondenta Leibniz-Clarke. Am gasit-o la BCU intr-o editie Leibniz de pe la 1840: scrisorile lui Leibniz erau intr-o franceza modernizata, iar cele ale lui Clarke erau traduse din engleza in aceeasi limba. Aproape de neutilizat, ca sa nu mai vorbim ca erau de necitat intr-o revista cu staif international! La Academie - la fel. Am cautat in biblioteca Colegiului Noua Europa: o editie Leibniz noua si frumoasa, dar - dezastru, lipsea tocmai volumul cu corespondenta in cauza. Ce sa mai vorbim despre studii ale unor autori recenti, a caror lectura si citare pare indispensabila pentru redactarea unui articol erudit!O prietena de-a mea, medievista (Anca Crivat, al carei Fiziolog latin va aparea in curand in prima traducere romaneasca la Polirom), are nevoie sa consulte o lucrare a Sfantului Augustin, Ennarationes in Psalmos. De negasit in bibliotecile publice intr-o editie critica noua, caci venerabila Patrologie latina a lui Migne e penibil de folosit sub toate aspectele. Ce va face? Pesemne ca din leafa modesta de lector o va comanda in strainatate. Ar fi drept ca Universitatea sa-i ceara, pentru promovare, sa scrie articole docte in ideea, rezonabila in alte locuri, ca, asemenea texte fiind la indemana universitarului, numai lenea sau incompetenta pot justifica neutilizarea lor?O foarte buna studenta a mea pregateste o teza de licenta despre figura legislatorului in Epoca Luminilor. Imposibil de gasit in biblioteci L’Encyclopédie, pentru a extrage de acolo articolul indispensabil despre Législateur. Pana la urma, o cunostinta din Franta i-a facut un xerox si i l-a trimis prin posta. Asemenea exemple pot continua la nesfarsit. Asta ca sa nu mai vorbim despre laboratoare, utilitati, salarii, bani de deplasare si multe alte lucruri, de care colegii nostri din strainatate beneficiaza din plin.3. Standardele initiale impuse de d-l Miclea (si, partial, chiar cele revizuite ale d-lui Hardau) aveau insa si defecte intrinseci: ele nu erau aplicabile unui grup larg de discipline umaniste sau unor parti ale acestora. In ce fel de reviste internationale sa fie publicate rezultatele celor angajati in "studii românesti"? Aici trebuie spus imediat si altceva: spre deosebire de domeniul "stiintelor dure", in stiintele umane cartea bate articolul, ceea ce standardele respective nu recunosteau. Apoi ele nu tineau seama de faptul ca multe din cartile foarte bune, aparute la noi in ultimii ani in asemenea domenii, au mici sanse sa fie cunoscute in strainatate, din cauza dificultatilor de traducere a unei scriituri mai literare, a particularitatilor tratarii sau subiectului si ca, fie si daca unele dintre ele vor fi traduse si cunoscute in timp in strainatate, acest lucru se va intampla treptat, mult mai incet decat ar fi de dorit pentru ca autorul lor sa poata promova academic.De exemplu: pentru splendidele ei carti - Calatorie in Bucurestiul interbelic si In intimitatea secolului al XIX-lea, Ioana Parvulescu ar trebui facuta pe loc profesor universitar. Or, cartile acestea - bazate pe o cercetare laborioasa si profunda, dar alcatuite in baza unei scriituri artistice, aproape chiar romanesti - desfid toate standardele academice, nu numai pe cele "internationale" (unde, din pricina subiectului, n-au trecere), dar chiar si pe cele românesti. Ce-ar trebui sa faca? Sa ramana etern conferentiar, si asta doar din mila, caci, in varianta "dura", Miclea, ea nu corespunde nici macar acestor standarde? Sau luati Omul recent al lui Horia-Roman Patapievici - carte admirata, hulita, contestata, discutata, dar invocata mereu - nu valoreaza ea macar cat 4-5 articolase aparute in reviste recunoscute ISI ale unor mediocritati? Chiar si detractorii ei vor trebui sa admita. Dar autorul lor nu numai ca nu este nici profesor, nici conferentiar, dar nu este nici macar doctor! (Tot fara doctorat este si Andrei Oisteanu, autorul fundamentalei Imagini a evreului in cultura romana.)In versiunea lor initiala, dar chiar si in aceea revazuta de minister, standardele de promovare neglijeaza complet un domeniu esential: editiile critice, cat si traducerile filologice insotite de aparat critic si studii interpretative. Fundamentale pentru noi, putin importante pentru altii, din afara. Recunosc: vorbesc si pro domo - dar oare chiar nu pot garanta puncte esentiale pentru avansarea academica traduceri filologice din Platon, Aristotel, Plotin, Porfir, Augustin, Toma de Aquino, ca si din numerosi alti autori mai vechi sau mai noi, cu care ma indeletnicesc si eu, si inca cativa studiosi, rau platiti, beneficiind de putina consideratie publica, iar acum in pericol de a fi evacuati din campul cercetarii performante de catre noua vigilenta jurnalistica care agita stindardul integrarii? Intr-o tara in care Platon ramane tradus incomplet, unde inca nu s-a tradus editia von Arnim a stoicilor, unde neoplatonismul e tradus fragmentar, unde nici macar o editie ca lumea Aristotel nu exista, unde aceea a lui Plotin abia acum apare - pentru a nu mai vorbi despre impresionantul corpus de texte latine medievale, cvasi-inexistent, cu a caror traducere si comentare se osteneste acum Alexander Baumgarten - e aproape rusinos ca unii sa invoce, indiscriminat si monoton, drept conditie sine qua non de promovabilitate academica, presupusa "vizibilitate internationala"! Ca aceasta "vizibilitate" este de dorit, nu incape indoiala. Dar ea se va obtine diferit, in functie de domenii, de autori, de calitate, in perioade mai lungi sau mai scurte, in medii internationale diferite, tinandu-se seama si de circumstante imprevizibile. Iar contributiile vor fi diferite. Parafrazandu-l pe Aristotel, sa spunem ca unii creeaza azi instrumentele stiintifice (editii, comentarii, traduceri) pe care altii le vor folosi maine si ca nu-i vom avea pe acestia din urma, daca nu vor exista primii.4. In incheiere, o remarca generala: intr-o epoca in care multora le place sa-si zica postmoderni, s-ar cuveni sa se admita fara retinere pluralitatea modalitatilor de a scrie si de a aborda temele, macar in domeniul stiintelor umane. De pilda, cred ca numai obtuzii sau rauvoitorii mai pot contesta ca se poate scrie filosofie deopotriva analitic, erudit, aforistic, eseistic, dialogic, edificator etc. Toate aceste modalitati - ilustrate de atatea ori de monstrii sacri - raman valabile in sine, iar meritele lor trebuie apreciate dupa standarde specifice, si nu universale. Numai ca, pe masura ce o scriitura se indeparteaza de limbajul referential, analitic, ea devine tot mai greu traductibila intr-o limba de circulatie si, mai ales, tot mai anevoie de apreciat cu cantarul, adecvat unui alt tip de discurs, al "contributiei" punctuale, pozitive.Din pacate, in evaluarea lucrarilor, obsesia criteriilor obiective tinde sa conduca la o standardizare birocratica, la un deficit de flexibilitate, la pasiunea universalizarii unei unice experiente, la impunerea unui pozitivism sablonard si nerod. Pana una-alta, indiferent daca vor fi sau nu promovati, indiferent daca sunt straluciti sau impostori, universitarii romani vor trebui anual sa completeze zeci si sute de pagini de formularistica stupida (evaluandu-se pe sine, evaluandu-si colegii sau subordonatii), intocmite de birocratia ministeriala in cea mai sinistra limba de lemn, si care a invatat numai ce-i mai rau de la echivalentul ei european. Ca va castiga de aici "vizibilitatea internationala" a cercetarii romanesti e abia de vazut.Candva, un istoric a caracterizat astfel Imperiul Roman tarziu: "tiranie temperata de asasinat". In termeni comparabili, ce e pe cale sa se intample in sistemul universitar romanesc este: birocratizare fara precedent temperata de coruptia dotata cu toate precedentele!