Un interesant (si aproape de adevar) text, de Mihai Maci, pe contributors.ro
Un consens tacit ne determină să accentuăm cauzele accidentale
(subfinanţare, angajări fără noimă, “salarii nesimţite”,
iresponsabilitate în acordarea diplomelor, etc.) ca fiind definitorii
pentru degradarea situaţiei învăţământului universitar românesc. Se
vorbeşte mai puţin şi mai rar (probabil dintr-un “spirit de castă”)
despre modul în care pervertirea conţinutului studiilor superioare
constituie o cauză esenţială a acestui proces. Concluzia acestei
abordări este aceea că situaţia poate fi (cel puţin parţial) remediată
eliminând – cu o anumită brutalitate calculată – accidentalul negativ
care grevează asupra performanţei lumii academice. Evident,
neutralizarea logicii excesiv mercantile a universităţilor e de dorit,
dar s-ar putea ca ea singură să nu schimbe prea mult datele problemei.
Învăţământul universitar românesc se descompune din interior şi
instituţiile de învăţămînt superior sunt departe de a fi capabile să-şi
producă “anticorpii” cu ajutorul cărora să reziste acestei
destructurări.
Despre ce e vorba? Problema este într-o anumită masură valabilă
pentru întregul spectru al studiilor universitare, însă în modul cel
mai acut se pune în cazul facultăţilor cu profil umanist. Dacă
domeniile tehnice rămân oarecum apărate de caracterul riguros
structurat al cunoştinţelor lor (care impune o succesiune destul de
stabilă a disciplinelor în programă), nu la fel se întâmplă în domeniul
umanioarelor, unde programei unice i s-a substituit anarhia
curriculară.
Toată lumea e de acord cu faptul că un medic sau un inginer trebuie
să ştie (în sens tare) anumite lucruri legate de domeniul său şi, de
asemenea, cu faptul că tocmai stăpânirea acestor lucruri face diferenţa
dintre un medic sau inginer bun şi unul slab. Dar aproape nimeni nu
ştie ce ar trebuie să cunoască (în chip indispensabil) un filosof sau
un psiholog, ori un absolvent de studii europene, de comunicare sau de
buisness. Lucrurile erau oarecum de înţeles la începutul anilor ’90,
când aceste domenii au fost fie refăcute (o dată cu suprimarea
disciplinelor ideologice şi dispariţia – progresivă – a schemei de
gândire ce le subîntindea), fie pur şi simplu create pe model
occidental.
Pe baza unor afinităţi, a unor fascinaţii şi cu aportul unor burse
de studii în Vest, cadre universitare vechi şi noi au început a preda
“cursuri speciale”, “facultative” şi “opţionale” cu cele mai bizare
denumiri şi tratând cele mai excentrice subiecte. Universitatea se
înoia şi sclerozării anterioare (datorată în bună măsură lipsei de
comunicare cu mediul academic occidental) îi era opusă diversificarea
domeniilor, a metodelor şi a cunoştinţelor. Nimeni nu părea a băga de
seamă că disciplinele fundamentale rămân – prin însăşi condiţia lor –
în urma acestui val al apdatării şi, încet dar sigur, ajung nişte
materii vestigiale. Nimeni nu părea nici a-şi pune nici problema
corelării noilor abordări cu “structura de rezistenţă” a disciplinelor
umane. Astfel că, în scurt timp, s-a ajuns în situaţia ca ceea ce ar fi
trebuit să fie coloana vertebrală a studiilor umaniste (după caz, la
fiecare secţie, dar şi în comun: istoria, filosofia, logica şi limbile
clasice) să se înfăţişeze ca ceva anacronic, nereformabil şi – pe cale
de consecinţă – tot mai inutil. E ca şi cum, fascinaţi de studiile de
genetică moleculară, medicii ar declara că anatomia e – de acum înainte
– ceva fără rost.
Continuarea aici.
No comments:
Post a Comment