Intr-adevăr, cercetarea românească trebuie racordată la cercetarea mondială. Au dreptate actualii directori ai cercetării ştiinţifice româneşti. Atât cercetarea cât şi doctoratul trebuiau puse încă de acum 15 ani pe bazele noi ale competitivităţii şi excelenţei. Nu ne-am împiedicat decât de noi înşine. Cei mai conservatori au fost chiar dascălii, nu neapărat miniştrii. Deci direcţia e cu totul incontestabilă. Cu câteva rezerve: toate acestea nu trebuie făcute doar pentru „vizibilitate”, nu în spirit de gaşcă şi, dacă se poate, cu un pic de talent managerial…
Pentru aceasta:
- Trebuie, într-adevăr, create standarde, cerinţe, exigenţe mai ambiţioase – dar pentru viitor, nu pentru trecut; or, actualele standarde sunt pentru trecut, ca şi cum cineva ar vrea să se răzbune pe altcineva; încălcarea principiului neretroactivităţii e descalificant şi trădează amatorismul periculos al iniţiatorilor; cum adică, trebuia să visăm noi în anul 2000 ceea ce ne cere dl. Ministru acum? Ce era dl. Ministru în anul 2000 şi la ce visa el atunci? Nu cred că reflecta la aceste standarde. Dar chestiunile grave nu ţin doar de criterii, ci şi de altceva. Anume:
- Nu înţeleg de ce ni se cer date cu privire la publicaţii numai din ultimii 5 sau 10 ani (arbitrariul intervalelor e o altă dovadă de amatorism) când eu am scris de 30 de ani şi am publicat în străinătate în anii 80. Acelea nu sunt „valabile”? Acelea „nu se pun”? Se pun doar cele din epoca de glorie a actualilor directori de cercetare? E evident că actualele raportări favorizează oamenii din generaţia „medie”. De aceea au şi întâmpinat rezistenţă. Aici trebuie găsită o linie de mijloc şi abandonată politica de „generaţie”.
- Diferenţa dintre „mondial” şi „naţional” în materie de performanţă trebuie recunoscută, ca în sport. Diferiţi cercetători joacă în ligi diferite. Ei ar trebui trataţi diferit: salarizaţi mai bine, finanţaţi mai bine. De ce nu o faceţi? Pentru că sunteţi ocupaţi să forţaţi toţi cercetătorii români să devină campioni mondiali? Fiţi liniştiţi, nu veţi reuşi. Nimeni nu a reuşit până acum. Pentru că nimeni nu şi-a propus! Degeaba vreţi să ne schimbăm limba în care scriem sau vorbim şi degeaba aţi stabilit ecartul de 100 la 20 de puncte între publicarea de studii în străinătate şi, respectiv, în România: nu aţi făcut decât să lansaţi astfel încă o idee jignitoare pentru toţi cercetătorii români, inclusiv pentru directorii lor în ale cercetării; iată, încă o dovadă de amatorism.
- De ce trebuie ca revistele noastre să dea prioritate autorilor străini în timp ce revistele şi editurile străine le dau tot lor prioritate. Aproape că ni se spune: publicaţi pe oricine şi orice, numai străin să fie. Nu ar fi mai bună forţarea reciprocităţii?
- De ce cărţile noastre trebuie să fie numai în biblioteci străine şi nu şi în cele româneşti, mai ales dacă sunt scrise în româneşte? Baza WorldCat nu înregistrează biblioteci româneşti. Dar suntem judecaţi prin prisma ei, adică a celor câtorva biblioteci străine abonate la ea. Halal obiectivitate! Unora le plac prea mult jocurile pe calculator.
- De ce autorii cărţilor şi articolelor trebuie să se ocupe de expedierea propriilor cărţi şi reviste în străinătate? De ce nu se ocupă de acest lucru editurile universitare, bibliotecile universitare, CNCS, Ministerul? Un buget pentru expediţii ar fi o nimica toată; toate cărţile în limbi străine scrise la noi ar trebui exportate în mod oficial. La fel revistele. Faptul că nici măcar nu s-a pus problema responsabilităţilor pentru organizarea acestui sistem arată cât de „lucizi” sunt ai noştri lideri. Ei ne micşorează salariile şi ne obligă apoi să ne cumpărăm propriile cărţi şi să le mai şi expediem în străinătate. Cinism, bătaie de joc generalizată sau…?
- La subvenţionarea producţiei de carte academică nu s-a gândit nimeni serios. Recent am cumpărat două cărţi cartonate de la Oxford UP. Cărţi noi. Ele costă cât două cărţi ale mele scoase la editura universităţii. Şi ne mirăm că studenţii protestează. Statul unde e?
- Domnii conducători ar trebui să-şi dea seama că o universitate e o şcoală , nu un institut de cercetare. Chiar şi „universităţile de cercetare” tot şcoli vor fi, înainte de toate. Or, ei ignoră complet învăţământul şi ne mai şi spun, obraznic: „Orele mă încurcă”; „Dacă aş putea, aş desfiinţa toate revistele ştiinţifice româneşti. Au alţii reviste”; „Noi nu scriem manuale şi cărţi, noi publicăm doar articole în reviste”; „Aşa e la noi, la laborator, semnăm un articol între 5 şi 10 oameni. Vă deranjează?”. Da, mă deranjează! Toate acestea mă deranjează. Un ministru serios le-ar cere să plece din învăţământ a doua zi.
No comments:
Post a Comment