Proprietatea termenilor

Andrei Plesu, Dilema Veche

Dacă e să luăm în serios vorbele mai multor politicieni şi jurnalişti, s-ar zice că, după căderea comunismului, o nouă stafie bîntuie lumea românească: dictatura lui Traian Băsescu. Simt nevoia să reacţionez nu din amor pentru Cotroceni şi nu pentru a analiza, argumentat, această ipoteză. Cînd ai de-a face cu o prostie, e ridicol să mobilizezi muniţie de război. Ceea ce mă preocupă – ca să nu zic că mă deprimă – este iresponsabila manevrare a cuvintelor, delirul semantic şi istoric, lipsa de respect pentru proprietatea termenilor.
Cînd poţi să spui orice, de-a valma, fără altă acoperire în afara umorilor proprii, ajungi în situaţia să nu mai poţi spune nimic. Nimic care să poată fi luat în serios. Ca în snoava despre ţăranul care alarmează lumea strigînd, în glumă, că vine lupul, iar cînd vine de-adevăratelea, nu-l mai crede nimeni. Poţi avea o sumedenie de motivaţii, obiective sau subiective, pentru a intra în conflict politic, ideologic, economic sau psihologic cu Traian Băsescu. Realitatea oferă, ca să zicem aşa, material suficient pentru orice atac. Aşa stînd lucrurile, e de neînţeles de ce trebuie să faci recurs la o irealitate. Rezultatele vor fi, inevitabil, dezastruoase. Îmi pot imagina, rapid, patru asemenea rezultate: 
1) Te faci vinovat de abuz lingvistic. A numi „dictatură“ situaţia din România de azi e a ignora sensul propriu al cuvîntului „dictatură“, sau a adăuga „democraţiei originale“ trufandaua unei „dictaturi originale“. O dictatură în care „dictatorul“ nu dispune de unanimitate nici în propriul partid, în care şi el, şi cei din jurul lui sînt înjuraţi public, seară de seară, în lungi emisiuni de televiziune şi în ample articole de ziar, în care poliţia naţională îi strigă, romantic, sub balcon „javră ordinară“, în care populaţia îl huiduie, de Ziua Naţională, pe acordurile imnului de stat, o asemenea „dictatură“ e, categoric, unică în lume. Dacă ce trăim azi, în ţară, se poate numi dictatură, atunci a face cu ochiul unei domnişoare se numeşte viol, a călca un pieton pe bombeu se numeşte crimă, iar a evacua de pe forum-ul unei gazete obscenităţile şi agramatismele se numeşte cenzură. Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vînjoase, Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi. Continuarea aici.