Fragment din discutia pe care Alina Mungiu Pippidi a avut-o la Hotnews:
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5341816-video-audio-alina-mungiu-pippidi-despre-concentrarea-media-romania-are-nevoie-lege-antitrust-presa-din-romania-fost-gradual-capturata-interese-corupte.htm
Directorul SAR, Alina Mungiu Pippidi, a declarat la Discutia de luni, realizata de HotNews.ro si RFI si moderata de Dan Tapalaga, ca PSD si PDL ar trebui sa profite de majoritatea parlamentara de 70% pentru a promova legea antitrust, care sa interzica unui patron de presa sa detina si TV si radio si presa scrisa. Directorul SAR sustine ca Romania pierde la capitolul libertatea presei in ultimii ani, dupa integrarea in UE, “ceea ce este o situatie fara precedent”. Pippidi e de parere ca o lege antitrust ar duce la profesionalizarea media si ar asigura pluralismul surselor de media.
Dar, de ce crede directorul SAR ca Romania are nevoie de o lege anti-trust? “Pentru ca una din problemele foarte mari ale Romaniei in acest moment este situatia presei. Poate ca lumea nu observa. Dar in mai multe rapoarte internationale, in raportul Freedom House, in raportul Reporters sans Frontieres, in raportul Index (Media Sustainabilty Index), Romania pierde la libertatea presei de cativa ani incoace de cand este membra in UE, ceea ce este o situatie fara precedent.
Cum trebuie inteleasa aceasta lipsa de libertate a presei in Romania? Ca pare neverosimil, la prima vedere. Auzi oameni trancanind pe toate canalele, iti spui: nu se poate, oamenii astia sunt liberi. In realitate, nu este chiar asa. Presa din Romania a fost gradual capturata de interese corupte, foarte puternice. Nu ca in ea nu exista jurnalisti care nu sunt corupti, sau ca nu exista jurnalisti profesionisti. Dar in acest moment ei nu mai au unde sa lucreze.
Concentrarea media este extraordinar de periculoasa. Si eu, care scriu raportul Freedom House, anual am vazut: acum cativa ani am raportat ca erau 14 patroni, in anul urmator erau 9 patroni, si acum am ajuns pe la vreo 4 patroni. Asta nu e normal. Avem mari proiecte constitutionale, dar aici realmente avem o lege care exista in majoritatea tarilor civilizate. Incerci sa asiguri pluralismul surselor media.
Pana acum, oamenii politici din Romania au fost extraordinari de slabi cu presa. Cum bine ni se spunea in vechile stenograme ale PSD, cand Valer Dorneanu se exprima cu foarte multa plasticitate. Spunea, bun, dar ce castigam noi ca bagam atatia bani in presa asta? Castigam cel mult ca, din cand in cand, ne mai iarta pe unul dintre noi, dar ne fac arsice cand ne iau global.
Oamenii au incercat sa cumpere presa, dar nu s-au gandit ca exista acest instrument legislativ foarte intemeiat. Se poate ajunge la o negociere reala intre partide si posturile de televiziune. Eu nu vad de ce partidele din Romania nu si-ar da seama ca e in avantajul lor sa aiba cat mai multe surse. Sigur, ca ei pot spune: ne intelegem cu trei oligarhi. Si eu nu cred ca nici PSD-ului ii convine sa-i dea atat de mult domnului Voiculescu numai ca nu sunt in stare sa isi gaseasca un sprijin normal la o alta televiziune.
Din moment ce Mircea Geoana admira atat de mult Statele Unite, acolo este o lege excelenta. Eu cred ca va castiga foarte mult diversitatea spatiului media romanesc daca o parte din acesti mari patroni de azi vor trebui sa vanda diferite bucatele altor patroni si vom avea mai multi patroni. Legea antitrust trebuie propriu zis sa interzica unui sigur patron de presa sa aiba si radio si televiziune si presa scrisa.
Si cineva trebuie sa aleaga una din cele trei. Ce s-a intamplat la noi, concentrarea, mai ales din cauza faptului ca oamenii au putut sa le aiba pe toate trei, unii au si agentie de presa. Asta este absolut cu neputinta, loveste direct in pluralismul media. Daca America a ajuns sa nu fie guvernata de NBC este ca a existat aceasta lege. Ar fi in interesul profesionalizarii presei din Romania si al libertatii jurnalistice daca aceasta lege va fi introdusa.”
Monday, January 19, 2009
Friday, January 16, 2009
Sto nain? Eta da!
Un text genial al lui Doru Buscu:
http://www.catavencu.ro/martor_ocular_in_razboiul_ruso_german-5535.html
Prin fumul ultimei explozii de obuz, soldatul rus năvăleşte la atac. Descheiat la rubaşcă, bandajat la cap, transpirat, cu cartuşiera încrucişată pe piept, cu balalaica într-o mână şi cu ceasul deşteptător la cealaltă, Alioşa izbucneşte în prim-plan şi sare, neînfricat, în craterul săpat de bombă. Aşa arată în imaginarul cinefil rusul ultimei jumătăţi de secol. Aproape la fel arată şi în realitate.
Prin aburul saunei în care eu, împreună cu cinci nemţi, picotim, năvălesc şase ruşi. Sunt, ca şi mine, şi ca şi nemţii, turişti într-o staţiune austriacă de schi. Masivi, osoşi, cu capul dodecaedric, păr de cânepă şi ochi albaştri în care vezi bălăcindu-se gulagul, ruşii alcătuiesc un grup relaxat de mici răufăcători din Sankt Petersburg.
Nevestele lor achită mesele şi masajul doar cu bancnote de cinci sute, copiii poartă echipament de schi Northland, iar ei poartă în priviri optimismul ireductibil din stepa fundamentală, sprijinit de câteva milioane ieşite din contrabandă.
Ceea ce lui Tolstoi pare să-i fi scăpat e faptul că rusul merge la saună aşa cum a mers, atâtea secole, la moarte: senin, aproape vesel, împăcat cu ceea ce urmează. Pentru el, sauna e un penitenciar încins, o carceră inversată, fierbinte, unde intri, execuţi pedeapsa termică şi apoi, la ieşire, poţi să-ţi refaci întreg portofoliul de păcate: vodki, tabacioc, femei. Sauna şi gheţurile pe care apoi rusul se tăvăleşte la limita pneumoniei sunt micul şi necesarul purgatoriu, care trebuie parcurs în doză concentrată, dat peste gât dintr-una, ca o cană rasă de vodcă proastă.
Năvălesc, aşadar, şase ruşi. Sauna austriacă, fixată la o temperatură la care eu şi nemţii transpirăm rezonabil, s-a umplut de patru slavi şi două slave. Ei, absolut goi – ele, absolut goale! Toţi ruşii s-au aşezat, spre deosebire de noi, pe treptele de sus ale încăperii, la căldură maximă, acolo unde te ia cu leşin. Cele cincizeci de grade sunt însă prea puţin. Liderul grupului coboară, se apropie de plita pe care stă simbolica găleată de lemn, ia polonicul şi dă să toarne apă pe pietrele încinse. „Nein, nein“, se aude dinspre partea nemţilor, „das ist automatische“. Rusul se opreşte şi, după ce e asigurat prin semne că totul se reglează în „zwei minuten“, aşteaptă, curios, să vadă funcţionând precizia germană. În saună se aude un clinchet, apoi un mecanism electric înclină o vază din care picură trei stropi. Aburul invadează timid încăperea şi rusul, proţăpit în faţa norului, îşi umflă plămânii şi inspiră cu nesaţ. Degeaba, vaporii sunt mult prea firavi. Şi, în timp ce mie îmi fierb creierii, ruşii mormăie nemulţumiţi. Atunci malacul ia găleata, iese şi se întoarce cu ea plină. Nemţii înţeleg ce urmează, dar tot ce mai apucă să facă e un disperat „nein!“. „Şto nain? Etă da!“, răcneşte rusul şi revarsă TOATĂ apa peste pietrele încinse, cu gestul cneazului Igor decapitând tătarii. A urmat o explozie nucleară a cărei ciupercă din vapori, atunci când a lovit pereţii de lemn, a produs un sunet de prăjeală. Un urlet german ieşit parcă din străfundurile Walhallei m-a asigurat că, într-adevăr, plămânii nemţilor au fost fierţi complet. În schimb, ruşii au tras în piept aproape tot valul de aer topit fornăind, pufăind şi nechezând de plăcere. Iar eu, reprezentantul insulei de latinitate, am scăpat, ca în mai toate conflictele celor mari, cu o sensibilitate serioasă în zona de frontieră a corpului, acolo unde anatomia modernă a plasat Basarabia şi Bucovina de Nord.
Aşa şi cu gazul: când rusul vrea să închidă conducta, tot ce poate să facă neamţul e să strige „nein“. Fiindcă răspunsul istoric „Şto nain? Etă da!“ a început deja să-l distreze pe Ivan.
http://www.catavencu.ro/martor_ocular_in_razboiul_ruso_german-5535.html
Prin fumul ultimei explozii de obuz, soldatul rus năvăleşte la atac. Descheiat la rubaşcă, bandajat la cap, transpirat, cu cartuşiera încrucişată pe piept, cu balalaica într-o mână şi cu ceasul deşteptător la cealaltă, Alioşa izbucneşte în prim-plan şi sare, neînfricat, în craterul săpat de bombă. Aşa arată în imaginarul cinefil rusul ultimei jumătăţi de secol. Aproape la fel arată şi în realitate.
Prin aburul saunei în care eu, împreună cu cinci nemţi, picotim, năvălesc şase ruşi. Sunt, ca şi mine, şi ca şi nemţii, turişti într-o staţiune austriacă de schi. Masivi, osoşi, cu capul dodecaedric, păr de cânepă şi ochi albaştri în care vezi bălăcindu-se gulagul, ruşii alcătuiesc un grup relaxat de mici răufăcători din Sankt Petersburg.
Nevestele lor achită mesele şi masajul doar cu bancnote de cinci sute, copiii poartă echipament de schi Northland, iar ei poartă în priviri optimismul ireductibil din stepa fundamentală, sprijinit de câteva milioane ieşite din contrabandă.
Ceea ce lui Tolstoi pare să-i fi scăpat e faptul că rusul merge la saună aşa cum a mers, atâtea secole, la moarte: senin, aproape vesel, împăcat cu ceea ce urmează. Pentru el, sauna e un penitenciar încins, o carceră inversată, fierbinte, unde intri, execuţi pedeapsa termică şi apoi, la ieşire, poţi să-ţi refaci întreg portofoliul de păcate: vodki, tabacioc, femei. Sauna şi gheţurile pe care apoi rusul se tăvăleşte la limita pneumoniei sunt micul şi necesarul purgatoriu, care trebuie parcurs în doză concentrată, dat peste gât dintr-una, ca o cană rasă de vodcă proastă.
Năvălesc, aşadar, şase ruşi. Sauna austriacă, fixată la o temperatură la care eu şi nemţii transpirăm rezonabil, s-a umplut de patru slavi şi două slave. Ei, absolut goi – ele, absolut goale! Toţi ruşii s-au aşezat, spre deosebire de noi, pe treptele de sus ale încăperii, la căldură maximă, acolo unde te ia cu leşin. Cele cincizeci de grade sunt însă prea puţin. Liderul grupului coboară, se apropie de plita pe care stă simbolica găleată de lemn, ia polonicul şi dă să toarne apă pe pietrele încinse. „Nein, nein“, se aude dinspre partea nemţilor, „das ist automatische“. Rusul se opreşte şi, după ce e asigurat prin semne că totul se reglează în „zwei minuten“, aşteaptă, curios, să vadă funcţionând precizia germană. În saună se aude un clinchet, apoi un mecanism electric înclină o vază din care picură trei stropi. Aburul invadează timid încăperea şi rusul, proţăpit în faţa norului, îşi umflă plămânii şi inspiră cu nesaţ. Degeaba, vaporii sunt mult prea firavi. Şi, în timp ce mie îmi fierb creierii, ruşii mormăie nemulţumiţi. Atunci malacul ia găleata, iese şi se întoarce cu ea plină. Nemţii înţeleg ce urmează, dar tot ce mai apucă să facă e un disperat „nein!“. „Şto nain? Etă da!“, răcneşte rusul şi revarsă TOATĂ apa peste pietrele încinse, cu gestul cneazului Igor decapitând tătarii. A urmat o explozie nucleară a cărei ciupercă din vapori, atunci când a lovit pereţii de lemn, a produs un sunet de prăjeală. Un urlet german ieşit parcă din străfundurile Walhallei m-a asigurat că, într-adevăr, plămânii nemţilor au fost fierţi complet. În schimb, ruşii au tras în piept aproape tot valul de aer topit fornăind, pufăind şi nechezând de plăcere. Iar eu, reprezentantul insulei de latinitate, am scăpat, ca în mai toate conflictele celor mari, cu o sensibilitate serioasă în zona de frontieră a corpului, acolo unde anatomia modernă a plasat Basarabia şi Bucovina de Nord.
Aşa şi cu gazul: când rusul vrea să închidă conducta, tot ce poate să facă neamţul e să strige „nein“. Fiindcă răspunsul istoric „Şto nain? Etă da!“ a început deja să-l distreze pe Ivan.
Thursday, January 15, 2009
Deportatii, oameni care au suferit
Reportaj despre deportatii din Baragan:
http://www.obiectivbr.ro/index.php?pagina=single&id=0000024950&domeniu=Prima%20Pagina
Din Rubla, satul de deportati politic infiintat de comunisti la inceputul anilor '50, n-a mai ramas decit o singura casa, locuita de un singur om. Se numeste Constantin Ciolac, are 60 de ani si provine dintr-o familie de refugiati basarabeni. Pana acum cateva luni, mai avea o vecina, pe Maria Florea, bulgaroaica din Cadrilater de origine, dar pe aceasta a ajuns-o batrinetea si s-a mutat la Dumnezeu, lasind in urma o casuta alba, ratacita stingher pe un camp aproape pustiu. In curand, timpul va trece peste ea si o va face una cu pamintul, asa cum s-a intimplat cu toate casele deportatilor care au parasit rand pe rand satul, fie intorcindu-se la locurile de bastina sau cautindu-si norocul pe alte meleaguri, fie trecind la cele vesnice. Doar caminul lui Constantin a mai ramas sa se lupte cu pustietatea Baraganului si o va face cat omul care il locuieste va continua sa isi duca viata si singuratatea mai departe. Dupa aceea, se va alege praful pentru totdeauna de acel accident al istoriei, experiment comunist pe fiinte umane, care s-a numit Rubla.
Constantin Ciolac s-a nascut in octombrie 1949, cu cateva luni inainte ca familia lui sa fie deportata in Braganul brailean, asa ca si-a petrecut anii copilariei ca intr-o inchisoare fara ziduri si gratii. Cativa ani, toti cei adusi in acel loc nu au avut voie sa plece de acasa decit la muncile cimpului. Cine lipsea de la apelul de seara era considerat evadat si risca ani grei de puscarie. Nimeni nu a incercat sa fuga, fiindca frica de regimul comunist era prea puternica. Dupa un timp, restrictiile s-au ridicat, iar deportatii au fost liberi sa plece unde vor. Familia lui Constantin a ramas in satul unde deja isi facuse un rost.
Constantin si Elena, sora lui mai mare, au mers la scoala si la liceu apoi si-au cautat un rost in viata la Constanta, pe malul marii. Elenei i-ar fi placut mult sa fie invatatoare, dar fiindca se nascuse in '43, inainte de venirea comunistilor la putere, iar parintii sai fusesera deportati, s-a considerat ca are origini nesanatoase si nu i s-a dat voie sa lucreze in educatie. A putut, in schimb, sa urmeze o scoala sanitara si a ajuns asistenta. Pe Constantin l-au lasat sa mearga la Liceul Pedagogic din Galati, deoarece se nascuse in timpul comunismului, deci era mai "curat" ideologic. Baiatul nu avea, insa, vocatie de pedagog si nu a profesat nici o zi in aceasta meserie. El s-a dus dupa sora lui, la Constanta, si s-a angajat in port, in speranta ca va reusi sa prinda un loc pe un vapor si sa plece din tara. "Daca apucam sa ies pe mare, scapam de Romania. Nu aveam de gind sa ma mai intorc si am discutat chestia asta cu un amic. Acela m-a parat si mi-am luat adio de la atestatul de marinar. Am ramas in port, ca operator de dana, pina in 1993, cind s-a imbolnavit mama si a trebuit sa ma intorc acasa, in Rubla. De atunci, n-am mai plecat de acasa. Inca mai functiona IAS Insuratei si m-am angajat ca brigadier. Pe urma, cind s-a terminat si cu IAS-ul, am ramas cu gradina si via de langa casa. N-am timp sa ma plictisesc, mai ales vara, cind e de munca toata ziua. Iarna e mai greu, ca nu prea am ce face. Ma mai iau cu televizorul, cu un rebus, ceva, si mai trece timpul", ne-a spus Constantin. Casa lui se afla la vreo trei kilometri de drumul national care leaga Braila de Slobozia. Pana la sosea se ajunge pe un drumeag de pamint care devine impracticabil dupa fiecare ploaie. Cind se strica drumul, Constantin e izolat de lume, iar singuratatea poate fi periculoasa. Intr-o noapte, l-au calcat hotii si i-au furat vaca din grajd. Acum citiva ani, cind tatal sau inca mai traia si era tintuit la pat, iar Constantin era plecat la munca, cativa derbedei au intrat peste batrin in casa si au cotrobait dupa bani. N-au luat decit niste tigai goale, fiindca n-au gasit altceva de valoare. "Lumea s-a stricat de tot, s-a inrait, nu mai sunt oamenii de altadata. Acum e la cinste hotia nu munca", ne-a spus cu obida ultimul deportat de la Rubla. L-am vizitat in urma cu doua zile si, intamplator, am gasit-o acolo si pe sora lui, Elena, care vine, din cand in cand, de la Constanta, sa-l mai intrebe de sanatate si sa-i gateasca o mancare cumsecade. "El nu prea le are cu gatitul si cu spalatul rufelor, stiti cum sunt barbatii. Plus ca a cam inceput sa aiba probleme de sanatate, il lasa picioarele si rinichii. Vin de cate ori pot, sa mai stau cu el, doua-trei saptamani, ca mi-e mila, ca sora, sa-l stiu singur in pustietatea asta", ne-a spus Elena. Are 66 de ani si, spre deosebire de Constantin, care nu s-a casatorit niciodata, ea a fost maritata si are trei copii, doua fete si un baiat. Sotul sau a murit, acum cativa ani si a lasat-o vaduva.
Cind i-am vizitat noi, cei doi frati se pregateau sa se aseze la masa, in odaia lor saracacioasa, cu peretii varuiti in albastru si innegriti de fumul sobei cu plita folosite la gatit. Bucurosi de oaspetii care i-au mai scos din monotonia zilei, ei ne-au povestit, cu vocea rascolita de amintiri, filmul deportarii familiei si existenta satului Rubla, in anii duri ai comunismului.
Calvarul deportarii
Elena avea deja sase ani cand parintii sai au fost fortati sa se mute in Baragan, iar in memoria sa a ramas intiparita o imagine pe care stie ca n-o sa o uite niciodata. "Imi aduc aminte ca am luat o icoana de pe perete, m-am asezat in fata carutei si am inceput sa plang si sa ma rog. Gestul meu nu a impresionat deloc comisia care stabilea deportatii. Dimpotriva, ar fi putut sa le provoace mari probleme parintilor, dar comisia a trecut cu vederea peste faptul ca in familia noastra copiii sunt invatati sa se roage la icoane", ne-a povestit Elena. Scena s-a intamplat in satul Perea, din judetul Timis, locul unde ajunsese familia Ciolac dupa ce se refugiase din Basarabia. Parintii celor doi au fugit din calea Armatei Rosii, in 1944, cand trupele germane si romanesti bateau in retragere. Erau oameni instariti si stiau ca din cauza averii ar putea fi deportati in Siberia. Pentru a scapa, au luat-o pe Elena, singurul copil pe care il aveau atunci, si-au pus cateva lucruri intr-o caruta trasa de patru cai si au pornit pe calea pribegiei, spre Romania. Ii insotea sora mamei si sotul acesteia. Pe drum, tatal Elenei a fost la un pas de a fi impuscat de un soldat rus. Acela pusese ochii pe unul dintre armasarii de rasa de la caruta si a incercat sa-l schimbe cu un cal rebegit, deselat pe front. Barbatul s-a impotrivit, iar armasarul s-a smucit si l-a trantit la pamint pe rusul furios, care a dus mina la cingatoare sa scoata pistolul. S-a intamplat, insa, o minune: soldatul s-a calmat si si-a vazut de drum.
Ajunsi la Bucuresti, refugiatii basarabeni s-au stabilit acolo pentru cateva luni. Tatal si unchiul Elenei s-au angajat la CFR, insa doar pentru scurt timp, fiindca deja tara intrase sub ocupatie sovietica, iar rusii ii vinau pe cei care fugisera de comunism din Basarabia. Ca sa scape, familia si-a luat lucrurile si s-a indreptat spre Banat, stabilindu-se in localitatea Perea. Acolo au fost bine primiti de autoritati si li s-a dat chiar si pamint, deoarece colectivizarea nu incepuse inca. Sase ani au stat cele doua familii in Banat. Intre timp a venit pe lume si Constantin, iar vremea pribegiei parea a fi trecut. Din pacate, aparentele inselau: in 1951 a inceput urgia, iar toti cei considerati a fi o amenintare la adresa regimului comunism fie erau aruncati in inchisore fie erau deportati in locuri izolate, unde li se impunea domiciliu obligatoriu. Familia lui Constantin si Elena, precum si matusa si unchiul lor au ajuns pe lista deportatilor. Li s-a cerut sa isi ia lucruri doar cit sa le incapa in cite o caruta si au fost urcati intr-un tren cu vagoane concepute pentru transportul vitelor. Ajunsi la Dudesti, in judetul Braila, au fost pusi sa aleaga intre doua locatii: Rubla sau Schei, in Insula Mare. "Tata a vazut citeva cunostinte pe lista de la Rubla si a ales sa mergem acolo. Ne-au incarcat in camioane, intai femeile si apoi barbatii, si ne-au dus intr-un cimp, unde urma sa se aseze satul. Locurile pentru case erau marcate cu tarusi si au fost repartizate pe etnii: s-au facut strazi pentru nemti, pentru bulgari, pentru turci, sarbi si romani. Fiecare familie a primit paie pentru chirpici, usi si ferestre si a trebuit sa se apuce de treaba. In functie de numarul de copii, familiile trebuia sa contribuie cu chirpici si pentru dispensarul, scoala si sfatul popular care urmau sa se construiasca in sat", isi aminteste Elena. Pana sa isi ridice casa, parintii acesteia si-au amenajat un bordei in groapa din care scosesera pamantul pentru chirpici. Intr-o zi, locuinta improvizata a fost inundata de o ploaie torentiala, iar familia a fost nevoita sa isi petreaca noptile, saptamani intregi, adapostindu-se sub caruta.
Deportarea s-a facut vara, in iulie, iar pana iarna cele doua familii au reusit sa ridice o singura casa, in care au locuit impreuna, pana la primavara, cand s-au apucat si cea de-a doua. "Unchiul si matusa au stat la noi in prima iarna, apoi si-au facut si ei casa. Eu eram mica, aveam doar opt ani si nu imi mai amintesc mare lucru. Stiu doar ca imi era foarte foame si, odata, cand am ramas singura acasa cu Constantin i-am baut toata ratia de lapte praf la care aveau dreptul familiile cu copii mici. Lui i-am fiert niste griu ca sa-i dau sa manince si cred ca nu l-am fiert bine, fiindca dupa ce l-a mincat a inceput sa se invineteasca la fata si sa se umfle. Norocul lui a fost ca a venit matusa acasa si cand l-a vazut s-a speriat, l-a luat in brate si a alergat cu el spre dispensar. Din zdruncinarea aia, a vomat si si-a revenit. De ce va povestesc chestia asta? Imi amintesc - si asta este al doilea lucru pe care n-am sa-l uit niciodata - ca atunci, in mintea mea de copil infometat, ma gindeam ca daca moare el, imi ramine mie tot laptele praf, pentru totdeauna. Va dati seama in ce hal te poate dezumaniza foamea?! Mai tirziu, cand am realizat ce nenorocire putea sa se intample, m-am apropiat si mai mult de fratele meu, iar relatia noastra frate-sora s-a sudat pentru toata viata", ne-a spus Elena.
Omul sfinteste locul
Cei doi frati isi amintesc ca dupa socul de la inceput, cind circa 300 de familii s-au vazut luate de acasa si aruncate intr-un cimp pustiu, viata a inceput sa capete un curs oarecum firesc in satul Rubla. Majoritatea deportatilor erau de etnie germana, iar cultura si civilizatia lor au facut minuni. Nemtii si-au facut case mai mari decit ceilalti, iar gradinile lor erau o minunatie, cu straturi de legume despartite de rinduri de flori. In curand, tot satul le copia stilul de viata, iar corectitudinea si cinstea devenisera legi nescrise. Nu era nevoie de garduri care sa delimiteze proprietatile, iar corvoadele din cimp se faceau in comun, fiecare membru al comunitatii fiind ajutat de ceilalti sa isi faca norma pana la capat. "Chiar daca eram izolati si nu aveam voie sa parasim satul, mai veneau pe la noi tarani din satele invecinate. Acestia nu mai vazusera biciclete in viata lor, pana la cele pe care le adusesera nemtii aici si se cruceau cand vedeau patefoanele aduse tot de nemti. Isi faceau cruce, ziceau ca e lucru necurat in cutia aia pe care se invarte un disc si scoate sunete. Nemtii au adus, literalmente, civilizatia in zona asta. Tot ei faceau, in fiecare duminica, petreceri campenesti. Cantau la acordeon si la alte instrumente si toata lumea iesea la dans intr-o poiana din padure. Lucrurile astea ne faceau sa mai uitam de greutatile si lipsurile cu care ne confruntam. Nu se poate spune ca exista un regim de detentie propriu-zis. In sat erau doar patru militieni, iar simbata trebuia sa se prezinte toata lumea la sectie, la raport. In plus, noaptea, treceau si verificau casele la intamplare, uitandu-se cu lanterna pe un ochi de geam, pe care nu aveam voie sa-l acoperim cu perdele. Nimeni nu a incercat sa fuga, fiindca se stia ca nu are nici o sansa sa scape, iar tentativa de evadare le-ar fi aruncat toata familia dupa gratii", ne-au povestit Constantin si Elena.
Corneliu Coposu nu avea sa uite niciodata cei doi ani petrecuti la Rubla
Cam la cinci ani dupa infiintarea satului, restrictiile s-au ridicat si deportatilor li s-a adus la cunostinta ca sint liberi sa plece, daca vor, fara a putea lua, insa, nimic, din locuintele ridicate in Rubla. Primii care au profitat au fost germanii. S-a zvonit ca acestia si-ar fi platit dreptul de a pleca la rudele din Germania, dar cert este ca, in nici un an, toti nemtii din sat au plecat, lasind in urma casele ridicate aici si toate bunurile dinauntru. Unii si-au vindut mobila inainte de a parasi satul. Familia Ciolac a cumparat de la un neamt un dulap, o noptiera si o oglinda de cristal vechi, de peste o suta de ani, care inca se mai afla in casa lor, intr-o stare remarcabil de buna. In locul germanilor, au fost adusi detinuti de drept comun, iar linistea si pacea de pana atunci a inceput sa se destrame in Rubla. In scurt timp, infractorii au distrus mandrele case nemtesti, lasandu-le fara usi si ferestre si cu acoperisurile sparte. Privind in urma, Elena crede ca actiunea a fost deliberata. "Au adus acesti criminali ca sa strice casele, iar dupa ei au inceput sa vina detinutii politici. Au ajuns aici Corneliu Coposu, Alimanisteanu, Penescu, Muresanu. Toti acestia si multi altii fusesera ministri, inalti functionari de stat, intelectuali, preoti, calugari. Cind au venit, dupa ce statusera ani de zile in inchisoare, erau ca niste cadavre ambulante, numai piele si os, si, in bataie de joc, i-au bagat in fostele case ale nemtilor, distruse intre timp de detinutii de drept comun. Incet, incet, le-au reparat si s-au pus si ei pe picioare. Tin minte ca aveau dreptul sa primeasca scrisori si colete, chiar s-a infiintat un oficiu postal in sat, iar familiile le trimiteau de mincare, ajutindu-i sa-si revina dupa ororile indurate in inchisori", ne-a povestit Elena.
In anii '70, s-au ridicat restrictiile si pentru detinutii politici, iar localitatea Rubla a inceput sa se destrame. Dupa 1989, mai ramasesera in sat doar citeva familii. Chiar si asa, in memoria celor doi ani petrecuti aici, Corneliu Coposu a insistat pe langa autoritatile vremii ca satul sa fie racordat la electricitate. Insistentele sale si-au gasit raspuns, iar reteaua electrica a ajuns la cele cateva case ramase in Rubla, la inceputul anilor '90. Acum, doar locuinta lui Constantin Ciolac mai beneficiaza de binecuvantarea seniorului Coposu. Pe un stalp de langa casa acestuia a fost pus, acum cativa ani, si un bec pentru iluminatul public. Intre timp, becul s-a furat, iar pustiul din jurul lui Constantin se scufunda noaptea in intuneric, invelindu-se intr-un val negru care, intr-un final, va inghiti definitiv istoria nefericita a acestui loc.
CASETA
Necazurile izolarii
* Constantin Ciolac s-a plans la Asociatia Fostilor Detinuti Politici Braila ca nu isi poate face acte pe 4 hectare de teren
Rodica PERIANU
Chiar daca reporterului nostru nu i-a marturisit toate necazurile sale, Constantin Ciolac i s-a plans de lipsurile vietii duse intr-un loc atat de pustiu, presedintelui Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Braila, Dumitru Leahu. Izolat in mijlocul Baraganului, omul traieste aproape ca pe vremea de inceput a deportarii la Rubla. A reusit sa-si incropeasca o gospodarie, are un cal si caruta, dar locuieste ca un pustnic in casa din chirpici facuta de parinti. Singura imbunatatire adusa este la acoperis, unde stuful si paiele au fost inlocuite cu tabla. Nici o urma de civilizatie, cu exceptia curentului electric. Pe factura de energie, compania de utilitati a trecut ca adresa comuna Valea Calmatui, colonia Dropia, pentru a identifica zona in care locuieste Constantin Ciolac. Nici postasul nu vine in aceasta pustietate, asa ca trebuie sa se duca el la Insuratei, oras aflat la 20 de km de Rubla. "Nu ma recunoaste nimeni, mi-a intrat in obisnuinta sa zic Rubla si nimeni nu ma regaseste in nici o evidenta", spune Constantin. Fostul deportat, in virsta de 59 de ani, traieste din indemnizatia pe care o primeste de la stat, cu titlu reparatoriu. Acest drept a fost, practic, dublat in urma cu cateva luni, astfel ca acum a ajuns la valoarea de 800 de lei. Insa marea problema a lui Constantin Ciolac nu este singuratatea, ci lupta pe care o da cu autoritatile locale. Dupa ce ani de zile a asteptat sa-i fie atribuita o palma de pamant pe care sa-l lucreze pentru a putea trai, fostul deportat s-a vazut "improprietarit" cu 4 hectare de teren ce nu-i sunt de nici un folos. O data, pentru ca se afla la vreo 10 kilometri de casa si a doua oara, pentru ca nu are inca un act de proprietate, din cauza neclaritatilor funciare. "Dincolo de faptul ca traieste ca un Robinson Crusoe, marele lui of este lupta cu autoritatile. Are necazuri cu pamantul, nu i-au dat act de proprietate, pentru ca este neclara locatia, sunt probleme la cadastru, cu vecinatatile. El a ramas acolo, nu a vrut sa se desprinda, dar sta intr-o zona care, practic, nu mai exista pe harta", ne-a spus Dumitru Leahu.
http://www.obiectivbr.ro/index.php?pagina=single&id=0000024950&domeniu=Prima%20Pagina
Din Rubla, satul de deportati politic infiintat de comunisti la inceputul anilor '50, n-a mai ramas decit o singura casa, locuita de un singur om. Se numeste Constantin Ciolac, are 60 de ani si provine dintr-o familie de refugiati basarabeni. Pana acum cateva luni, mai avea o vecina, pe Maria Florea, bulgaroaica din Cadrilater de origine, dar pe aceasta a ajuns-o batrinetea si s-a mutat la Dumnezeu, lasind in urma o casuta alba, ratacita stingher pe un camp aproape pustiu. In curand, timpul va trece peste ea si o va face una cu pamintul, asa cum s-a intimplat cu toate casele deportatilor care au parasit rand pe rand satul, fie intorcindu-se la locurile de bastina sau cautindu-si norocul pe alte meleaguri, fie trecind la cele vesnice. Doar caminul lui Constantin a mai ramas sa se lupte cu pustietatea Baraganului si o va face cat omul care il locuieste va continua sa isi duca viata si singuratatea mai departe. Dupa aceea, se va alege praful pentru totdeauna de acel accident al istoriei, experiment comunist pe fiinte umane, care s-a numit Rubla.
Constantin Ciolac s-a nascut in octombrie 1949, cu cateva luni inainte ca familia lui sa fie deportata in Braganul brailean, asa ca si-a petrecut anii copilariei ca intr-o inchisoare fara ziduri si gratii. Cativa ani, toti cei adusi in acel loc nu au avut voie sa plece de acasa decit la muncile cimpului. Cine lipsea de la apelul de seara era considerat evadat si risca ani grei de puscarie. Nimeni nu a incercat sa fuga, fiindca frica de regimul comunist era prea puternica. Dupa un timp, restrictiile s-au ridicat, iar deportatii au fost liberi sa plece unde vor. Familia lui Constantin a ramas in satul unde deja isi facuse un rost.
Constantin si Elena, sora lui mai mare, au mers la scoala si la liceu apoi si-au cautat un rost in viata la Constanta, pe malul marii. Elenei i-ar fi placut mult sa fie invatatoare, dar fiindca se nascuse in '43, inainte de venirea comunistilor la putere, iar parintii sai fusesera deportati, s-a considerat ca are origini nesanatoase si nu i s-a dat voie sa lucreze in educatie. A putut, in schimb, sa urmeze o scoala sanitara si a ajuns asistenta. Pe Constantin l-au lasat sa mearga la Liceul Pedagogic din Galati, deoarece se nascuse in timpul comunismului, deci era mai "curat" ideologic. Baiatul nu avea, insa, vocatie de pedagog si nu a profesat nici o zi in aceasta meserie. El s-a dus dupa sora lui, la Constanta, si s-a angajat in port, in speranta ca va reusi sa prinda un loc pe un vapor si sa plece din tara. "Daca apucam sa ies pe mare, scapam de Romania. Nu aveam de gind sa ma mai intorc si am discutat chestia asta cu un amic. Acela m-a parat si mi-am luat adio de la atestatul de marinar. Am ramas in port, ca operator de dana, pina in 1993, cind s-a imbolnavit mama si a trebuit sa ma intorc acasa, in Rubla. De atunci, n-am mai plecat de acasa. Inca mai functiona IAS Insuratei si m-am angajat ca brigadier. Pe urma, cind s-a terminat si cu IAS-ul, am ramas cu gradina si via de langa casa. N-am timp sa ma plictisesc, mai ales vara, cind e de munca toata ziua. Iarna e mai greu, ca nu prea am ce face. Ma mai iau cu televizorul, cu un rebus, ceva, si mai trece timpul", ne-a spus Constantin. Casa lui se afla la vreo trei kilometri de drumul national care leaga Braila de Slobozia. Pana la sosea se ajunge pe un drumeag de pamint care devine impracticabil dupa fiecare ploaie. Cind se strica drumul, Constantin e izolat de lume, iar singuratatea poate fi periculoasa. Intr-o noapte, l-au calcat hotii si i-au furat vaca din grajd. Acum citiva ani, cind tatal sau inca mai traia si era tintuit la pat, iar Constantin era plecat la munca, cativa derbedei au intrat peste batrin in casa si au cotrobait dupa bani. N-au luat decit niste tigai goale, fiindca n-au gasit altceva de valoare. "Lumea s-a stricat de tot, s-a inrait, nu mai sunt oamenii de altadata. Acum e la cinste hotia nu munca", ne-a spus cu obida ultimul deportat de la Rubla. L-am vizitat in urma cu doua zile si, intamplator, am gasit-o acolo si pe sora lui, Elena, care vine, din cand in cand, de la Constanta, sa-l mai intrebe de sanatate si sa-i gateasca o mancare cumsecade. "El nu prea le are cu gatitul si cu spalatul rufelor, stiti cum sunt barbatii. Plus ca a cam inceput sa aiba probleme de sanatate, il lasa picioarele si rinichii. Vin de cate ori pot, sa mai stau cu el, doua-trei saptamani, ca mi-e mila, ca sora, sa-l stiu singur in pustietatea asta", ne-a spus Elena. Are 66 de ani si, spre deosebire de Constantin, care nu s-a casatorit niciodata, ea a fost maritata si are trei copii, doua fete si un baiat. Sotul sau a murit, acum cativa ani si a lasat-o vaduva.
Cind i-am vizitat noi, cei doi frati se pregateau sa se aseze la masa, in odaia lor saracacioasa, cu peretii varuiti in albastru si innegriti de fumul sobei cu plita folosite la gatit. Bucurosi de oaspetii care i-au mai scos din monotonia zilei, ei ne-au povestit, cu vocea rascolita de amintiri, filmul deportarii familiei si existenta satului Rubla, in anii duri ai comunismului.
Calvarul deportarii
Elena avea deja sase ani cand parintii sai au fost fortati sa se mute in Baragan, iar in memoria sa a ramas intiparita o imagine pe care stie ca n-o sa o uite niciodata. "Imi aduc aminte ca am luat o icoana de pe perete, m-am asezat in fata carutei si am inceput sa plang si sa ma rog. Gestul meu nu a impresionat deloc comisia care stabilea deportatii. Dimpotriva, ar fi putut sa le provoace mari probleme parintilor, dar comisia a trecut cu vederea peste faptul ca in familia noastra copiii sunt invatati sa se roage la icoane", ne-a povestit Elena. Scena s-a intamplat in satul Perea, din judetul Timis, locul unde ajunsese familia Ciolac dupa ce se refugiase din Basarabia. Parintii celor doi au fugit din calea Armatei Rosii, in 1944, cand trupele germane si romanesti bateau in retragere. Erau oameni instariti si stiau ca din cauza averii ar putea fi deportati in Siberia. Pentru a scapa, au luat-o pe Elena, singurul copil pe care il aveau atunci, si-au pus cateva lucruri intr-o caruta trasa de patru cai si au pornit pe calea pribegiei, spre Romania. Ii insotea sora mamei si sotul acesteia. Pe drum, tatal Elenei a fost la un pas de a fi impuscat de un soldat rus. Acela pusese ochii pe unul dintre armasarii de rasa de la caruta si a incercat sa-l schimbe cu un cal rebegit, deselat pe front. Barbatul s-a impotrivit, iar armasarul s-a smucit si l-a trantit la pamint pe rusul furios, care a dus mina la cingatoare sa scoata pistolul. S-a intamplat, insa, o minune: soldatul s-a calmat si si-a vazut de drum.
Ajunsi la Bucuresti, refugiatii basarabeni s-au stabilit acolo pentru cateva luni. Tatal si unchiul Elenei s-au angajat la CFR, insa doar pentru scurt timp, fiindca deja tara intrase sub ocupatie sovietica, iar rusii ii vinau pe cei care fugisera de comunism din Basarabia. Ca sa scape, familia si-a luat lucrurile si s-a indreptat spre Banat, stabilindu-se in localitatea Perea. Acolo au fost bine primiti de autoritati si li s-a dat chiar si pamint, deoarece colectivizarea nu incepuse inca. Sase ani au stat cele doua familii in Banat. Intre timp a venit pe lume si Constantin, iar vremea pribegiei parea a fi trecut. Din pacate, aparentele inselau: in 1951 a inceput urgia, iar toti cei considerati a fi o amenintare la adresa regimului comunism fie erau aruncati in inchisore fie erau deportati in locuri izolate, unde li se impunea domiciliu obligatoriu. Familia lui Constantin si Elena, precum si matusa si unchiul lor au ajuns pe lista deportatilor. Li s-a cerut sa isi ia lucruri doar cit sa le incapa in cite o caruta si au fost urcati intr-un tren cu vagoane concepute pentru transportul vitelor. Ajunsi la Dudesti, in judetul Braila, au fost pusi sa aleaga intre doua locatii: Rubla sau Schei, in Insula Mare. "Tata a vazut citeva cunostinte pe lista de la Rubla si a ales sa mergem acolo. Ne-au incarcat in camioane, intai femeile si apoi barbatii, si ne-au dus intr-un cimp, unde urma sa se aseze satul. Locurile pentru case erau marcate cu tarusi si au fost repartizate pe etnii: s-au facut strazi pentru nemti, pentru bulgari, pentru turci, sarbi si romani. Fiecare familie a primit paie pentru chirpici, usi si ferestre si a trebuit sa se apuce de treaba. In functie de numarul de copii, familiile trebuia sa contribuie cu chirpici si pentru dispensarul, scoala si sfatul popular care urmau sa se construiasca in sat", isi aminteste Elena. Pana sa isi ridice casa, parintii acesteia si-au amenajat un bordei in groapa din care scosesera pamantul pentru chirpici. Intr-o zi, locuinta improvizata a fost inundata de o ploaie torentiala, iar familia a fost nevoita sa isi petreaca noptile, saptamani intregi, adapostindu-se sub caruta.
Deportarea s-a facut vara, in iulie, iar pana iarna cele doua familii au reusit sa ridice o singura casa, in care au locuit impreuna, pana la primavara, cand s-au apucat si cea de-a doua. "Unchiul si matusa au stat la noi in prima iarna, apoi si-au facut si ei casa. Eu eram mica, aveam doar opt ani si nu imi mai amintesc mare lucru. Stiu doar ca imi era foarte foame si, odata, cand am ramas singura acasa cu Constantin i-am baut toata ratia de lapte praf la care aveau dreptul familiile cu copii mici. Lui i-am fiert niste griu ca sa-i dau sa manince si cred ca nu l-am fiert bine, fiindca dupa ce l-a mincat a inceput sa se invineteasca la fata si sa se umfle. Norocul lui a fost ca a venit matusa acasa si cand l-a vazut s-a speriat, l-a luat in brate si a alergat cu el spre dispensar. Din zdruncinarea aia, a vomat si si-a revenit. De ce va povestesc chestia asta? Imi amintesc - si asta este al doilea lucru pe care n-am sa-l uit niciodata - ca atunci, in mintea mea de copil infometat, ma gindeam ca daca moare el, imi ramine mie tot laptele praf, pentru totdeauna. Va dati seama in ce hal te poate dezumaniza foamea?! Mai tirziu, cand am realizat ce nenorocire putea sa se intample, m-am apropiat si mai mult de fratele meu, iar relatia noastra frate-sora s-a sudat pentru toata viata", ne-a spus Elena.
Omul sfinteste locul
Cei doi frati isi amintesc ca dupa socul de la inceput, cind circa 300 de familii s-au vazut luate de acasa si aruncate intr-un cimp pustiu, viata a inceput sa capete un curs oarecum firesc in satul Rubla. Majoritatea deportatilor erau de etnie germana, iar cultura si civilizatia lor au facut minuni. Nemtii si-au facut case mai mari decit ceilalti, iar gradinile lor erau o minunatie, cu straturi de legume despartite de rinduri de flori. In curand, tot satul le copia stilul de viata, iar corectitudinea si cinstea devenisera legi nescrise. Nu era nevoie de garduri care sa delimiteze proprietatile, iar corvoadele din cimp se faceau in comun, fiecare membru al comunitatii fiind ajutat de ceilalti sa isi faca norma pana la capat. "Chiar daca eram izolati si nu aveam voie sa parasim satul, mai veneau pe la noi tarani din satele invecinate. Acestia nu mai vazusera biciclete in viata lor, pana la cele pe care le adusesera nemtii aici si se cruceau cand vedeau patefoanele aduse tot de nemti. Isi faceau cruce, ziceau ca e lucru necurat in cutia aia pe care se invarte un disc si scoate sunete. Nemtii au adus, literalmente, civilizatia in zona asta. Tot ei faceau, in fiecare duminica, petreceri campenesti. Cantau la acordeon si la alte instrumente si toata lumea iesea la dans intr-o poiana din padure. Lucrurile astea ne faceau sa mai uitam de greutatile si lipsurile cu care ne confruntam. Nu se poate spune ca exista un regim de detentie propriu-zis. In sat erau doar patru militieni, iar simbata trebuia sa se prezinte toata lumea la sectie, la raport. In plus, noaptea, treceau si verificau casele la intamplare, uitandu-se cu lanterna pe un ochi de geam, pe care nu aveam voie sa-l acoperim cu perdele. Nimeni nu a incercat sa fuga, fiindca se stia ca nu are nici o sansa sa scape, iar tentativa de evadare le-ar fi aruncat toata familia dupa gratii", ne-au povestit Constantin si Elena.
Corneliu Coposu nu avea sa uite niciodata cei doi ani petrecuti la Rubla
Cam la cinci ani dupa infiintarea satului, restrictiile s-au ridicat si deportatilor li s-a adus la cunostinta ca sint liberi sa plece, daca vor, fara a putea lua, insa, nimic, din locuintele ridicate in Rubla. Primii care au profitat au fost germanii. S-a zvonit ca acestia si-ar fi platit dreptul de a pleca la rudele din Germania, dar cert este ca, in nici un an, toti nemtii din sat au plecat, lasind in urma casele ridicate aici si toate bunurile dinauntru. Unii si-au vindut mobila inainte de a parasi satul. Familia Ciolac a cumparat de la un neamt un dulap, o noptiera si o oglinda de cristal vechi, de peste o suta de ani, care inca se mai afla in casa lor, intr-o stare remarcabil de buna. In locul germanilor, au fost adusi detinuti de drept comun, iar linistea si pacea de pana atunci a inceput sa se destrame in Rubla. In scurt timp, infractorii au distrus mandrele case nemtesti, lasandu-le fara usi si ferestre si cu acoperisurile sparte. Privind in urma, Elena crede ca actiunea a fost deliberata. "Au adus acesti criminali ca sa strice casele, iar dupa ei au inceput sa vina detinutii politici. Au ajuns aici Corneliu Coposu, Alimanisteanu, Penescu, Muresanu. Toti acestia si multi altii fusesera ministri, inalti functionari de stat, intelectuali, preoti, calugari. Cind au venit, dupa ce statusera ani de zile in inchisoare, erau ca niste cadavre ambulante, numai piele si os, si, in bataie de joc, i-au bagat in fostele case ale nemtilor, distruse intre timp de detinutii de drept comun. Incet, incet, le-au reparat si s-au pus si ei pe picioare. Tin minte ca aveau dreptul sa primeasca scrisori si colete, chiar s-a infiintat un oficiu postal in sat, iar familiile le trimiteau de mincare, ajutindu-i sa-si revina dupa ororile indurate in inchisori", ne-a povestit Elena.
In anii '70, s-au ridicat restrictiile si pentru detinutii politici, iar localitatea Rubla a inceput sa se destrame. Dupa 1989, mai ramasesera in sat doar citeva familii. Chiar si asa, in memoria celor doi ani petrecuti aici, Corneliu Coposu a insistat pe langa autoritatile vremii ca satul sa fie racordat la electricitate. Insistentele sale si-au gasit raspuns, iar reteaua electrica a ajuns la cele cateva case ramase in Rubla, la inceputul anilor '90. Acum, doar locuinta lui Constantin Ciolac mai beneficiaza de binecuvantarea seniorului Coposu. Pe un stalp de langa casa acestuia a fost pus, acum cativa ani, si un bec pentru iluminatul public. Intre timp, becul s-a furat, iar pustiul din jurul lui Constantin se scufunda noaptea in intuneric, invelindu-se intr-un val negru care, intr-un final, va inghiti definitiv istoria nefericita a acestui loc.
CASETA
Necazurile izolarii
* Constantin Ciolac s-a plans la Asociatia Fostilor Detinuti Politici Braila ca nu isi poate face acte pe 4 hectare de teren
Rodica PERIANU
Chiar daca reporterului nostru nu i-a marturisit toate necazurile sale, Constantin Ciolac i s-a plans de lipsurile vietii duse intr-un loc atat de pustiu, presedintelui Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Braila, Dumitru Leahu. Izolat in mijlocul Baraganului, omul traieste aproape ca pe vremea de inceput a deportarii la Rubla. A reusit sa-si incropeasca o gospodarie, are un cal si caruta, dar locuieste ca un pustnic in casa din chirpici facuta de parinti. Singura imbunatatire adusa este la acoperis, unde stuful si paiele au fost inlocuite cu tabla. Nici o urma de civilizatie, cu exceptia curentului electric. Pe factura de energie, compania de utilitati a trecut ca adresa comuna Valea Calmatui, colonia Dropia, pentru a identifica zona in care locuieste Constantin Ciolac. Nici postasul nu vine in aceasta pustietate, asa ca trebuie sa se duca el la Insuratei, oras aflat la 20 de km de Rubla. "Nu ma recunoaste nimeni, mi-a intrat in obisnuinta sa zic Rubla si nimeni nu ma regaseste in nici o evidenta", spune Constantin. Fostul deportat, in virsta de 59 de ani, traieste din indemnizatia pe care o primeste de la stat, cu titlu reparatoriu. Acest drept a fost, practic, dublat in urma cu cateva luni, astfel ca acum a ajuns la valoarea de 800 de lei. Insa marea problema a lui Constantin Ciolac nu este singuratatea, ci lupta pe care o da cu autoritatile locale. Dupa ce ani de zile a asteptat sa-i fie atribuita o palma de pamant pe care sa-l lucreze pentru a putea trai, fostul deportat s-a vazut "improprietarit" cu 4 hectare de teren ce nu-i sunt de nici un folos. O data, pentru ca se afla la vreo 10 kilometri de casa si a doua oara, pentru ca nu are inca un act de proprietate, din cauza neclaritatilor funciare. "Dincolo de faptul ca traieste ca un Robinson Crusoe, marele lui of este lupta cu autoritatile. Are necazuri cu pamantul, nu i-au dat act de proprietate, pentru ca este neclara locatia, sunt probleme la cadastru, cu vecinatatile. El a ramas acolo, nu a vrut sa se desprinda, dar sta intr-o zona care, practic, nu mai exista pe harta", ne-a spus Dumitru Leahu.
Monday, November 17, 2008
Se duc banii si dusmanii?
de Dragos Popa Jeopardy
Luni, 17 noiembrie 2008, 15:33
http://economie.hotnews.ro/stiri-companii-5147617-duc-banii-dusmanii.htm
In primul meu articol pe Hotnews, de-acum vreo luna in urma, scriam cum criza globala ar putea fi “importata” in Romania, vorbeam despre anumite defecte ale modelelor de afaceri din companiile romanesti precum si despre posibilul inceput al unei restructurari dureroase in economie.Astazi, la putin mai mult de-o luna de la acel articol, restructurarea a si inceput…de la diminuari de capacitate de productie, la opriri temporare de uzine si disponibilizari cu Dacia, Mittal, Mechel, TMK, Alro, Cuprom, Otelinox fiind doar cateva nume despre care se vorbeste in presa. Pe langa acestia insa, sunt afectati furnizorii lor, furnizorii acestora, si-asa mai departe de-a lungul lantului economic…acest soc propagandu-se in toate nodurile sistemului interconectat, de la companii la persoane fizice si-apoi inapoi la companii. Cifre de afaceri mai mici, profit mai mic, salarii mai mici = taxe mai mici -> bani mai putini la budget -> investitii mai putine (cifre de afaceri mai mici pentru companiile ce incaseaza de la stat…). Salarii mai mici -> bani mai putin pentru consum -> venituri mai mici pentru comercianti = din nou cifre de afaceri in scadere -> profit mai mic, taxe mai mici si din nou se reia ciclul… Cu riscul de a relua ce-am scris in acel post, repet ca a naviga cu bine prin astfel de conditii de afaceri dificile presupune sa ai o companie bine pusa la punct si reflexe corecte. Trebuie sa-ti negociezi bine contractele, sa-ti optimizezi fluxurile de aprovizionare, productie si vanzare, sa reduci costurile si lungimea acestor fluxuri, sa te asiguri ca angajatii tai dau randament si mai ales sa gestionezi bine trezoreria companiei. Intr-o perioada in care lichiditatea e atat de importanta, e musai sa stai cu ochii pe aprovizionare si stocuri (n-ai nevoie sa cumperi cu 6 luni in avans de doua ori mai multa marfa sau materie prima decat iti trebuie, mai ales cand preturile la materii prime scad), sa-ti bati la cap clientii sa plateasca la timp (sau chiar mai devreme contra uni mic discount) si sa negociezi plata furnizorilor la termene cat mai lungi. Chestii elementare veti spune, dar oare toate companiile le aplica ? Dincolo de aceste reflexe tactice si la fel de important ca si ele sta procesul de reflectie strategica asupra planului de investitii, parteneriate strategice si re-pozitionarea companiei, insa aici e o alta discutie lunga.
Toate aceste lucruri, daca sunt bine facute, pot face diferenta intre a trece cu bine vremea rea sau a te alatura celorlalte epave de pe fundul marii involburate. Caci sa nu ne amagim, naufragii vor fi in aceasta perioada, multe barci fiind pline de gauri si conduse de capitani mai putin priceputi…
Macar putem spera ca acele companii care vor iesi cu bine din criza vor dobandi o judecata economica corecta, reflexe imbunatatite, anagajati mai performanti si ca vor da un nou impuls de competitivitate Romaniei. Daca anumite mentalitati se vor schimba si la nivelul muncitorului de rand, iar faimoasele “merge si-asa” sau “timpul trece, leafa merge” vor fi inlocuite cu reflexe de responsabilitate, implicare si perfectionare la locul de munca, Romania si noi toti nu vom avea decat de castigat.
Probabil ca unii mai spera inca sa fim ocoliti de greul crizei bazandu-se pe aparenta inertie a consumului la romani, pe-acele supermarketuri si malluri care continua sa fie supraaglomerate. In conditiile in care UE si SUA sunt deja la regim de austeritate, cu magazine ce inregistreaza, in anumite cazuri, vanzari cu pana la 50% mai mici, tind sa cred ca aceasta inertie a consumului in Romania tine doar de-un decalaj in transferul crizei precum si de banii din economia gri care inca mai intra in circuitul oficial. M-as risca sa spun ca lunile ianuarie si februarie, pe langa scaderile sezoniere de consum, vor arata o situatie mult mai trista a economiei Romaniei si ca va trebui sa schimbam mentalitatea euforica a unei cresteri ce nu se mai opreste cu frugalitatea si cumpatarea ce se cuvin unor vremuri mai de restriste.
Si daca tot vorbim de economia gri, de criza si de schimbari de mentalitate, mai nutresc o speranta probabil utopica…aceea de a vedea perimandu-se modelul banilor facuti usor, pe combinatii si fraiereli, precum si a produselor secundare ce rezulta de-aici. Ati ghicit, e vorba de smecherul de duzina, de domn’ patron de firma, de miliardarul de carton , de stereotipul cu « banii si dusmanii », de combinatorii de terenuri, de jeepanele si manelele « in your face », de toate aceste anomalii ale unei societati cu dezvoltare accelerata si fara repere sanatoase, atat legale cat si morale. Nimic din toate acestea nu va disparea peste noapte iar noi nu vom deveni Germania sau Elvetia la acest capitol dar poate vom dobandi mai multa seriozitate si responsabilitate in ceea ce facem. Eu imi pastrez optimismul…
Citeste si comenteaza pe blogul Jeopardy.
Friday, October 24, 2008
Poate vedeti....poate cititi...
Merită citite şi următoarele texte:
Optiunea The New York Times: http://www.nytimes.com/2008/10/24/opinion/24fri1.html?_r=1&hp&oref=slogin
Radu Paraschivescu, La revedere... comentariilor din sport
Imagini mai mult sau mai putin inedite cu fostul dictator:
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=17273&art=41961&cHash=a438ba3d93
România reală: http://trezirea2007.wordpress.com/2007/12/01/romania-in-miniatura/
http://refugiatul.blogspot.com/2007/11/cum-mi-am-petrecut-alegerile.html
Un documentar (cu imagini unice si cu valoare istorica) despre Tibet
http://www.youtube.com/watch?v=0VRneGYpaXc
Un film (Super size me) ce te pune pe gânduri (când mănânci next time la fast-food): http://video.google.com/videoplay?docid=6652157005731554560
Optiunea The New York Times: http://www.nytimes.com/2008/10/24/opinion/24fri1.html?_r=1&hp&oref=slogin
Radu Paraschivescu, La revedere... comentariilor din sport
Imagini mai mult sau mai putin inedite cu fostul dictator:
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=17273&art=41961&cHash=a438ba3d93
România reală: http://trezirea2007.wordpress.com/2007/12/01/romania-in-miniatura/
http://refugiatul.blogspot.com/2007/11/cum-mi-am-petrecut-alegerile.html
Un documentar (cu imagini unice si cu valoare istorica) despre Tibet
http://www.youtube.com/watch?v=0VRneGYpaXc
Un film (Super size me) ce te pune pe gânduri (când mănânci next time la fast-food): http://video.google.com/videoplay?docid=6652157005731554560
Monday, October 20, 2008
Intri-starea invatamantului 2008
Întri-Starea învăţământului 2008
de Cristi Rogozanu
Cotidianul, 21 oct. 2008
http://www.cotidianul.ro/ntri_starea_invatamantului_2008-61651.html
Adomniţei pregătea un mare Raport al învăţământului pe 2008 care să-i confirme măreţele realizări. Ar fi fost o ultimă gafă. Raportul e o adunătură de date aruncate cu furca de prin studiile făcute în ultimii 10 ani. Sunt subliniate cu emfază unele îmbunătăţiri, dar trendul rămâne unul clar: vulnerabilizarea educaţiei prin pierderea unor puncte tari în pregătirea elevilor sau în gradul de calificare a cadrelor didactice. Nu o să concluzionez emfatic că „sistemul e la pământ“. Ideea e că nici nu ştim măcar cam unde suntem.
În 2001, rata acelora cu rezultate scăzute la citire/lectură (adică un calificativ de 1 pe o scară de la 1 la 5) era de 40%. În 2006, ponderea a crescut la 54%. Astea sunt cifrele, nu ne mai interesează ce interpretări le-ar fi dat liderii politici.
Scorurile medii în aceste studii au scăzut simţitor şi la matematică sau ştiinţe după aceeaşi evaluare OECD-PISA. Când trecem înspre mediul rural cifrele devin de-a dreptul catastrofice. Cum îndrepţi aceste neajunsuri clare? Nimeni de la minister nu pare a avea vreun plan.
Raportul are chipul prototipului de ministru român al Educaţiei: un amestec de Andronescu cu Adomniţei (unii ca Miclea nu au ce căuta în sistem pentru că sunt prea lucizi).
E o mostră de incoerenţă bine camuflată în abrevieri şi limbaj de lemn care amintesc de un alt domeniu de fier al „industriei“ educaţiei: pedagogia. Cei care au absolvit facultăţi producătoare de profesori ştiu că cele mai stupide materii erau cele numite „Pedagogie şi metodică“. Am văzut fenomenul în direct în calitate de virtual prof de română. Tocmai în domeniul „metodicii predării“, prostia atinge cote stupefiante. După un astfel de curs de pedagogie mi-am jurat că n-o să predau niciodată la liceu pentru că ar însemna să trec prin evaluări „metodice“ menite să te frăgezească bine înainte de intrarea în sistem.
Exact acel ton robotic l-am regăsit în Raport. Ne propunem să îmbunătăţim calitatea personalului didactic, ne propunem aia, ailaltă. Nimic concret, nici un target care să fie uşor de definit şi a cărui atingere să fie uşor de urmărit. Generalităţi. Date care-ţi ridică părul pe spinare şi o realitate şi mai crudă: am tot râs de slaba calitate a unor Hărdău şi Adomniţei, uitând că stă acolo, în minister, o întreagă echipă de ciumeţi care nu ridică niciodată capul, care nu protestează niciodată, stă şi înghite prostiile şi redactează „metodic“ compilaţii de studii. Când scopurile şi ţelurile unei guvernări vor fi concrete, abia atunci ne putem da seama dacă suntem în prag de Apocalipsă sau stăm mai bine. Deocamdată, nu prea ştim nici ce să ne propunem...
de Cristi Rogozanu
Cotidianul, 21 oct. 2008
http://www.cotidianul.ro/ntri_starea_invatamantului_2008-61651.html
Adomniţei pregătea un mare Raport al învăţământului pe 2008 care să-i confirme măreţele realizări. Ar fi fost o ultimă gafă. Raportul e o adunătură de date aruncate cu furca de prin studiile făcute în ultimii 10 ani. Sunt subliniate cu emfază unele îmbunătăţiri, dar trendul rămâne unul clar: vulnerabilizarea educaţiei prin pierderea unor puncte tari în pregătirea elevilor sau în gradul de calificare a cadrelor didactice. Nu o să concluzionez emfatic că „sistemul e la pământ“. Ideea e că nici nu ştim măcar cam unde suntem.
În 2001, rata acelora cu rezultate scăzute la citire/lectură (adică un calificativ de 1 pe o scară de la 1 la 5) era de 40%. În 2006, ponderea a crescut la 54%. Astea sunt cifrele, nu ne mai interesează ce interpretări le-ar fi dat liderii politici.
Scorurile medii în aceste studii au scăzut simţitor şi la matematică sau ştiinţe după aceeaşi evaluare OECD-PISA. Când trecem înspre mediul rural cifrele devin de-a dreptul catastrofice. Cum îndrepţi aceste neajunsuri clare? Nimeni de la minister nu pare a avea vreun plan.
Raportul are chipul prototipului de ministru român al Educaţiei: un amestec de Andronescu cu Adomniţei (unii ca Miclea nu au ce căuta în sistem pentru că sunt prea lucizi).
E o mostră de incoerenţă bine camuflată în abrevieri şi limbaj de lemn care amintesc de un alt domeniu de fier al „industriei“ educaţiei: pedagogia. Cei care au absolvit facultăţi producătoare de profesori ştiu că cele mai stupide materii erau cele numite „Pedagogie şi metodică“. Am văzut fenomenul în direct în calitate de virtual prof de română. Tocmai în domeniul „metodicii predării“, prostia atinge cote stupefiante. După un astfel de curs de pedagogie mi-am jurat că n-o să predau niciodată la liceu pentru că ar însemna să trec prin evaluări „metodice“ menite să te frăgezească bine înainte de intrarea în sistem.
Exact acel ton robotic l-am regăsit în Raport. Ne propunem să îmbunătăţim calitatea personalului didactic, ne propunem aia, ailaltă. Nimic concret, nici un target care să fie uşor de definit şi a cărui atingere să fie uşor de urmărit. Generalităţi. Date care-ţi ridică părul pe spinare şi o realitate şi mai crudă: am tot râs de slaba calitate a unor Hărdău şi Adomniţei, uitând că stă acolo, în minister, o întreagă echipă de ciumeţi care nu ridică niciodată capul, care nu protestează niciodată, stă şi înghite prostiile şi redactează „metodic“ compilaţii de studii. Când scopurile şi ţelurile unei guvernări vor fi concrete, abia atunci ne putem da seama dacă suntem în prag de Apocalipsă sau stăm mai bine. Deocamdată, nu prea ştim nici ce să ne propunem...
Monday, October 13, 2008
Doctorate bune? Nici o sansa!
LR: Dupa o pauza de citeva luni, am revenit. Texte, editoriale si stiri interesante vor fi din nou prezente pe acest site. De data aceasta mi-a atras atentia o stire ce ne arata inca o data cita nesimtire, prostie si dezinteres (fata de cei ce vor sa faca ceva) exista la cel mai inalt nivel, mai precis cel parlamentar. Dupa ce au distrus invatamintul printr-o serie de legi fara noima si pline de interes, parlamentarii (alaturi de guvernantii de toate culorile) vor sa puna capac doctoratului, ce este oricum deja la pamint. Dorinta unora de sus de a ne vedea in top 500 nu are, in acest stil, nici o sansa. Fara doctorate de calitate, facute in universitati ce prezinta macar o parte din conditiile necesare unei cercetari reale, nu avem nici o sansa.
Parlamentarii vor doctorate fara calitate
Tatiana Dabija
Romania Libera, 14 oct 2008
http://www.romanialibera.ro/a136509/parlamentarii-vor-doctorate-fara-calitate.html
Toate universitatile de stat si particulare acreditate vor putea sa organizeze, fara nici un control al calitatii, masterate si doctorate pe banda rulanta, daca presedintele Traian Basescu nu va retrimite in Parlament legea care permite "aceasta aberatie", avertizeaza fostul ministru al Educatiei Mircea Miclea. S-a ajuns in aceasta situatie din cauza parlamentarilor-profesori care iau salarii mari de la universitatile private, in schimbul sustinerii intereselor acestor institutii de invatamant.
Camera Deputatilor (cu unanimitate de voturi) a respins fara sa clipeasca Ordonanta de Guvern care impunea criteriul calitatii in organizarea cursurilor de masterat si doctorat. Senatul avea ieri pe ordinea de zi discutarea acestui subiect. Parlamentarii vor sa repuna astfel in vigoare Legea 2/2008, care prevede, printre altele, ca "universitatile acreditate, supuse periodic evaluarii institutionale, pot decide prin hotarare a senatului infiintarea, continutul si oportunitatea programelor de masterat, de doctorat si de studii postuniversitare, cuprinse in domeniile stiintifice ale universitatii". Dupa ce actul normativ a trecut ca fulgerul prin cele doua camere ale Parlamentului si a devenit lege, Ministerul Educatiei a cerut ca dreptul de a organiza masterate si doctorate sa revina doar acelor institutii evaluate de Agentia Romana de Asigurare a Calitatii Invatamantului Superior (ARACIS) si care primeau gradul de incredere ridicat.
Guvernul a emis o ordonanta de urgenta care sa impuna acest criteriu al calitatii, ca sa fie si Romania in randul tarilor Uniunii Europene, insa deputatii au invins Executivul saptamana trecuta, cand au votat in unanimitate respingerea acestei Ordonante de Guvern. Sanatatea invatamantului universitar autohton si credibilitatea diplomelor romanesti ar putea fi zdruncinate, spune Mirca Miclea. El subliniaza ca aceste prevederi periculoase pentru credibilitatea diplomelor romanesti au ajuns sa fie aprobate de Legislativ pentru ca "parlamentarii care sunt profesori la universitatile particulare sunt platiti cu bani grei pentru ore de curs pe care nu le tin, iar in schimbul acestei situatii ei trebuie sa sustina in Parlament interesele respectivelor institutii private de invatamant".
Senatorul Alexandru Athanasiu sustine ca Legea 2/2008 nu ridica mari probleme: "Daca ARACIS nu a terminat evaluarea facultatilor, asta nu inseamna ca universitatile nu pot organiza masterate si doctorate. Au primit acest drept prin acreditare". Mircea Miclea ne-a explicat insa ca "acreditarea de functionare nu este totuna cu acreditarea pentru programul de doctorat, iar prevederile Legii 2/2008 sunt aberante". Fostul ministru sustine ca singura speranta pentru normalizarea acestei situatii este ca Basescu sa retrimita legea in Parlament. In plus, solutia pentru restabilirea calitatii in invatamantul romanesc superior ar fi ca "toate universitatile sa fie reacreditate si cele care nu trec noile standarde sa nu aiba diplomele recunoscute de Ministerul Educatiei".
Parlamentarii vor doctorate fara calitate
Tatiana Dabija
Romania Libera, 14 oct 2008
http://www.romanialibera.ro/a136509/parlamentarii-vor-doctorate-fara-calitate.html
Toate universitatile de stat si particulare acreditate vor putea sa organizeze, fara nici un control al calitatii, masterate si doctorate pe banda rulanta, daca presedintele Traian Basescu nu va retrimite in Parlament legea care permite "aceasta aberatie", avertizeaza fostul ministru al Educatiei Mircea Miclea. S-a ajuns in aceasta situatie din cauza parlamentarilor-profesori care iau salarii mari de la universitatile private, in schimbul sustinerii intereselor acestor institutii de invatamant.
Camera Deputatilor (cu unanimitate de voturi) a respins fara sa clipeasca Ordonanta de Guvern care impunea criteriul calitatii in organizarea cursurilor de masterat si doctorat. Senatul avea ieri pe ordinea de zi discutarea acestui subiect. Parlamentarii vor sa repuna astfel in vigoare Legea 2/2008, care prevede, printre altele, ca "universitatile acreditate, supuse periodic evaluarii institutionale, pot decide prin hotarare a senatului infiintarea, continutul si oportunitatea programelor de masterat, de doctorat si de studii postuniversitare, cuprinse in domeniile stiintifice ale universitatii". Dupa ce actul normativ a trecut ca fulgerul prin cele doua camere ale Parlamentului si a devenit lege, Ministerul Educatiei a cerut ca dreptul de a organiza masterate si doctorate sa revina doar acelor institutii evaluate de Agentia Romana de Asigurare a Calitatii Invatamantului Superior (ARACIS) si care primeau gradul de incredere ridicat.
Guvernul a emis o ordonanta de urgenta care sa impuna acest criteriu al calitatii, ca sa fie si Romania in randul tarilor Uniunii Europene, insa deputatii au invins Executivul saptamana trecuta, cand au votat in unanimitate respingerea acestei Ordonante de Guvern. Sanatatea invatamantului universitar autohton si credibilitatea diplomelor romanesti ar putea fi zdruncinate, spune Mirca Miclea. El subliniaza ca aceste prevederi periculoase pentru credibilitatea diplomelor romanesti au ajuns sa fie aprobate de Legislativ pentru ca "parlamentarii care sunt profesori la universitatile particulare sunt platiti cu bani grei pentru ore de curs pe care nu le tin, iar in schimbul acestei situatii ei trebuie sa sustina in Parlament interesele respectivelor institutii private de invatamant".
Senatorul Alexandru Athanasiu sustine ca Legea 2/2008 nu ridica mari probleme: "Daca ARACIS nu a terminat evaluarea facultatilor, asta nu inseamna ca universitatile nu pot organiza masterate si doctorate. Au primit acest drept prin acreditare". Mircea Miclea ne-a explicat insa ca "acreditarea de functionare nu este totuna cu acreditarea pentru programul de doctorat, iar prevederile Legii 2/2008 sunt aberante". Fostul ministru sustine ca singura speranta pentru normalizarea acestei situatii este ca Basescu sa retrimita legea in Parlament. In plus, solutia pentru restabilirea calitatii in invatamantul romanesc superior ar fi ca "toate universitatile sa fie reacreditate si cele care nu trec noile standarde sa nu aiba diplomele recunoscute de Ministerul Educatiei".
Sunday, June 29, 2008
Fantana medievala la Iasi
Fantana medievala la Iasi
de Catalin Dumitrescu, Romania libera, Vineri, 20 Iunie 2008
http://www.romanialibera.ro/a127710/fantana-arteziana-a-lui-vasile-lupu-scoasa-la-iveala-de-un-santier-imobiliar.html
Echipa de arheologi care supervizeaza santierul complexului Palas din Iasi a descoperit mai multe vestigii inedite, printre care si o fantana arteziana realizata de mesterii domnitorului Vasile Lupu.
Cercetarile arheologilor se desfasoara langa strada Palat si sunt realizate intr-un sant cu o latime de 2 metri si o lungime de 20 de metri. In interior s-au descoperit mai multe pivnite ale unor foste locuinte, care continua pana spre scarile de la capatul strazii Sfantul Andrei. "A fost montat un zid mulat pentru sustinerea strazii Palat si asigurarea constructiilor care se vor face in interiorul perimetrului. Am descoperit locuinte ale orasenilor datand din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, unele functionand si in secolul al XX-lea, dotate cu pivnite din piatra si caramida frumos realizate. La baza pantei, in pamantul galben, s-au surprins cateva fundatii, probabil din secolul al XVII-lea, care au fost in buna parte distruse de constructiile amintite mai sus. La cercetarile de suprafata datele noastre vor fi intregite", a declarat Stela Cheptea, coordonatorul echipei de arheologi de la santierul Palas. Arhelogii au precizat ca majoritatea descoperirilor din ultima vreme au avut loc in sectorul C, cel cuprins intre strada Sf. Lazar si strada Sf. Constantin. "In acea zona, in timpul Evului Mediu si mai tarziu a existat un lac alimentat probabil din Bahlui, pentru ca nu am gasit izvoare in zona, lac ce a fost amenajat in secolul al XVII-lea de catre domnitorul Vasile Lupu. Acesta i-a intarit malurile cu piloti din lemn de stejar de 0,60-0,90 metri fiecare. Partea de nord a lacului, adica cea mai apropiata de Palat, a fost amenajata special cu aceiasi piloti, dar si cu impletituri din crengi si piloti de lemn, pusi fata in fata. Am reusit, de asemenea, sa surprindem o portiune de debarcader amenajat cu scanduri de lemn care se sprijineau pe aceste ingradituri de la marginea lacului. Dupa moda de la Constantinopol, Vasile Lupu si-a construit in apropiere un foisor situat pe o infrastructura din piatra, complex elaborat, cu podeaua de lemn perforata de un havuz, adica un fel de fantana arteziana care primea apa de la un izvor din deal prin conducte de olane", a detaliat Stela Cheptea.
Zona in care se lucreaza acum pentru proiectul Palas este una in care istoria Iasiului se descopera in fiecare moment. Cu mai bine de trei decenii in urma, cand se faceau amenajarile pentru strandul Municipal, in zona respectiva a fost descoperita o necropola crestina, lucru reiesit in urma faptului ca acolo s-au gasit cinci cruciulite. "Exista o diferenta fata de toate celelalte descoperiri, deoarece in fiecare mormant erau aranjati mai multi indivizi, mai exact intre doi si cinci. Mainile erau pe piept sau pe langa corp. Unii aveau mana dreapta pe partea stanga a corpului, in zona inimii, ceea ce denota o atentie deosebita in ceea ce priveste ingroparea mortilor", a precizat Stela Cheptea. Arheologii au descoperit mai multe asemenea grupuri, insumand aproape 90 de schelete, unele deranjate de lucrarile pentru amenajarea fostului strand Municipal.
Multe probe au fost trimise laboratoarelor specializate pentru datarea cat mai exacta a descoperirilor. Anul trecut in urma sapaturilor din incinta imprejmuita au fost descoperite resturile unui atelier de tabacarie, drept dovada stand mai multe butoaie de acest fel. "Dupa ce am facut protectia pentru Curtea Domneasca, langa caminul de batrani, adica in sectorul D, am descoperit patru case care probabil au facut parte dintr-un atelier de tabacarie, care functiona in mlastina Curtii Domnesti. In zonele decopertate se putea simti si la momentul descoperirii un iz specific pieilor prelucrate. Casele nu reprezentau o valoare din punct de vedere arheologic. Este vorba de case de negustori, de oraseni, spre deosebire de cea de la Hala Centrala, care este un soi de palat mai mic al unui boier. Totodata, langa turnul de straja am gasit urmele unei canalizari din secolul al XIX-lea si un zid de incinta", a relatat Stela Cheptea.Toate vestigiile care au fost gasite pana in prezent si care vor mai iesi la iveala in urma lucrarilor proiectului Palas Iasi vor fi conservate sau vor fi folosite in scop muzeistic. "Avem un contract cu doamna Cheptea si dumneaei, impreuna cu o echipa numeroasa de arheologi, se ocupa de cercetarile arheologice. Noi am dorit inca de la inceput ca toate vestigiile istorice sa fie puse in valoare. Obiectivele de atractie vor fi conservate fie in situri, fie in vitrina, in functie de marime. Suntem interesati sa le valorificam", a declarat Stela Fodor, directorul general al Iulius Group, dezvoltatorul complexului Palas.
Vezi si
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/06/ruine-prin-iasi.html
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/11/iasi-o-incursiune-in-istorie.html
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/11/iasi-identitatea-unui-oras.html
de Catalin Dumitrescu, Romania libera, Vineri, 20 Iunie 2008
http://www.romanialibera.ro/a127710/fantana-arteziana-a-lui-vasile-lupu-scoasa-la-iveala-de-un-santier-imobiliar.html
Echipa de arheologi care supervizeaza santierul complexului Palas din Iasi a descoperit mai multe vestigii inedite, printre care si o fantana arteziana realizata de mesterii domnitorului Vasile Lupu.
Cercetarile arheologilor se desfasoara langa strada Palat si sunt realizate intr-un sant cu o latime de 2 metri si o lungime de 20 de metri. In interior s-au descoperit mai multe pivnite ale unor foste locuinte, care continua pana spre scarile de la capatul strazii Sfantul Andrei. "A fost montat un zid mulat pentru sustinerea strazii Palat si asigurarea constructiilor care se vor face in interiorul perimetrului. Am descoperit locuinte ale orasenilor datand din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, unele functionand si in secolul al XX-lea, dotate cu pivnite din piatra si caramida frumos realizate. La baza pantei, in pamantul galben, s-au surprins cateva fundatii, probabil din secolul al XVII-lea, care au fost in buna parte distruse de constructiile amintite mai sus. La cercetarile de suprafata datele noastre vor fi intregite", a declarat Stela Cheptea, coordonatorul echipei de arheologi de la santierul Palas. Arhelogii au precizat ca majoritatea descoperirilor din ultima vreme au avut loc in sectorul C, cel cuprins intre strada Sf. Lazar si strada Sf. Constantin. "In acea zona, in timpul Evului Mediu si mai tarziu a existat un lac alimentat probabil din Bahlui, pentru ca nu am gasit izvoare in zona, lac ce a fost amenajat in secolul al XVII-lea de catre domnitorul Vasile Lupu. Acesta i-a intarit malurile cu piloti din lemn de stejar de 0,60-0,90 metri fiecare. Partea de nord a lacului, adica cea mai apropiata de Palat, a fost amenajata special cu aceiasi piloti, dar si cu impletituri din crengi si piloti de lemn, pusi fata in fata. Am reusit, de asemenea, sa surprindem o portiune de debarcader amenajat cu scanduri de lemn care se sprijineau pe aceste ingradituri de la marginea lacului. Dupa moda de la Constantinopol, Vasile Lupu si-a construit in apropiere un foisor situat pe o infrastructura din piatra, complex elaborat, cu podeaua de lemn perforata de un havuz, adica un fel de fantana arteziana care primea apa de la un izvor din deal prin conducte de olane", a detaliat Stela Cheptea.
Zona in care se lucreaza acum pentru proiectul Palas este una in care istoria Iasiului se descopera in fiecare moment. Cu mai bine de trei decenii in urma, cand se faceau amenajarile pentru strandul Municipal, in zona respectiva a fost descoperita o necropola crestina, lucru reiesit in urma faptului ca acolo s-au gasit cinci cruciulite. "Exista o diferenta fata de toate celelalte descoperiri, deoarece in fiecare mormant erau aranjati mai multi indivizi, mai exact intre doi si cinci. Mainile erau pe piept sau pe langa corp. Unii aveau mana dreapta pe partea stanga a corpului, in zona inimii, ceea ce denota o atentie deosebita in ceea ce priveste ingroparea mortilor", a precizat Stela Cheptea. Arheologii au descoperit mai multe asemenea grupuri, insumand aproape 90 de schelete, unele deranjate de lucrarile pentru amenajarea fostului strand Municipal.
Multe probe au fost trimise laboratoarelor specializate pentru datarea cat mai exacta a descoperirilor. Anul trecut in urma sapaturilor din incinta imprejmuita au fost descoperite resturile unui atelier de tabacarie, drept dovada stand mai multe butoaie de acest fel. "Dupa ce am facut protectia pentru Curtea Domneasca, langa caminul de batrani, adica in sectorul D, am descoperit patru case care probabil au facut parte dintr-un atelier de tabacarie, care functiona in mlastina Curtii Domnesti. In zonele decopertate se putea simti si la momentul descoperirii un iz specific pieilor prelucrate. Casele nu reprezentau o valoare din punct de vedere arheologic. Este vorba de case de negustori, de oraseni, spre deosebire de cea de la Hala Centrala, care este un soi de palat mai mic al unui boier. Totodata, langa turnul de straja am gasit urmele unei canalizari din secolul al XIX-lea si un zid de incinta", a relatat Stela Cheptea.Toate vestigiile care au fost gasite pana in prezent si care vor mai iesi la iveala in urma lucrarilor proiectului Palas Iasi vor fi conservate sau vor fi folosite in scop muzeistic. "Avem un contract cu doamna Cheptea si dumneaei, impreuna cu o echipa numeroasa de arheologi, se ocupa de cercetarile arheologice. Noi am dorit inca de la inceput ca toate vestigiile istorice sa fie puse in valoare. Obiectivele de atractie vor fi conservate fie in situri, fie in vitrina, in functie de marime. Suntem interesati sa le valorificam", a declarat Stela Fodor, directorul general al Iulius Group, dezvoltatorul complexului Palas.
Vezi si
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/06/ruine-prin-iasi.html
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/11/iasi-o-incursiune-in-istorie.html
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/11/iasi-identitatea-unui-oras.html
Tuesday, May 13, 2008
Din nou despre lichele
Gabriel Liiceanu: “Din nou despre lichele”
12 Mai 2008, Cotidianul
http://www.cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html
Pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu a scris „Apel către lichele“, un text apărut la răscrucea dintre două epoci. Au trecut de atunci 18 ani de „tranziţie“ şi suntem în preajma celui de al cincilea ciclu electoral. Dar unde ne aflăm de fapt? Lichelele, invitate atunci să facă „un simplu pas înapoi“, mai au vreo actualitate?
Cred că am dat o nouă demnitate cuvântului „lichea“ în limba română. Am luat cuvântul acesta de pe stradă şi, scoţându-l din banalitatea injuriei, l-am îmbrăcat în hainele Istoriei, i-am dat un sens hermeneutic şi, astfel, un prestigiu pe care nu-l avea. Licheaua eternăÎndeobşte, este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticăloşiilor sale. Dar oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. Aceeaşi în Roma antică sau la o curte feudală, aceeaşi în Europa sau în Extremul Orient, ea este licheaua eternă.Comunismul. Licheaua capătă demnitateÎn schimb, „licheaua mea“, spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie. Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.Un apel atât de simpluAcestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care, în 30 decembrie 1989, am scris un Apel. De vreme ce acest apel a fost făcut în numele tuturor celor care, aruncaţi pe celălalt mal al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, „lichelele mele“ erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism. Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la „licheaua eternă“. Se cereau ieşirea lichelei noastre din istorie, încetarea rolului ei istoric-activ, trimiterea ei „la vatră“. Se cereau eliminarea concentratului letal de lichelism din viscerele societăţii, recuperarea sărbătorească a lichelei tradiţionale şi, astfel, revenirea la doza firească de lichelism a oricărei societăţi normale. Atât se cerea, de fapt. Restul, adică apelul la prezumtivele resurse de căinţă şi sfială ale lichelei noastre istorice, ţinea de o conjuncturală retorică şi ipocrizie.Licheaua în tranziţie Ce s-a întâmplat apoi? Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei o dată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei“, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea - precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului - au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei postcomunist cu mască democrată.Nu ne-am vândut ţara Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergura, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg. Nou, în schimb, este că minciuna, jaful şi distrugerea - triada sacră a pragmaticii comuniste -, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în 18 ani ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.Pe noi cine ne iubeşte? Niciodată în istoria ei, România, de grija căreia licheaua tranziţiei se dă de ceasul morţii în preajma fiecărui ciclu electoral, nu a fost mai puţin iubită. Înainte, licheaua comunistă nu avea unde să fugă cu banii şi, de aceea, la limită, nici nu avea ce face cu ei. Spaţiul de mişcare îi era fatal limitat la câteva privilegii amărâte, pentru care însă marea masă o invidia. Acum însă, o dată cu „globalizarea“, furtul a căpătat sens, căci banii, putând circula planetar, au de-acum unde să fie puşi la adăpost. De ce licheaua, reinstalată în istorie cu surplusul bogăţiei sale, şi-ar ţine banii tocmai în ţara din care i-a furat şi pe care, oricum, în visurile ei de mărire, a hărăzit-o de mult falimentului istoric?Am încercat să fac în aceste rânduri genealogia lichelei actuale. În urmă cu 18 ani, lichelele fuseseră rugate să facă „un simplu şi tăcut pas înapoi“. Astăzi, apelul la un „pas înapoi“ nu mai are sens. Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.Apel către licheleSunteţi puţini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forţă şi graţie; şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulţi-puţini, vă adresez următoarea chemare:Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă.Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. Lăsaţi să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiţi o vreme stingheri.Nu mai apăreţi la televiziune.Nu mai scrieţi în ziare.Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună.Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiţi o vreme vorbele „demnitate“, „libertate“, „conştiinţă“, „dreptate“, „popor“. Nu asasinaţi aceste cuvinte.Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele.Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine. Căutaţi atunci un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.Intraţi în noul an meditativi. Şi aprindeţi o lumânare pentru cei morţi şi pentru voi.Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi. 30 decembrie 1989
12 Mai 2008, Cotidianul
http://www.cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html
Pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu a scris „Apel către lichele“, un text apărut la răscrucea dintre două epoci. Au trecut de atunci 18 ani de „tranziţie“ şi suntem în preajma celui de al cincilea ciclu electoral. Dar unde ne aflăm de fapt? Lichelele, invitate atunci să facă „un simplu pas înapoi“, mai au vreo actualitate?
Cred că am dat o nouă demnitate cuvântului „lichea“ în limba română. Am luat cuvântul acesta de pe stradă şi, scoţându-l din banalitatea injuriei, l-am îmbrăcat în hainele Istoriei, i-am dat un sens hermeneutic şi, astfel, un prestigiu pe care nu-l avea. Licheaua eternăÎndeobşte, este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticăloşiilor sale. Dar oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. Aceeaşi în Roma antică sau la o curte feudală, aceeaşi în Europa sau în Extremul Orient, ea este licheaua eternă.Comunismul. Licheaua capătă demnitateÎn schimb, „licheaua mea“, spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie. Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.Un apel atât de simpluAcestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care, în 30 decembrie 1989, am scris un Apel. De vreme ce acest apel a fost făcut în numele tuturor celor care, aruncaţi pe celălalt mal al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, „lichelele mele“ erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism. Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la „licheaua eternă“. Se cereau ieşirea lichelei noastre din istorie, încetarea rolului ei istoric-activ, trimiterea ei „la vatră“. Se cereau eliminarea concentratului letal de lichelism din viscerele societăţii, recuperarea sărbătorească a lichelei tradiţionale şi, astfel, revenirea la doza firească de lichelism a oricărei societăţi normale. Atât se cerea, de fapt. Restul, adică apelul la prezumtivele resurse de căinţă şi sfială ale lichelei noastre istorice, ţinea de o conjuncturală retorică şi ipocrizie.Licheaua în tranziţie Ce s-a întâmplat apoi? Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei o dată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei“, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea - precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului - au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei postcomunist cu mască democrată.Nu ne-am vândut ţara Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergura, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg. Nou, în schimb, este că minciuna, jaful şi distrugerea - triada sacră a pragmaticii comuniste -, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în 18 ani ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.Pe noi cine ne iubeşte? Niciodată în istoria ei, România, de grija căreia licheaua tranziţiei se dă de ceasul morţii în preajma fiecărui ciclu electoral, nu a fost mai puţin iubită. Înainte, licheaua comunistă nu avea unde să fugă cu banii şi, de aceea, la limită, nici nu avea ce face cu ei. Spaţiul de mişcare îi era fatal limitat la câteva privilegii amărâte, pentru care însă marea masă o invidia. Acum însă, o dată cu „globalizarea“, furtul a căpătat sens, căci banii, putând circula planetar, au de-acum unde să fie puşi la adăpost. De ce licheaua, reinstalată în istorie cu surplusul bogăţiei sale, şi-ar ţine banii tocmai în ţara din care i-a furat şi pe care, oricum, în visurile ei de mărire, a hărăzit-o de mult falimentului istoric?Am încercat să fac în aceste rânduri genealogia lichelei actuale. În urmă cu 18 ani, lichelele fuseseră rugate să facă „un simplu şi tăcut pas înapoi“. Astăzi, apelul la un „pas înapoi“ nu mai are sens. Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.Apel către licheleSunteţi puţini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forţă şi graţie; şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulţi-puţini, vă adresez următoarea chemare:Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă.Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. Lăsaţi să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiţi o vreme stingheri.Nu mai apăreţi la televiziune.Nu mai scrieţi în ziare.Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună.Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiţi o vreme vorbele „demnitate“, „libertate“, „conştiinţă“, „dreptate“, „popor“. Nu asasinaţi aceste cuvinte.Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele.Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine. Căutaţi atunci un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.Intraţi în noul an meditativi. Şi aprindeţi o lumânare pentru cei morţi şi pentru voi.Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi. 30 decembrie 1989
Thursday, May 8, 2008
Culmile sfidarii... pina cind?
Inca un text de la unul din cei mai buni editorialisti ai momentului.
Culmile sfidarii cu Becali
Dan Tapalaga
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-2969070-culmile-sfidarii-becali-oferta-publica-recompensa-fel-spaga-impotriva-coruptiei.htm
Te uiti si te crucesti: Gigi Becali. In timp ce scriu, acest om fara Dumnezeu isi bate joc, zambind siret in coltul gurii, de doi prezentatori TV, de un profesor universitar, de un comentator sportiv, de procurorii anticoruptie numiti tradatori, sclavii serviciilor secrete ungare, isi bate joc de oamenii din fotbal, de jucatori, de suporteri, de o tara. Sfidarea maxima, esenta dispretului, delirul total trebuia sa poarte un nume. Gigi Becali exprima apoteotic ce a invatat de la profesorii in rele ai Romaniei: de la Hrebenciuc, de la Mitrea&Nicolicea, de la Nastase, Parlament, Curtea Constitutionala, de la ministri penali, de la judecatori lasi. In legea lui, legea nu face doi bani. El, Gigi, este unul dintre initiatii sistemului putred care ii apara si iarta orice pacat. El, Gigi, joaca tare intr-un sistem capabil sa ingroape orice rahat, oricat de mare, oricat de puturos. Primim acest rahat in gura seara iar alde Gigi, Mitrea, Nastase, Seres, Remes, Pacuraru, Andon, Bolcas&co ni-l scot seara pe nas si ne spun ca-i apa de trandafiri. Ca putoarea de cancer in metastaze se numeste democratie parlamentara, drepturile omului sau dictatura basesciana, cum le vine la gura. Din absurd in absurd, din eroare in eroare, Romania trebuia sa ajunga si aici. La un mascarici sinistru care a definit culmea anticoruptiei: in Romania dai spaga impotriva coruptiei. Becali a numit-o aproape savant. I-a spus “oferta publica de recompensa”. O sintagma simbol, nerozia suprema in care se topeste dispretul unui intreg sistem. Adica, ce intelegem noi din tupeul sau masiv? Ca exponentii cei mai detestabili ai sistemului rasturnat romanesc se simt atat de puternici, de feriti, atat de imuni la lege, incat ar oferi spaga in mod public. La vedere. Ce sa se mai ascunda prin boscheti. Are dreptate. Romania a ajuns la un pas sa decreteze nelegiuirile comise pe ascuns drept rusinea suprema, injosirea cea mai de jos. Gigi Becali a si formulat asta cu subiect si predicat: el are legile lui si face ce vrea. Morala si legea sunt el. In fond, de ce sa ne miram? Daca fostul ministru al justitiei si-a dat legi ca sa opreasca o ancheta impotriva sa. Daca Guvernul isi apara ministri penali pana in panzele albe. Daca toate celelalte partide, PSD, PD-L, PNL si-au pus candidati penali la primarii si consilii judetene. Daca Parlamentul se pune in usa procurorilor. Daca Curtea Constitutionala desfiinteaza institutii peste noapte si fabrica scuturi politice anti-procurori. Daca anticoruptia s-a dus dracului cu totul. El, Gigi, de cine sa se teama? De doi amarati de procurori care il alearga cu masina ca sa-i arunce pe bord o citatie de doi lei? P. S. Daca Becali va da in judecata DNA, asa cum a amenintat, si va obtine despagubiri pe motiv ca i s-au dus naibii afacerile cu terenuri, daca PNG intra in Parlament, ne trebuie rapid administratie straina. Sau o interventie NATO, ceva de soiul asta.
Culmile sfidarii cu Becali
Dan Tapalaga
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-2969070-culmile-sfidarii-becali-oferta-publica-recompensa-fel-spaga-impotriva-coruptiei.htm
Te uiti si te crucesti: Gigi Becali. In timp ce scriu, acest om fara Dumnezeu isi bate joc, zambind siret in coltul gurii, de doi prezentatori TV, de un profesor universitar, de un comentator sportiv, de procurorii anticoruptie numiti tradatori, sclavii serviciilor secrete ungare, isi bate joc de oamenii din fotbal, de jucatori, de suporteri, de o tara. Sfidarea maxima, esenta dispretului, delirul total trebuia sa poarte un nume. Gigi Becali exprima apoteotic ce a invatat de la profesorii in rele ai Romaniei: de la Hrebenciuc, de la Mitrea&Nicolicea, de la Nastase, Parlament, Curtea Constitutionala, de la ministri penali, de la judecatori lasi. In legea lui, legea nu face doi bani. El, Gigi, este unul dintre initiatii sistemului putred care ii apara si iarta orice pacat. El, Gigi, joaca tare intr-un sistem capabil sa ingroape orice rahat, oricat de mare, oricat de puturos. Primim acest rahat in gura seara iar alde Gigi, Mitrea, Nastase, Seres, Remes, Pacuraru, Andon, Bolcas&co ni-l scot seara pe nas si ne spun ca-i apa de trandafiri. Ca putoarea de cancer in metastaze se numeste democratie parlamentara, drepturile omului sau dictatura basesciana, cum le vine la gura. Din absurd in absurd, din eroare in eroare, Romania trebuia sa ajunga si aici. La un mascarici sinistru care a definit culmea anticoruptiei: in Romania dai spaga impotriva coruptiei. Becali a numit-o aproape savant. I-a spus “oferta publica de recompensa”. O sintagma simbol, nerozia suprema in care se topeste dispretul unui intreg sistem. Adica, ce intelegem noi din tupeul sau masiv? Ca exponentii cei mai detestabili ai sistemului rasturnat romanesc se simt atat de puternici, de feriti, atat de imuni la lege, incat ar oferi spaga in mod public. La vedere. Ce sa se mai ascunda prin boscheti. Are dreptate. Romania a ajuns la un pas sa decreteze nelegiuirile comise pe ascuns drept rusinea suprema, injosirea cea mai de jos. Gigi Becali a si formulat asta cu subiect si predicat: el are legile lui si face ce vrea. Morala si legea sunt el. In fond, de ce sa ne miram? Daca fostul ministru al justitiei si-a dat legi ca sa opreasca o ancheta impotriva sa. Daca Guvernul isi apara ministri penali pana in panzele albe. Daca toate celelalte partide, PSD, PD-L, PNL si-au pus candidati penali la primarii si consilii judetene. Daca Parlamentul se pune in usa procurorilor. Daca Curtea Constitutionala desfiinteaza institutii peste noapte si fabrica scuturi politice anti-procurori. Daca anticoruptia s-a dus dracului cu totul. El, Gigi, de cine sa se teama? De doi amarati de procurori care il alearga cu masina ca sa-i arunce pe bord o citatie de doi lei? P. S. Daca Becali va da in judecata DNA, asa cum a amenintat, si va obtine despagubiri pe motiv ca i s-au dus naibii afacerile cu terenuri, daca PNG intra in Parlament, ne trebuie rapid administratie straina. Sau o interventie NATO, ceva de soiul asta.
Wednesday, March 5, 2008
Pietonala
Pietonala
de Radu Paraschivescu, Ev. Zilei, 6 martie 2008
http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/794506/PARASCHIVESCU-Pietonala/
Radu Paraschivescu: "Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele s-ar plânge că sunt călcate în picioare. (La propriu, dar nu numai.)"Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele s-ar plânge că sunt călcate în picioare. (La propriu, dar nu numai). Muiate în scuipaturi, bombardate cu ghemotoace şi mucuri de ţigară, acoperite de cojile seminţelor ronţăite febril. Însă astea sunt deja observaţii cronice în România şi cu precă- dere în Bucureşti. Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele noastre ar mai face o constatare: că românul nu prea ştie să meargă. Se spune că nivelul de civilizaţie al unei ţări e reflectat de câţiva indicatori precişi: consumul de săpun sau pastă de dinţi, infrastructura rutieră, aspectul spitalelor etc. Ei bine, adaug şi întăresc sub semnătură că populaţia unei ţări poate fi apreciată şi în funcţie de felul cum i se deplasează componenţii pe jos dintr-un loc în altul. Vi se pare riscantă observaţia? Înseamnă că vă încumetaţ i destul de rar pe trotuarele patriei. Sau că, fermecaţi de muzica pe care o auziţi în căşti, nu mai sunteţi atenţi la ce se petrece în jur. Lucrul care marchează comportamentul trotuaristic al românului e lipsa totală de empatie în trafic. Cei mai mulţi dintre noi se aştern drumului adjudecându-şi-l. Nu vezi nici urmă de preocupare pentru soarta celorlalţi pietoni. Şi în varianta lălâie, şi în cea impetuoasă, românul (bucureştean, dar nu neapărat) trăieşte cu impresia că trotuarul îi aparţine. Că a semnat cu el un contract de exclusivitate, care-i permite să ignore legea nescrisă şi cutuma. Dacă vă veţi lipi câteva minute de o clădire şi veţi studia forfota de pe trotuar, veţi vedea că mulţi dintre semenii noştri circulă după reguli pur personale. Grăbitul despică valul de pietoni nesfiindu-se să-şi disloce vecinii prin ghionturi dureroase (şi fără un cuvânt de scuze). Leneşii aleg cu o precizie farmaceutică mijlocul trotuarului, dând impresia că îşi propun să fie tamponaţi de cei care merg cu viteză mai mare. Una dintre situaţiile frecvente ale vieţii în mişcare pe trotuar e apariţia unei fiinţe care, deşi măruntă şi aparent gestionabilă, blochează trotuarul şi nu-ţi îngăduie s-o depăşeşti. Ceva misterios se petrece sub ochii tăi - fiinţa cu pricina se dilată neverosimil, se lăţeşte ca într-un film ştiinţifico-fantastic şi, graţie unui ochi nevăzut, îţi anticipează mişcările. Mai precis, ţi se pune de-a curmezişul. Pentru ca baletul inhibitoriu să se desfăşoare ca la carte, persoana ţine în fiecare mână câte un bagaj şi culisează pe traseele unei ubicuităţi deconcertante. O priveş ti, încercând să concepi stratagema care să te ajute să i-o iei înainte, şi ţi se pare că se deplasează în acelaşi timp frontal, lateral şi oblic. Dai s-o ocoleşti prin vest, dar un semnal numai de ea ştiut o avertizează şi-o face să-ţi închidă unghiul. Mai încerci o dată prin est, însă n-ai succes nici de data asta. Eşti descumpănit şi nu ştii ce să faci: să traversezi, să înjuri sau să aştepţi autobuzul. Românul de pe trotuar merge brambura, şleampăt şi cu o indiferenţă suverană faţă de cei care-l înconjoară. Dar asta nu e tot. Să-l vedeţi cum se opreşte: unde e aglomeraţia mai mare, în mijlocul drumului, în dreptul uşii pe care se intră sau se iese din magazin. Staţionarea are loc în dispreţul deplin al fluxului. Ceilalţi pietoni nu contează, iar dacă-i apucă nervii, ghinionul lor. Nu fac decât să-şi scurteze singuri viaţa. România e o ţară unde profesori mai buni sau mai răi predau o sumedenie de lucruri, de la teoria mulţimilor la etica în afaceri şi de la feng-shui la epistemologie. Îmi spun tot mai des că nu ne-ar strica un profesor capabil să ne înveţe cum să mergem.
de Radu Paraschivescu, Ev. Zilei, 6 martie 2008
http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/794506/PARASCHIVESCU-Pietonala/
Radu Paraschivescu: "Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele s-ar plânge că sunt călcate în picioare. (La propriu, dar nu numai.)"Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele s-ar plânge că sunt călcate în picioare. (La propriu, dar nu numai). Muiate în scuipaturi, bombardate cu ghemotoace şi mucuri de ţigară, acoperite de cojile seminţelor ronţăite febril. Însă astea sunt deja observaţii cronice în România şi cu precă- dere în Bucureşti. Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele noastre ar mai face o constatare: că românul nu prea ştie să meargă. Se spune că nivelul de civilizaţie al unei ţări e reflectat de câţiva indicatori precişi: consumul de săpun sau pastă de dinţi, infrastructura rutieră, aspectul spitalelor etc. Ei bine, adaug şi întăresc sub semnătură că populaţia unei ţări poate fi apreciată şi în funcţie de felul cum i se deplasează componenţii pe jos dintr-un loc în altul. Vi se pare riscantă observaţia? Înseamnă că vă încumetaţ i destul de rar pe trotuarele patriei. Sau că, fermecaţi de muzica pe care o auziţi în căşti, nu mai sunteţi atenţi la ce se petrece în jur. Lucrul care marchează comportamentul trotuaristic al românului e lipsa totală de empatie în trafic. Cei mai mulţi dintre noi se aştern drumului adjudecându-şi-l. Nu vezi nici urmă de preocupare pentru soarta celorlalţi pietoni. Şi în varianta lălâie, şi în cea impetuoasă, românul (bucureştean, dar nu neapărat) trăieşte cu impresia că trotuarul îi aparţine. Că a semnat cu el un contract de exclusivitate, care-i permite să ignore legea nescrisă şi cutuma. Dacă vă veţi lipi câteva minute de o clădire şi veţi studia forfota de pe trotuar, veţi vedea că mulţi dintre semenii noştri circulă după reguli pur personale. Grăbitul despică valul de pietoni nesfiindu-se să-şi disloce vecinii prin ghionturi dureroase (şi fără un cuvânt de scuze). Leneşii aleg cu o precizie farmaceutică mijlocul trotuarului, dând impresia că îşi propun să fie tamponaţi de cei care merg cu viteză mai mare. Una dintre situaţiile frecvente ale vieţii în mişcare pe trotuar e apariţia unei fiinţe care, deşi măruntă şi aparent gestionabilă, blochează trotuarul şi nu-ţi îngăduie s-o depăşeşti. Ceva misterios se petrece sub ochii tăi - fiinţa cu pricina se dilată neverosimil, se lăţeşte ca într-un film ştiinţifico-fantastic şi, graţie unui ochi nevăzut, îţi anticipează mişcările. Mai precis, ţi se pune de-a curmezişul. Pentru ca baletul inhibitoriu să se desfăşoare ca la carte, persoana ţine în fiecare mână câte un bagaj şi culisează pe traseele unei ubicuităţi deconcertante. O priveş ti, încercând să concepi stratagema care să te ajute să i-o iei înainte, şi ţi se pare că se deplasează în acelaşi timp frontal, lateral şi oblic. Dai s-o ocoleşti prin vest, dar un semnal numai de ea ştiut o avertizează şi-o face să-ţi închidă unghiul. Mai încerci o dată prin est, însă n-ai succes nici de data asta. Eşti descumpănit şi nu ştii ce să faci: să traversezi, să înjuri sau să aştepţi autobuzul. Românul de pe trotuar merge brambura, şleampăt şi cu o indiferenţă suverană faţă de cei care-l înconjoară. Dar asta nu e tot. Să-l vedeţi cum se opreşte: unde e aglomeraţia mai mare, în mijlocul drumului, în dreptul uşii pe care se intră sau se iese din magazin. Staţionarea are loc în dispreţul deplin al fluxului. Ceilalţi pietoni nu contează, iar dacă-i apucă nervii, ghinionul lor. Nu fac decât să-şi scurteze singuri viaţa. România e o ţară unde profesori mai buni sau mai răi predau o sumedenie de lucruri, de la teoria mulţimilor la etica în afaceri şi de la feng-shui la epistemologie. Îmi spun tot mai des că nu ne-ar strica un profesor capabil să ne înveţe cum să mergem.
Thursday, February 28, 2008
De pe alta planeta? Dacia? Cititi...
De pe alta planeta? Dacia?
Am dat din absoluta intamplare peste acest text, postat pe un forum Dacia Underground din Republica Moldova (e de prin 2005 ai are legatura cu fantasmagoriile promovate de Napoleon… Savescu). Cititi si va cruciti (textul e in forma originala), baietii acestia parca sunt veniti de pe alta planeta!!!
http://forum.md/Discuss.aspx?id=723139&page=5Bucuresti: incolo si incoace. Oastea Daciei la al VI-lea Congres International de Dacologie. Salut prieteni. In acest articol vom vorbi despre doua lucruri in acelasi timp: Impresiile despre Bucuresti si al VI-lea congres dacologic, petrecut in perioada 30 iunie - 1 iulie 2005 in Bucuresti, in hotelul “Intercontinental” Asadar… Asadar…, pe 29 iunie, seara, 3 oameni s-au pornit din Chisinau spre Bucuresti. Atat vama din Cahul, cat sic ea romaneasca din Oancea au creat o impresie deprimanta. Vecina mea - studenta din Braila, care a invatat 4 ani in Chisinau - frumoasa (despre frumusetea romancelor - mai tarziu). Ea se mira de faptul ca eu propunandu-i apa sau pesmeti, la raspunsul ei "Mersi, eu am apa", ii raspund: "Eu nu te-am intrebat daca ai, dar - daca vrei…". Dupa cuvintele ei, barbatii moldoveni sunt tari, iar cei din Romania… Apoi au inceput drumurile netezi romanesti, cu o trasare ideala si cu multe semne rutiere. Galati, Braila - orase destul de frumoase, ca multe altele. Panourile publicitare , cantitatea de lumina si aranjarea vitrinelor bucura in continuare. La ora 5 dimineata am ajuns in Bucuresti si ne-am oprit la Gara de Nord. Taxistii romani, cu Daciile lor au format o caravana dupa autobusul din Moldova. Printre taxisti sunt si tigani. Cant am ajuns ne gandeam sa ne oprim la hotelul Transilvania (dupa cum ne-au sfatuit din Chisinau cei, care au fost in Bucuresti si care sustineau, ca in acest hotel o camera costa 10-15$) - insa ne-am razgandit. Acolo camera costa 30-35$. Atunci am vorbit cu un taxist care ne-a promis un hotel mai putin scump (de 10-15$, daca chiar gasesti ceva cu greu, in camera nu vor fi becuri si nu numai). Ne-am inteles cu el: - De cat ne duci pana acolo? - De 100 000 (aproximativ 40 de lei moldovenesti) "Merge", gandesc eu… - Sa mergem Am trecut prin fata "castelului" d-lui Ceausescu, pe langa gara de autobuse "Filaret" (prima gara feroviara in Bucuresti din 1865). Ne oprim. Acest negricios ne spune: "Noua sute de mii si ceva"… Mai departe nu e necesar de povestit ce-a fost. Ca si cum si contorul a aratat ceva. Am mers nu mai mult de 5-6 kilometri (in Bucuresti kilometrul costa de la 75 la 100 mii - adica aproximativ de la 35 la 40 lei/km). Mai pe scurt acest "om" ne-a cerut mai mult de un million (aproximativ 400 de lei de-ai nostril). Ce a fost mai departe - fara comentarii… Am poposit la hotelul VIILOR de pe stada cu acelasi nume. "Multumim" tuturor celor care ne-au dat informatii "veridice" despre costul hotelelor din Bucuresti. Pe aceeasi strada se afla fabrica Pepsi-Cola, unde erau munti de butoaie cu conservanti, concentrate si coloranti pentru Pepsi, Prigat s.a. In drum, in gluma i-am zis lui Tenebris: "Hai sa numaram pe degete romancele frumoase…". In drum spre hotel, in tramvai, in metrou, pe strada - nu am intalnit nici una. Catre inceputul Congresului International de Dacologie, la ora 9:00 suntem deja in hotelul de 5 stele "Intercontinental". Aici s-au adunat deja destul de multi oameni. In hol toti ne privesc, incearca sa descifreze scrisul de pe maiourile noastre. Ne ridicam la al doilea etaj. Vin tot mai multi invatati istorici romani, lingvisti, arheologi, scriitori, jurnalisti, studenti… Observ, ca pe noi ne fotografiaza. Societatea Dacia Nemuritoare (www.dacii.ro) si-a expus standurile sale cu literature, CD-uri, alte materiale de tematica dacica. Prin sala se plimba insusi organizatorul si promovatorul intregii miscari - Napoleon Savescu (www.dacia.org). Multi il salute, atat natural, cat si fals. Ma apropii de una din mesele DN - cumpar cate ceva din literatura, fac cunostinta cu reprezentantii societatii (blond, cu amulete-lup), ii fac cunostinta cu faptul ca reprezentam Dacia Underground (www.dac.md) din Moldova, el nu pare interesat de cele spuse de mine, este indiferent, ii dau "fluturasi" de-ai nostril si ii zic ca noi, DU am vrea sa colaboram strans cu DN, sa facem schimb de bannere, materiale s.a.m.d. sa facem legaturi. El greoi, incet imi da e-mail-uri de plan general. Ma rog, fleacuri… Mai tarziu eu am aranjat pe o masa "fluturasii" nostril, unii vizitatori au manifestand interes, au inceput sa ne intrebe, cu unii dintre ei am stabilit legaturi. Apoi, ca si cum principalul "MUUU-dac" din DN s-a apropiat de mine si a inceput sa-mi dea intrebari de tipul "Cine suntem, de unde, de ce facem propaganda s.a.m.d". Eu ii raspund linistit, ca noi suntem din Moldova, DU, promovam aceleasi idei ca si DN si ca nu organizam nici pe departe propaganda, ci doar dorim sa informam, ca in Moldova este site si miscare, dedicata reinvierii Daciei. Deoarece inca nici un site tematic romanesc nu a pus link pentru Dacia Underground… Trecem in Sala Ronda. El este complet umplut, scaune libere nu mai sunt, si noi impreuna cu multi altii trecem spre centru, in trecerea dintre randuri. Incepe Congresul. Savescu ii salute pe toti, descrie pe scurt rezultatele celor 5 congrese precedente, apoi se incepe citirea materialelor. Unii invatati fac asta fara interes, altii - din suflet. In sala de la unii invatati-sceptici se aud vorbe de tipul "Fantezii, povesti, nu poate fi asa ceva…". Majoritatea asculta insa cu deosebit interes. Dupa pauza de masa am plecat prin oras, apoi am mers la Muzeul National al Satului - unul din putinele locuri din Bucuresti, pe care recomand tuturor sa le viziteze. Pe drum priveam orasul - multe panouri publicitare de inalta calitate, orasul e destul de curat, dar nu peste tot ingrijit, copaci in centru aproape nu sunt, foarte cald, se "topesc" hainele. Romancele frumoase asa si nu ne ies in cale. Sunt multi tigani, dar putin dintre ei sunt izolati, si aproape toti s-au incadrat in societate ca taxisti, politisti, maturatori, vanzatori… Dar si printre romani sunt multi negriciosi, si acesti "bronzati" se mandresc ca ar fi urmasii Romei?... Pe strazile centrale e dezvoltat comertul - chiloti, sutiene, sorti, chipiuri, pistoale de masa plastica… Printre vanzatori - majoritatea - tigani. Cand cumpar bere (romanii ma recunosc dupa accentul moldovenesc), ma intreaba: "Sunteti rus sau basarabean?..". Eu raspund: -Nu, sunt moldovean, dac. Romanii raman uimiti, dar nu raspund nimic. Veceurile in Bucuresti sunt gratuite si sunt umplute cu absorbant mirositor, incat miros de murdarie aproape nu se simte. Acesta este unul din punctele forte ale orasului. Puncte slabe sunt mai multe. Unul din ele este acela ca in alimentara se vand produse cu termen expirat. Din produse lactate - numai iogurturi si lapte conservat. La intrebarea mea: "Da smantana aveti?", mi se raspunde: "A fost candva… In povesti". Branza - impachetata, ulei de masline nu este. Carnea este impachetata, din paine - numai copturi si toasturi frantuzesti impachetate, si cat n-ar fi de straniu - o mica varietate de bere. Statiile de metrou ingenere nu sunt frumoase. Escalatoarele nu au mai mult de 3-5 metri. Cu toate ca trenurile sunt noi, sunt si unele la care lipsestc peretii despartitori dintre vagoane. Trenurile merg la un interval de 5-6 minute, pe cand in Moscova, Kiev, si chiar in Harcov - la interval de 1 - 1,5 minute. Cand trenul se opreste, trebuie sa astepti inca vreo 5 secunde pana se deschid usile. Iesirile sunt uneori pe partea dreapta, alteori, pe stanga. Totul este incalcit, ca la sudici. Fete frumoase nu am vazut nici in metrou, pe unde trec destul de multi oameni. Daca vreti sa mancati - sunt multe "Gogoserii", cofetarii frantuzesti etc. Bauturi racoritoare sunt la fiecare colt, toti se otravesc cu Coca Cola light. Chiar si in centrul Bucurestiului toti peretii sunt desenati de "raperii" autohtoni. Chisinaul in privinta asta este cu mult mai curat. Parcurile noastre si paduricile par mult mai ingrijite. Multi romani umbla imbracati, ca in clipurile proaste americane, cu lanturi pe gat si cu trei chipiuri pe cap. Sa intalnesti un roman cu parul deschis este foarte greu. Nimerim in muzeu. Dintr-odata parka nimeresti in alte timpuri, de modernism nu aminteste aproape nimic. Nu am mai vazut asa ceva - case intregi, mori, biserici - aduse din intreaga Romanie intr-un singur loc (o tehnologie speciala permite mutarea cladirii pe parti, fara sa o distruga). Muzeul activeaza din 1924! Guvernul roman a rascumparat o mare parte din aceste constructii. Toate casele sunt impartite dupa regiunile de unde provin: Moldova, Oltenia, Dobrogea, Transilvania, Maramures, Arges. In toate casele este pastrat interiorul acelor ani (sec. 19-20). Multe constructii seamana cu cele dacice. Sunt foarte multi turisti straine. Cei mai prosti dintre toti sunt americanii. Vorbareti si galagiosi - italienii si spaniolii, cei mai calmi si intr-adevar interesati - germanii. Toti supraveghrtorii muzeului se poarta bine cu noi, ne intreaba de inscriptiile de pe maiouri, sustin idea unurii in limitele Daciei (si sub denumirea de Dacia, sin u Romania!). Am gasit limba comuna cu una din supraveghetoare, am cumparat de la ea o ie din in de 25$ (in magazine ea costa 120$). Ea ma intreaba: "Aveti sotie, sa luati camasa si pentru dansa ?". Ii raspund: - Nu, caut…: - Asa, s-o luati bucuresteanca! - Nu, multumesc, - nuami chisinauianca…: La congresul de dupa pauza de masa nu nimerim. Venim a doua zi dimineata - 1 iulie. Paza ne da drumul pe baza ecusonului. La intarea in sala de noi se apropie administratorul si incepe sa dea din maini, imi arata "fluturasul" unde este imprimata svastica la Sarmizegetusa sis a urle: "Sunteti ciudatii lui Vartic, nu, nu aveti voie sa intrati, ati facut aici propaganda, uite aici, svastica… Securitatea! Scoateti-i afara!!!" Nu am reusit nimic sa-i explicam, ca paza ne-a rugat sa trecem spre iesire. "Securitatea" vorbea foarte multe de tipul "Nu avem nimic impotriva voastra, dar s.a.m.d…" La care eu le-am raspuns: "Nu trebuie sa vorbiti atat de mult, baieti, totul e clar". Apoi, am incercat sa intram in alta sala. Ii multumim Luizei Jeganaru, care a dat voie unora dintre noi sa intre. Chiar a zis ca a reusit sa viziteze site-ul nostru in prima zi. Eu am plecat. Desigur, eu nu ma asteptam de la "daci" la o primire calduroasa cu bratele deschise, dar nici la asa ceva eu na m-am asteptat. Poate a fost o neintelegere. Nu cred ca acesta a fost un ordin de la Savescu sa nu ne permita sa trecem a doua zi. Cel mai probabil este ca s-au speriat asa-zisii "daci" din DN - cum asa au venit asa moldoveni frumosi si chipesi, inca si site-ul si-l promoveaza, si inca pot pleca de la noi banii mari ai domnului Savescu si nu vom mai putea sa-i impingem istoria de rea calitate si alta productie de acest fel, sub pretextul de renastere a culturii dacilor… Cel mai probabil este ca cel balan a transmis celui principal (negrul cu barba, cu ocelari - care este si in fotografie) "fluturasii" nostri si careva minciuni care l-au nelinistit pe cel din urma. Poate ca a fost altfel. Sper ca a fost o neintelegere. Insa asa "daci" nu valoreaza nici un ban, daca dorind atat de mult unirea, multi dintre ei doar urmaresc ale lor scopuri inguste si lacome, si nu ideea comuna de prietenie si unitate. Eu am mers la Palatul Parlamentului / Casa Poporului sau la "Castelul lui Ceausescu" - a doua cladire din lume ca suprafata dupa Pentagon si a treia in lume - dupa volumul incaperilor. Marimile cladirii impresioneaza. Ceusescu a interzis folosirea la constructie folosirea materialelor de import, de aceea totul: lemn, metal, granit, piatra - totul pana la ultima tinta - este numai din Romania. In palat sunt foarte multi turisti straini - chinezi, americani, francezi, spanioli, italieni, englezi, germani… Foarte multi oameni in varsta, care dintr-o zi in alta vor pleca in eternitate si de abia se misca. Mi-a placut foarte mult o familie de germani, care era in grupul noastru: fete frumoase - eu chiar m-am gandit la inceput ca sunt suedeze - linistite, imbricate ingrijit. Dupa aceaste trec prin muzeul de costume nationale - tot aici in cladirea palatului, eu sunt unicul vizitator, pe straini ii intereseaza mai putin costumele moldovenesti. Cand incepi sa privesti costumele, intelegi cat sunt de frumoase, si cu cata dragoste au fost ele facute. Pe un costum dintr-o regiune a Moldovei se observa sibolurile sfinte ale dacilor - svastici indreptate spre dreapta si svastici indreptate spre stanga. Supraveghetorul imi explica ca in satele moldovenesti si romanesti sunt foarte multe ornamente cu sfastica, simbolul soarelui… As fi vrut sa demonstrez acelui "dac" negricios cu barba si sa-i explic, ca, interesandu-se de istoria dacilor ar trebui sa stie asa lucruri elementare, ca svastica nu este un simbol al fascistilor… Seara plec spre Chisinau. Prima fata frumoasa din Bucuresti - o moldoveanca blonda din autobus, care pleca acasa. La revedere, Bucuresti, tu nu m-ai primit destul de bine, dar oamenii simpli ai acestui oras s-au purtat demn. Intotdeauna este placut sa revii acasa.
Am dat din absoluta intamplare peste acest text, postat pe un forum Dacia Underground din Republica Moldova (e de prin 2005 ai are legatura cu fantasmagoriile promovate de Napoleon… Savescu). Cititi si va cruciti (textul e in forma originala), baietii acestia parca sunt veniti de pe alta planeta!!!
http://forum.md/Discuss.aspx?id=723139&page=5Bucuresti: incolo si incoace. Oastea Daciei la al VI-lea Congres International de Dacologie. Salut prieteni. In acest articol vom vorbi despre doua lucruri in acelasi timp: Impresiile despre Bucuresti si al VI-lea congres dacologic, petrecut in perioada 30 iunie - 1 iulie 2005 in Bucuresti, in hotelul “Intercontinental” Asadar… Asadar…, pe 29 iunie, seara, 3 oameni s-au pornit din Chisinau spre Bucuresti. Atat vama din Cahul, cat sic ea romaneasca din Oancea au creat o impresie deprimanta. Vecina mea - studenta din Braila, care a invatat 4 ani in Chisinau - frumoasa (despre frumusetea romancelor - mai tarziu). Ea se mira de faptul ca eu propunandu-i apa sau pesmeti, la raspunsul ei "Mersi, eu am apa", ii raspund: "Eu nu te-am intrebat daca ai, dar - daca vrei…". Dupa cuvintele ei, barbatii moldoveni sunt tari, iar cei din Romania… Apoi au inceput drumurile netezi romanesti, cu o trasare ideala si cu multe semne rutiere. Galati, Braila - orase destul de frumoase, ca multe altele. Panourile publicitare , cantitatea de lumina si aranjarea vitrinelor bucura in continuare. La ora 5 dimineata am ajuns in Bucuresti si ne-am oprit la Gara de Nord. Taxistii romani, cu Daciile lor au format o caravana dupa autobusul din Moldova. Printre taxisti sunt si tigani. Cant am ajuns ne gandeam sa ne oprim la hotelul Transilvania (dupa cum ne-au sfatuit din Chisinau cei, care au fost in Bucuresti si care sustineau, ca in acest hotel o camera costa 10-15$) - insa ne-am razgandit. Acolo camera costa 30-35$. Atunci am vorbit cu un taxist care ne-a promis un hotel mai putin scump (de 10-15$, daca chiar gasesti ceva cu greu, in camera nu vor fi becuri si nu numai). Ne-am inteles cu el: - De cat ne duci pana acolo? - De 100 000 (aproximativ 40 de lei moldovenesti) "Merge", gandesc eu… - Sa mergem Am trecut prin fata "castelului" d-lui Ceausescu, pe langa gara de autobuse "Filaret" (prima gara feroviara in Bucuresti din 1865). Ne oprim. Acest negricios ne spune: "Noua sute de mii si ceva"… Mai departe nu e necesar de povestit ce-a fost. Ca si cum si contorul a aratat ceva. Am mers nu mai mult de 5-6 kilometri (in Bucuresti kilometrul costa de la 75 la 100 mii - adica aproximativ de la 35 la 40 lei/km). Mai pe scurt acest "om" ne-a cerut mai mult de un million (aproximativ 400 de lei de-ai nostril). Ce a fost mai departe - fara comentarii… Am poposit la hotelul VIILOR de pe stada cu acelasi nume. "Multumim" tuturor celor care ne-au dat informatii "veridice" despre costul hotelelor din Bucuresti. Pe aceeasi strada se afla fabrica Pepsi-Cola, unde erau munti de butoaie cu conservanti, concentrate si coloranti pentru Pepsi, Prigat s.a. In drum, in gluma i-am zis lui Tenebris: "Hai sa numaram pe degete romancele frumoase…". In drum spre hotel, in tramvai, in metrou, pe strada - nu am intalnit nici una. Catre inceputul Congresului International de Dacologie, la ora 9:00 suntem deja in hotelul de 5 stele "Intercontinental". Aici s-au adunat deja destul de multi oameni. In hol toti ne privesc, incearca sa descifreze scrisul de pe maiourile noastre. Ne ridicam la al doilea etaj. Vin tot mai multi invatati istorici romani, lingvisti, arheologi, scriitori, jurnalisti, studenti… Observ, ca pe noi ne fotografiaza. Societatea Dacia Nemuritoare (www.dacii.ro) si-a expus standurile sale cu literature, CD-uri, alte materiale de tematica dacica. Prin sala se plimba insusi organizatorul si promovatorul intregii miscari - Napoleon Savescu (www.dacia.org). Multi il salute, atat natural, cat si fals. Ma apropii de una din mesele DN - cumpar cate ceva din literatura, fac cunostinta cu reprezentantii societatii (blond, cu amulete-lup), ii fac cunostinta cu faptul ca reprezentam Dacia Underground (www.dac.md) din Moldova, el nu pare interesat de cele spuse de mine, este indiferent, ii dau "fluturasi" de-ai nostril si ii zic ca noi, DU am vrea sa colaboram strans cu DN, sa facem schimb de bannere, materiale s.a.m.d. sa facem legaturi. El greoi, incet imi da e-mail-uri de plan general. Ma rog, fleacuri… Mai tarziu eu am aranjat pe o masa "fluturasii" nostril, unii vizitatori au manifestand interes, au inceput sa ne intrebe, cu unii dintre ei am stabilit legaturi. Apoi, ca si cum principalul "MUUU-dac" din DN s-a apropiat de mine si a inceput sa-mi dea intrebari de tipul "Cine suntem, de unde, de ce facem propaganda s.a.m.d". Eu ii raspund linistit, ca noi suntem din Moldova, DU, promovam aceleasi idei ca si DN si ca nu organizam nici pe departe propaganda, ci doar dorim sa informam, ca in Moldova este site si miscare, dedicata reinvierii Daciei. Deoarece inca nici un site tematic romanesc nu a pus link pentru Dacia Underground… Trecem in Sala Ronda. El este complet umplut, scaune libere nu mai sunt, si noi impreuna cu multi altii trecem spre centru, in trecerea dintre randuri. Incepe Congresul. Savescu ii salute pe toti, descrie pe scurt rezultatele celor 5 congrese precedente, apoi se incepe citirea materialelor. Unii invatati fac asta fara interes, altii - din suflet. In sala de la unii invatati-sceptici se aud vorbe de tipul "Fantezii, povesti, nu poate fi asa ceva…". Majoritatea asculta insa cu deosebit interes. Dupa pauza de masa am plecat prin oras, apoi am mers la Muzeul National al Satului - unul din putinele locuri din Bucuresti, pe care recomand tuturor sa le viziteze. Pe drum priveam orasul - multe panouri publicitare de inalta calitate, orasul e destul de curat, dar nu peste tot ingrijit, copaci in centru aproape nu sunt, foarte cald, se "topesc" hainele. Romancele frumoase asa si nu ne ies in cale. Sunt multi tigani, dar putin dintre ei sunt izolati, si aproape toti s-au incadrat in societate ca taxisti, politisti, maturatori, vanzatori… Dar si printre romani sunt multi negriciosi, si acesti "bronzati" se mandresc ca ar fi urmasii Romei?... Pe strazile centrale e dezvoltat comertul - chiloti, sutiene, sorti, chipiuri, pistoale de masa plastica… Printre vanzatori - majoritatea - tigani. Cand cumpar bere (romanii ma recunosc dupa accentul moldovenesc), ma intreaba: "Sunteti rus sau basarabean?..". Eu raspund: -Nu, sunt moldovean, dac. Romanii raman uimiti, dar nu raspund nimic. Veceurile in Bucuresti sunt gratuite si sunt umplute cu absorbant mirositor, incat miros de murdarie aproape nu se simte. Acesta este unul din punctele forte ale orasului. Puncte slabe sunt mai multe. Unul din ele este acela ca in alimentara se vand produse cu termen expirat. Din produse lactate - numai iogurturi si lapte conservat. La intrebarea mea: "Da smantana aveti?", mi se raspunde: "A fost candva… In povesti". Branza - impachetata, ulei de masline nu este. Carnea este impachetata, din paine - numai copturi si toasturi frantuzesti impachetate, si cat n-ar fi de straniu - o mica varietate de bere. Statiile de metrou ingenere nu sunt frumoase. Escalatoarele nu au mai mult de 3-5 metri. Cu toate ca trenurile sunt noi, sunt si unele la care lipsestc peretii despartitori dintre vagoane. Trenurile merg la un interval de 5-6 minute, pe cand in Moscova, Kiev, si chiar in Harcov - la interval de 1 - 1,5 minute. Cand trenul se opreste, trebuie sa astepti inca vreo 5 secunde pana se deschid usile. Iesirile sunt uneori pe partea dreapta, alteori, pe stanga. Totul este incalcit, ca la sudici. Fete frumoase nu am vazut nici in metrou, pe unde trec destul de multi oameni. Daca vreti sa mancati - sunt multe "Gogoserii", cofetarii frantuzesti etc. Bauturi racoritoare sunt la fiecare colt, toti se otravesc cu Coca Cola light. Chiar si in centrul Bucurestiului toti peretii sunt desenati de "raperii" autohtoni. Chisinaul in privinta asta este cu mult mai curat. Parcurile noastre si paduricile par mult mai ingrijite. Multi romani umbla imbracati, ca in clipurile proaste americane, cu lanturi pe gat si cu trei chipiuri pe cap. Sa intalnesti un roman cu parul deschis este foarte greu. Nimerim in muzeu. Dintr-odata parka nimeresti in alte timpuri, de modernism nu aminteste aproape nimic. Nu am mai vazut asa ceva - case intregi, mori, biserici - aduse din intreaga Romanie intr-un singur loc (o tehnologie speciala permite mutarea cladirii pe parti, fara sa o distruga). Muzeul activeaza din 1924! Guvernul roman a rascumparat o mare parte din aceste constructii. Toate casele sunt impartite dupa regiunile de unde provin: Moldova, Oltenia, Dobrogea, Transilvania, Maramures, Arges. In toate casele este pastrat interiorul acelor ani (sec. 19-20). Multe constructii seamana cu cele dacice. Sunt foarte multi turisti straine. Cei mai prosti dintre toti sunt americanii. Vorbareti si galagiosi - italienii si spaniolii, cei mai calmi si intr-adevar interesati - germanii. Toti supraveghrtorii muzeului se poarta bine cu noi, ne intreaba de inscriptiile de pe maiouri, sustin idea unurii in limitele Daciei (si sub denumirea de Dacia, sin u Romania!). Am gasit limba comuna cu una din supraveghetoare, am cumparat de la ea o ie din in de 25$ (in magazine ea costa 120$). Ea ma intreaba: "Aveti sotie, sa luati camasa si pentru dansa ?". Ii raspund: - Nu, caut…: - Asa, s-o luati bucuresteanca! - Nu, multumesc, - nuami chisinauianca…: La congresul de dupa pauza de masa nu nimerim. Venim a doua zi dimineata - 1 iulie. Paza ne da drumul pe baza ecusonului. La intarea in sala de noi se apropie administratorul si incepe sa dea din maini, imi arata "fluturasul" unde este imprimata svastica la Sarmizegetusa sis a urle: "Sunteti ciudatii lui Vartic, nu, nu aveti voie sa intrati, ati facut aici propaganda, uite aici, svastica… Securitatea! Scoateti-i afara!!!" Nu am reusit nimic sa-i explicam, ca paza ne-a rugat sa trecem spre iesire. "Securitatea" vorbea foarte multe de tipul "Nu avem nimic impotriva voastra, dar s.a.m.d…" La care eu le-am raspuns: "Nu trebuie sa vorbiti atat de mult, baieti, totul e clar". Apoi, am incercat sa intram in alta sala. Ii multumim Luizei Jeganaru, care a dat voie unora dintre noi sa intre. Chiar a zis ca a reusit sa viziteze site-ul nostru in prima zi. Eu am plecat. Desigur, eu nu ma asteptam de la "daci" la o primire calduroasa cu bratele deschise, dar nici la asa ceva eu na m-am asteptat. Poate a fost o neintelegere. Nu cred ca acesta a fost un ordin de la Savescu sa nu ne permita sa trecem a doua zi. Cel mai probabil este ca s-au speriat asa-zisii "daci" din DN - cum asa au venit asa moldoveni frumosi si chipesi, inca si site-ul si-l promoveaza, si inca pot pleca de la noi banii mari ai domnului Savescu si nu vom mai putea sa-i impingem istoria de rea calitate si alta productie de acest fel, sub pretextul de renastere a culturii dacilor… Cel mai probabil este ca cel balan a transmis celui principal (negrul cu barba, cu ocelari - care este si in fotografie) "fluturasii" nostri si careva minciuni care l-au nelinistit pe cel din urma. Poate ca a fost altfel. Sper ca a fost o neintelegere. Insa asa "daci" nu valoreaza nici un ban, daca dorind atat de mult unirea, multi dintre ei doar urmaresc ale lor scopuri inguste si lacome, si nu ideea comuna de prietenie si unitate. Eu am mers la Palatul Parlamentului / Casa Poporului sau la "Castelul lui Ceausescu" - a doua cladire din lume ca suprafata dupa Pentagon si a treia in lume - dupa volumul incaperilor. Marimile cladirii impresioneaza. Ceusescu a interzis folosirea la constructie folosirea materialelor de import, de aceea totul: lemn, metal, granit, piatra - totul pana la ultima tinta - este numai din Romania. In palat sunt foarte multi turisti straini - chinezi, americani, francezi, spanioli, italieni, englezi, germani… Foarte multi oameni in varsta, care dintr-o zi in alta vor pleca in eternitate si de abia se misca. Mi-a placut foarte mult o familie de germani, care era in grupul noastru: fete frumoase - eu chiar m-am gandit la inceput ca sunt suedeze - linistite, imbricate ingrijit. Dupa aceaste trec prin muzeul de costume nationale - tot aici in cladirea palatului, eu sunt unicul vizitator, pe straini ii intereseaza mai putin costumele moldovenesti. Cand incepi sa privesti costumele, intelegi cat sunt de frumoase, si cu cata dragoste au fost ele facute. Pe un costum dintr-o regiune a Moldovei se observa sibolurile sfinte ale dacilor - svastici indreptate spre dreapta si svastici indreptate spre stanga. Supraveghetorul imi explica ca in satele moldovenesti si romanesti sunt foarte multe ornamente cu sfastica, simbolul soarelui… As fi vrut sa demonstrez acelui "dac" negricios cu barba si sa-i explic, ca, interesandu-se de istoria dacilor ar trebui sa stie asa lucruri elementare, ca svastica nu este un simbol al fascistilor… Seara plec spre Chisinau. Prima fata frumoasa din Bucuresti - o moldoveanca blonda din autobus, care pleca acasa. La revedere, Bucuresti, tu nu m-ai primit destul de bine, dar oamenii simpli ai acestui oras s-au purtat demn. Intotdeauna este placut sa revii acasa.
Wednesday, February 27, 2008
Un monstru numit educatie
Un monstru numit educatie
Autor: Codrin Liviu CUTITARU
Ziarul de iasi: 27/02/2008
http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/un_monstru_numit_educatie_153410.html
Citesc, aud, vad eu insumi lucruri tot mai inspaimintatoare legate de invatamintul romanesc. Profesori insultati, agresati ori batuti de-a binelea de elevi alcoolizati. Droguri, sex, pornografie in toaletele liceelor (unele prestigioase) si in caminele studentesti. Cafturi ca in Vestul Salbatic pe coridoarele, in salile de clasa si in curtile scolilor. Cataloage furate, laboratoare devastate, greve peste greve, tineri analfabeti, dascali semidocti, brutali, pedofili, universitati (particulare) sub asediu, altele (particulare sau/si de stat) deschise in gherete preistorice, din catune fara gara, iar altele (de stat) transformate in fabrici de diplome. Ingineri, subingineri, mecanici auto, femei de servici, agricultori "recalificati" pentru munca didactica. Amoruri ("gheboase", cum bine se spunea in adolescenta mea) intre maestri si discipolii lor (acestia din urma, adesea, minori). Nebunie, saracie, indiferenta, mizerie, isterie, deruta si, nu in ultimul rind, greata. O greata imensa, concreta, lipsita de subtilitatile filozofice ale existentialistilor sartrieni. In ce ma priveste, am scris de citeva ori despre ceea ce as numi, fara teama si ezitari, apocalipsa din educatia autohtona. Prin urmare, nu vreau sa revin asupra unor idei deja articulate aici - aidoma predicilor in pustiu, daca imi este permis sa adaug. Nu va voi mai spune astazi ca scoala trebuie sa formeze cetateni si nu genii depersonalizate, ca educatia consuma bani (si nu-i produce!), intr-o prima faza, pentru a dezvalui beneficii - de ordin sistemic - mult mai tirziu, ca a neglija si a distruge invatamintul unei natiuni inseamna a altera identitatea colectiva, cu efecte incalculabile pe termen lung, ori ca procesul didactic continua la cele mai inalte standarde, in tarile normale, chiar si in conditii de razboi, el fiind singura garantie de supravietuire a popoarelor in istorie. Nu voi reveni la principiile etice, nobile, ce trebuie sa stea, obligatoriu, la baza unei actiuni atit de complexe, precum educatia nationala, actiune care - nota bene -, in afara onestitatii, nici macar nu poate avea loc. O copilarie si o adolescenta dezorientate de comunism, alaturi de o tinerete bulversata de "tranzitie" m-au convins ca nu traiesc intr-o tara a eticii si, cu atit mai putin, in una a nobilitatii.
Totusi, celor care se mai minuneaza inca de "caderea invatamintului romanesc", intrebindu-se, candid, care ar fi cauza, le-as atrage atentia asupra unei carente de organizare structurala a mecanismului educational de la noi, carenta rezolvata, cred, fara eforturi, pina si tarile lumii a treia. Invatamintul romanesc nu a cazut in epoca post-ceausista, din simplul motiv ca el, practic, nu a (mai) existat. Orice proces, fenomen sau actiune initiata de fiinta inzestrata cu ratiune si apelata, ocazional, "om", la nivel individual ori de grup, ca parte dintr-un micro- sau macro-sistem, traieste, functioneaza, straluceste sau, dimpotriva, esueaza in interiorul unei conceptii, a unei idei prealabile. Tocmai aceasta absenta - a filozofiei preliminare - descopera cu usurinta oricine are bunavointa sa priveasca "analitic" degringolada din "educatia" autohtona. Pina si fascistii si comunistii, inaintea "tranzitionistilor" de astazi, avusesera un concept educational - dement, intr-adevar, insa reperabil. Ei doreau niste societati ale soldatilor disciplinati, feroce, pe cit de sadici, pe atit de ipocriti, si isi pusesera ca atare "tunurile" paideice pe acest obiectiv. Detineau, altfel spus, o conceptie formativa si, pe calapodul ei, efortul didactic (ori, mai corect zis, "dresajul") capata sens, un sens malefic, desigur, dar un sens. In ultimii aproape douazeci de ani, intr-un mod paradoxal, cumva impotriva naturii adica, romanii nu si-au (mai) definit ideea educationala, lasind un palier vital (poate cel mai important, din perspectiva istorica) la voia destinului. Am contemplat astfel cu totii cum existenta ("subzistenta" ori minima "fiintare") a scolii s-a intersectat cu tot felul de alte "existente", "experimente" si "exercitii", devenind, in final, un veritabil crimpei de Halimà. Actualmente, noi nu stim de fapt ce asteptam de la educatie. Ce dorim sa construim prin intermediul ei? Robotei umani, genii, simpli cetateni, savanti, idealisti, pragmatici etc.? Cum ne imaginam societatea pentru care ii pregatim pe cei aflati azi in scoala si cit de mult corespunde instrumentul educational cu profilul ei mentalist? Cine face, propriu-zis, educatia si cum o face? Cum il vedem pe profesor in noul context social si cultural? Cit de potrivita e formarea lui (psiho-pedagogica), in ultima instanta, pentru noile tipare psihologice ale universului infantil si adolescentin?In prezent, cei care au legaturi, intr-un fel ori in altul, cu invatamintul mioritic stiu ca aici gasesti chintesenta confuziei morale si a ambiguitatii intelectuale. Se intimpla asa nu din lipsa criteriilor de evaluare (pe care eram si eu tentat sa le vad, intr-o vreme, drept sursa raului suprem din societatea noastra si care, altfel, constituie, in sine, o problema de luat in seama!), ci din inexistenta filozofiei de desfasurare. Scoala romaneasca este, simultan, mediul de convietuire a contrariilor si cel de inversare a reperelor. Studentul/elevul sclipitor sau doar meritoriu isi termina studiile impreuna cu micul mardeias de cartier ori cu imbecilul notoriu - eventual, si in aceeasi institutie. Toti beneficiaza, bineinteles, de "sanse egale", iar, in timp, poti avea surpriza sa descoperi ca ultimii - ceva mai adaptati la noua "civilizatie" carpato-danubiana - s-au descurcat excelent in raport cu nefericitii lor colegi silitori. Nimeni nu va vedea vreodata, intr-un asemenea caz, o "problema" legata de educatie, ci, cel mult, un "accident" de destin. Universitari principiali, devotati cercetarii si muncii didactice, impart catedre (frecvent, din postùri marginale si ostracizate) cu combinagii de prima mina, deprofesionalizati si impostori, a caror singura vocatie ramine micul aranjament "de coridor", amestecat, in mod necesar, cu ciubucareala "de parcare". Intelectuali autentici, absorbiti de propriile studii si publicatii, se lovesc, in promovarile lor legitime, de parazitii academici si micul lor trafic "de dosar", "dosar" proptit pe asa-zisele "volume stiintifice" ale unor conferinte obscure, contabilizate la infinit din unghiul unei singure lucrari cu tiltlu schimbat. Micii farseuri ai finantelor, ascunsi in spatele "granturilor" contabilicesti, au ajuns sa substituie adevarata elita universitara, demonetizind performanta genuina. "Autoritati" profesionale, cu gestica de administratori de CAP-uri, reprezinta, din ce in ce mai des, structurile universitare, desi nu reusesc sa articuleze doua fraze inteligibile in public sau in afara lui. In sfirsit, elevul/studentul onest si muncitor se vede dat la o parte, cu brutalitate cinica, de marii papusari ai nepotismului indigen, care nu-si pot lasa "beizadelele" incompetente fara o cariera stralucita "in invatamint". Acesti bufoni academici - odata intrati in sistemul "educational" - devin niste tirani monstruosi, suplinindu-si, prin comportamentul de vechili, gaunosenia morala si intelectuala. Veti fi poate surprinsi, dar intreaga pervertire de mai sus nu vine neparat dintr-o alterare a moravurilor la nivel de societate mare, ci din lipsa unui proiect educational. Mai nou, mi-am dat seama ca, inainte de a fi corupti, sintem, fara nici un dubiu, iresponsabili.
Autor: Codrin Liviu CUTITARU
Ziarul de iasi: 27/02/2008
http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/un_monstru_numit_educatie_153410.html
Citesc, aud, vad eu insumi lucruri tot mai inspaimintatoare legate de invatamintul romanesc. Profesori insultati, agresati ori batuti de-a binelea de elevi alcoolizati. Droguri, sex, pornografie in toaletele liceelor (unele prestigioase) si in caminele studentesti. Cafturi ca in Vestul Salbatic pe coridoarele, in salile de clasa si in curtile scolilor. Cataloage furate, laboratoare devastate, greve peste greve, tineri analfabeti, dascali semidocti, brutali, pedofili, universitati (particulare) sub asediu, altele (particulare sau/si de stat) deschise in gherete preistorice, din catune fara gara, iar altele (de stat) transformate in fabrici de diplome. Ingineri, subingineri, mecanici auto, femei de servici, agricultori "recalificati" pentru munca didactica. Amoruri ("gheboase", cum bine se spunea in adolescenta mea) intre maestri si discipolii lor (acestia din urma, adesea, minori). Nebunie, saracie, indiferenta, mizerie, isterie, deruta si, nu in ultimul rind, greata. O greata imensa, concreta, lipsita de subtilitatile filozofice ale existentialistilor sartrieni. In ce ma priveste, am scris de citeva ori despre ceea ce as numi, fara teama si ezitari, apocalipsa din educatia autohtona. Prin urmare, nu vreau sa revin asupra unor idei deja articulate aici - aidoma predicilor in pustiu, daca imi este permis sa adaug. Nu va voi mai spune astazi ca scoala trebuie sa formeze cetateni si nu genii depersonalizate, ca educatia consuma bani (si nu-i produce!), intr-o prima faza, pentru a dezvalui beneficii - de ordin sistemic - mult mai tirziu, ca a neglija si a distruge invatamintul unei natiuni inseamna a altera identitatea colectiva, cu efecte incalculabile pe termen lung, ori ca procesul didactic continua la cele mai inalte standarde, in tarile normale, chiar si in conditii de razboi, el fiind singura garantie de supravietuire a popoarelor in istorie. Nu voi reveni la principiile etice, nobile, ce trebuie sa stea, obligatoriu, la baza unei actiuni atit de complexe, precum educatia nationala, actiune care - nota bene -, in afara onestitatii, nici macar nu poate avea loc. O copilarie si o adolescenta dezorientate de comunism, alaturi de o tinerete bulversata de "tranzitie" m-au convins ca nu traiesc intr-o tara a eticii si, cu atit mai putin, in una a nobilitatii.
Totusi, celor care se mai minuneaza inca de "caderea invatamintului romanesc", intrebindu-se, candid, care ar fi cauza, le-as atrage atentia asupra unei carente de organizare structurala a mecanismului educational de la noi, carenta rezolvata, cred, fara eforturi, pina si tarile lumii a treia. Invatamintul romanesc nu a cazut in epoca post-ceausista, din simplul motiv ca el, practic, nu a (mai) existat. Orice proces, fenomen sau actiune initiata de fiinta inzestrata cu ratiune si apelata, ocazional, "om", la nivel individual ori de grup, ca parte dintr-un micro- sau macro-sistem, traieste, functioneaza, straluceste sau, dimpotriva, esueaza in interiorul unei conceptii, a unei idei prealabile. Tocmai aceasta absenta - a filozofiei preliminare - descopera cu usurinta oricine are bunavointa sa priveasca "analitic" degringolada din "educatia" autohtona. Pina si fascistii si comunistii, inaintea "tranzitionistilor" de astazi, avusesera un concept educational - dement, intr-adevar, insa reperabil. Ei doreau niste societati ale soldatilor disciplinati, feroce, pe cit de sadici, pe atit de ipocriti, si isi pusesera ca atare "tunurile" paideice pe acest obiectiv. Detineau, altfel spus, o conceptie formativa si, pe calapodul ei, efortul didactic (ori, mai corect zis, "dresajul") capata sens, un sens malefic, desigur, dar un sens. In ultimii aproape douazeci de ani, intr-un mod paradoxal, cumva impotriva naturii adica, romanii nu si-au (mai) definit ideea educationala, lasind un palier vital (poate cel mai important, din perspectiva istorica) la voia destinului. Am contemplat astfel cu totii cum existenta ("subzistenta" ori minima "fiintare") a scolii s-a intersectat cu tot felul de alte "existente", "experimente" si "exercitii", devenind, in final, un veritabil crimpei de Halimà. Actualmente, noi nu stim de fapt ce asteptam de la educatie. Ce dorim sa construim prin intermediul ei? Robotei umani, genii, simpli cetateni, savanti, idealisti, pragmatici etc.? Cum ne imaginam societatea pentru care ii pregatim pe cei aflati azi in scoala si cit de mult corespunde instrumentul educational cu profilul ei mentalist? Cine face, propriu-zis, educatia si cum o face? Cum il vedem pe profesor in noul context social si cultural? Cit de potrivita e formarea lui (psiho-pedagogica), in ultima instanta, pentru noile tipare psihologice ale universului infantil si adolescentin?In prezent, cei care au legaturi, intr-un fel ori in altul, cu invatamintul mioritic stiu ca aici gasesti chintesenta confuziei morale si a ambiguitatii intelectuale. Se intimpla asa nu din lipsa criteriilor de evaluare (pe care eram si eu tentat sa le vad, intr-o vreme, drept sursa raului suprem din societatea noastra si care, altfel, constituie, in sine, o problema de luat in seama!), ci din inexistenta filozofiei de desfasurare. Scoala romaneasca este, simultan, mediul de convietuire a contrariilor si cel de inversare a reperelor. Studentul/elevul sclipitor sau doar meritoriu isi termina studiile impreuna cu micul mardeias de cartier ori cu imbecilul notoriu - eventual, si in aceeasi institutie. Toti beneficiaza, bineinteles, de "sanse egale", iar, in timp, poti avea surpriza sa descoperi ca ultimii - ceva mai adaptati la noua "civilizatie" carpato-danubiana - s-au descurcat excelent in raport cu nefericitii lor colegi silitori. Nimeni nu va vedea vreodata, intr-un asemenea caz, o "problema" legata de educatie, ci, cel mult, un "accident" de destin. Universitari principiali, devotati cercetarii si muncii didactice, impart catedre (frecvent, din postùri marginale si ostracizate) cu combinagii de prima mina, deprofesionalizati si impostori, a caror singura vocatie ramine micul aranjament "de coridor", amestecat, in mod necesar, cu ciubucareala "de parcare". Intelectuali autentici, absorbiti de propriile studii si publicatii, se lovesc, in promovarile lor legitime, de parazitii academici si micul lor trafic "de dosar", "dosar" proptit pe asa-zisele "volume stiintifice" ale unor conferinte obscure, contabilizate la infinit din unghiul unei singure lucrari cu tiltlu schimbat. Micii farseuri ai finantelor, ascunsi in spatele "granturilor" contabilicesti, au ajuns sa substituie adevarata elita universitara, demonetizind performanta genuina. "Autoritati" profesionale, cu gestica de administratori de CAP-uri, reprezinta, din ce in ce mai des, structurile universitare, desi nu reusesc sa articuleze doua fraze inteligibile in public sau in afara lui. In sfirsit, elevul/studentul onest si muncitor se vede dat la o parte, cu brutalitate cinica, de marii papusari ai nepotismului indigen, care nu-si pot lasa "beizadelele" incompetente fara o cariera stralucita "in invatamint". Acesti bufoni academici - odata intrati in sistemul "educational" - devin niste tirani monstruosi, suplinindu-si, prin comportamentul de vechili, gaunosenia morala si intelectuala. Veti fi poate surprinsi, dar intreaga pervertire de mai sus nu vine neparat dintr-o alterare a moravurilor la nivel de societate mare, ci din lipsa unui proiect educational. Mai nou, mi-am dat seama ca, inainte de a fi corupti, sintem, fara nici un dubiu, iresponsabili.
Thursday, February 21, 2008
Wednesday, February 20, 2008
La avizier...
Radu Paraschivescu, La avizier
http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/792845/PARASCHIVESCU-La-avizier/Unul dintre personajele cele mai pitoreşti ale României contemporane este administratorul de bloc. De fapt, comit o nedreptate numindu- l aşa, fiindcă identitatea pe care singur şi-o asumă - scris şi oral - e de „adimistrator“. Divorţul de limba română pare condiţia obligatorie pentru îndeplinirea acestei funcţii. Sigur, există şi administratori corecţi în exprimare (pot exemplifica prin cel de la scara unde locuiesc), numai că ei par excepţii într-un peisaj sufocat de dezacorduri, pleonasme şi cacofonii. De aceea memoria locativă a multor oameni nu reţine iniţiativele remarcabile ale administratorului, ci formulările involuntar amuzante care umplu avizierul. Pentru cei interesaţi, site-ul www.bascalie.ro oferă exemple impresionante de contraperformanţă în exprimare. Într-o tentativă sumară de tipologizare a categoriei, atrage atenţia administratorul ceremonios, care vrea să-şi catifeleze raporturile cu locatarii prin mărunte cochetării protocolare. La fiecare început de martie, el depune la avizier următorul omagiu: „Stimate doamne, lumea întreagă vă sărbătoreşte în ziua de 8 Martie ca fiinţă de bază a familiei în educarea copiilor şi pentru dezvoltarea naţiunii“. La polul opus se află administratorul impetuos-patetic, pe care nedreptatea îl supără, silindu-l să insulte: „Rugăm pe toţi proprietarii să supravegheze şi să descopere jigodia şi nenorocitura de animal care distruge uşile lifturilor“. Între ei se ghiceşte figura administratorului-filozof, care încearcă să îndrepte neajunsurile acestei lumi pe tonuri îndrăzneţe, preţioase şi moralizatoare: „Cel care azvârle cu ouă pe maşini nu dă dovadă de mai multă minte decât găina care le-a produs. Oul nu ne ajută să înţelegem natura nemulţumirii dumneavoastră“. Fiecare administrator are un stil propriu de formulare a mesajului. Unii vor să fie exacţi, dar intră cu oiştea în gardul logicii: „Verificaţi pe orice suspect care se află pe casa scărilor sau în ascensor, cu atât mai mult dacă vi se pare suspect“. Alţii preferă informarea rece şi tonul apodictic: „Femeia de serviciu nu mai spală scările până nu primeşte materialele necesare şi sculele potrivite“. Nu trebuie omişi administratorii mânioşi şi dornici de acţiune: „Există în bloc un animal, o bestie care bagă scobitori în încuietorile de la scrisori. Îl voi găsi repede şi am să vi-l arăt. Fiţi vigilenţi!“. După cum nu trebuie uitaţi administratorii pur şi simplu analfabeţi: „Vă rugăm ca toţi propietari a-i asociaţiei de bloc care a montat apometre de apă în casă sunt rugaţi să declare că a montat apometre pentru a ştii la cine este montate pentru a fii citite la sfârşit de luna iunie“. Evident, administratorul laconic are la rându-i un loc neuzurpabil: „Dacă s-a întâmplat ceva, strigaţi AJUTOR sau FOC“. Am lăsat la urmă două formulări epocale. Una a fost chiar vedetă de presă acum câţiva ani: „Cei ce nu închid geamurile la ghenă şi se sparg din cauza lor, vor plăti toţi studenţii de pe acel etaj“. A doua vine dintr-un bloc de pe Strada Maşina de Pâine, nr. 16, şi arată astfel: „Stimaţi locatari! în acest bloc sălăşlueşte un criminal!!! Ce nu merită să umble ziua printre noi!!! Azi-noapte, orele cca 3.15 noaptea, a avut loc asasinatu împotriva străjerului scării paşnicul - câinele blocului - «Băieţică», care a fost lovit cu ciocane în cap şi răngi, apoi târât cu laţul de viu şi dispărut el era blând bun ca şi un copil şi nu făcea rău la nimenea şi a fost spart geamul în condiţii de vânătoare de câini şi e curent şi ne este frig nouă pensionarii, locatarii de drept ai acestui imobil!“.
http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/792845/PARASCHIVESCU-La-avizier/Unul dintre personajele cele mai pitoreşti ale României contemporane este administratorul de bloc. De fapt, comit o nedreptate numindu- l aşa, fiindcă identitatea pe care singur şi-o asumă - scris şi oral - e de „adimistrator“. Divorţul de limba română pare condiţia obligatorie pentru îndeplinirea acestei funcţii. Sigur, există şi administratori corecţi în exprimare (pot exemplifica prin cel de la scara unde locuiesc), numai că ei par excepţii într-un peisaj sufocat de dezacorduri, pleonasme şi cacofonii. De aceea memoria locativă a multor oameni nu reţine iniţiativele remarcabile ale administratorului, ci formulările involuntar amuzante care umplu avizierul. Pentru cei interesaţi, site-ul www.bascalie.ro oferă exemple impresionante de contraperformanţă în exprimare. Într-o tentativă sumară de tipologizare a categoriei, atrage atenţia administratorul ceremonios, care vrea să-şi catifeleze raporturile cu locatarii prin mărunte cochetării protocolare. La fiecare început de martie, el depune la avizier următorul omagiu: „Stimate doamne, lumea întreagă vă sărbătoreşte în ziua de 8 Martie ca fiinţă de bază a familiei în educarea copiilor şi pentru dezvoltarea naţiunii“. La polul opus se află administratorul impetuos-patetic, pe care nedreptatea îl supără, silindu-l să insulte: „Rugăm pe toţi proprietarii să supravegheze şi să descopere jigodia şi nenorocitura de animal care distruge uşile lifturilor“. Între ei se ghiceşte figura administratorului-filozof, care încearcă să îndrepte neajunsurile acestei lumi pe tonuri îndrăzneţe, preţioase şi moralizatoare: „Cel care azvârle cu ouă pe maşini nu dă dovadă de mai multă minte decât găina care le-a produs. Oul nu ne ajută să înţelegem natura nemulţumirii dumneavoastră“. Fiecare administrator are un stil propriu de formulare a mesajului. Unii vor să fie exacţi, dar intră cu oiştea în gardul logicii: „Verificaţi pe orice suspect care se află pe casa scărilor sau în ascensor, cu atât mai mult dacă vi se pare suspect“. Alţii preferă informarea rece şi tonul apodictic: „Femeia de serviciu nu mai spală scările până nu primeşte materialele necesare şi sculele potrivite“. Nu trebuie omişi administratorii mânioşi şi dornici de acţiune: „Există în bloc un animal, o bestie care bagă scobitori în încuietorile de la scrisori. Îl voi găsi repede şi am să vi-l arăt. Fiţi vigilenţi!“. După cum nu trebuie uitaţi administratorii pur şi simplu analfabeţi: „Vă rugăm ca toţi propietari a-i asociaţiei de bloc care a montat apometre de apă în casă sunt rugaţi să declare că a montat apometre pentru a ştii la cine este montate pentru a fii citite la sfârşit de luna iunie“. Evident, administratorul laconic are la rându-i un loc neuzurpabil: „Dacă s-a întâmplat ceva, strigaţi AJUTOR sau FOC“. Am lăsat la urmă două formulări epocale. Una a fost chiar vedetă de presă acum câţiva ani: „Cei ce nu închid geamurile la ghenă şi se sparg din cauza lor, vor plăti toţi studenţii de pe acel etaj“. A doua vine dintr-un bloc de pe Strada Maşina de Pâine, nr. 16, şi arată astfel: „Stimaţi locatari! în acest bloc sălăşlueşte un criminal!!! Ce nu merită să umble ziua printre noi!!! Azi-noapte, orele cca 3.15 noaptea, a avut loc asasinatu împotriva străjerului scării paşnicul - câinele blocului - «Băieţică», care a fost lovit cu ciocane în cap şi răngi, apoi târât cu laţul de viu şi dispărut el era blând bun ca şi un copil şi nu făcea rău la nimenea şi a fost spart geamul în condiţii de vânătoare de câini şi e curent şi ne este frig nouă pensionarii, locatarii de drept ai acestui imobil!“.
Tuesday, December 4, 2007
Viata formularelor ISI
Viaţa formularelor ISI
de Alexander BAUMGARTEN, preluat din Dilema Veche, Anul IV, nr.197 - 16 noiembrie 2007
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=197&cmd=articol&id=7037
Valul binevenit al profesionalizării cercetării ştiinţifice a adus mai multe criterii de evaluare a ei, dar fără o discuţie prealabilă asupra relevanţei lor şi fără un comportament înţelept în raport cu problema filosofică a existenţei unui criteriu absolut în această cercetare. Sigur, în haosul promovărilor academice din deceniul anterior, în amestecul perfid dintre cariera politică şi treptele universitare, sau pur şi simplu în nesimţita supravieţuire a imposturii profesionale, asemenea criterii erau, într-adevăr, necesare. Este însă cu totul altă problemă dacă ele au funcţionat corect, dacă aplicarea lor nu este cumva natural capabilă să producă monştri retorici, să creeze tensiuni acolo unde existau doar raporturi de putere sau să imprime o spaimă acerbă tinerilor cercetători puşi să completeze interminabile formulare, să facă diverse raporturi de gestiune şi financiare, în loc să producă studii rezultate în urma unei asceze intelectuale autentice. Toate cele de mai sus, survenite dintr-o anecdotică a vieţii noastre cotidiene, au răspuns în funcţie de o singură întrebare: oare aceste criterii ajută sau frînează cercetarea? Aş putea răspunde numai din perspectiva studiilor umaniste, iar răspunsul este ambiguu: într-un fel, da, în alt fel, nu. Pe de o parte, primul efect al decretării nevoii de criterii concrete, urmate de înscrieri în baze de date internaţionale, de cuantificare şi susţinere a cercetării ştiinţifice sub forma granturilor acordate de Ministerul Educaţiei şi de evaluare a lor în funcţie de încadrarea proiectelor în criteriile internaţionale, a fost haotizant. Aceasta din două motive. Mai întîi, acest efect a însemnat mutarea celor mai tineri membri ai catedrelor din biblioteci în faţa ecranelor unde ei au de completat interminabile formulare financiare aferente proiectelor propuse, evaluări peste evaluări, ceea ce presupune în mod evident o profesiune foarte diferită de natura însăşi a proiectului propus. Asistenţi cu ochii gălbejiţi, doctoranzi zeloşi şi pîlcuri de masteranzi calculează, au deadline-uri, devin campioni în ritmul unei administraţii birocrate care le dă iluzia unui ritm al progresului spiritual. Acest prim motiv poate fi rezumat prin lozinca „Avem proiect? Să luăm un doctorand pentru formulare“. Al doilea motiv: adevăraţii performanţi ai sistemului birocratic nou-născut au ajuns la un asemenea nivel al reuşitei încît, lăsînd de-o parte conţinutul proiectului propus, au dezvoltat abilităţi în direcţia imitării stricte a limbajului cerut. Vina nici nu este a lor, ci a necunoaşterii unei legi universale a oricărui sistem instituţional care finanţează sau decide validitatea cercetării: limbajul comanditarului decide cadre al căror caracter universal poate fi imitat şi transformat în limbaj de lemn, atenţie, în ciuda oricărei intenţii oneste a comanditarului. Putem trăi în vreme de pace şi, totuşi, filosoful denunţător al limbii de lemn să aibă obiect de studiu. Argument: chiar dacă CNCSIS (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţămîntul Superior) ar admite drept eligibil un proiect dedicat – să zicem – „Studiului formelor de limbaj care produc impostura în formularele CNCSIS“, gestul ar fi întemeiat mai degrabă pe bonomia individuală a celor acreditaţi, decît pe natura instituţiei. Căci limbajul de lemn apare natural chiar şi în sistemele valide, iar lozinca acestui al doilea motiv ar putea fi: „Ştim ce cuvinte să folosim, deci să aplicăm“. În acest cadru al criteriilor a apărut la noi invocarea numitului Institute for Scientific Information (ISI), odată cu persuasiunea rectoratelor de înscriere în baza de date a acestui institut a revistelor din fiecare centru de studii, spre a putea beneficia, graţie indexării, de un punctaj favorabil în ierarhia universităţilor şi de o eligibilitate a proiectelor propuse ministerului finanţator care aplică criterii în care ISI are o poziţie decisivă. Bineînţeles că un asemenea criteriu formal este valid, pentru că de o ordine a sistemului este nevoie, ca şi de o distincţie între valoare, dedicaţie sinceră faţă de studiu şi, pe de altă parte, impostura care imită o limbă de lemn. În ciuda intenţiei – iată, sincere – sistemul este defect. În primul rînd, deoarece criteriul este părtinitor: ISI reprezintă o instituţie privată, fondată în 1960 în Statele Unite şi preluată în 1992 de Thomson Scientific & Healthcare, orientată preponderent spre indexarea revistelor de ştiinţe exacte, ale căror criterii sînt adesea inaplicabile domeniilor umaniste, unde creaţia inefabilă şi esenţial a-categorială transformă criteriile ISI în limba de lemn care este paradisul imposturii. De aceea, nu neg importanţa unor criterii de indexare, ci cred că trebuie luată în calcul alternativa: de exemplu, „Vivarium“ este un program de indexare a revistelor umaniste nefolosit în România, dar fundamental pentru studiile medievale. În al doilea rînd, deoarece criteriul nu este obiectiv, pentru că mari reviste de filosofie europene (Revue de Métaphysique et de Morale, Archives d’Histoire Doctrinale et Littéraire du Moyen Age, Erkenntniss sau Vivarium) nu sînt indexate şi nici nu au depus cereri de indexare în această bază de date. Iar unde nu este Erkenntniss, degeaba intră Urzica de ambe sexe. În al treilea rînd, criteriul este tiranic, deoarece impunerea lui face ca multe dintre revistele de certă valoare, dar care nu au standardele ISI (apariţia anuală regulată, ceea ce, din motivele financiare cunoscute, nu se poate mereu respecta), rezumate în diferite limbi ale articolelor şi tot ceea ce pretinde o formalizare tot mai puternică a publicaţiei, nu au acces la indexare, ceea ce se reflectă în punctajele catedrelor şi în salariile profesorilor. Dimpotrivă, un efort îndreptat exclusiv spre satisfacerea criteriilor ISI canalizează toate energiile spre imitarea limbajului cerut, iar atunci punctajele mari revin celor care se ocupă exclusiv cu acest sport. Dincolo însă de acestea, rămîne motivul pentru care raportul dintre cercetarea umanistă şi finanţator/indexator este delicat. El este cel filosofic, se raportează minimal la cele anterioare şi poate fi enunţat astfel: noul în sens absolut scapă criteriilor preexistente, pentru că, altminteri, ar fi precunoscut şi ar înceta să fie nou. Umanistul este fiinţa delicată aflată la graniţa dintre ceea ce aşteptăm să ne spună şi ceea ce el ne învaţă că ar trebui să auzim. Or, astfel, pentru el, criteriile sînt întotdeauna chestionabile. Soluţia, într-un asemenea context, nu este desfiinţarea criteriilor, ci pluralizarea lor. ISI nu e rău ca ISI, ci e rău pentru că nu are alternativă. Niciodată în istoria culturii noastre materia nu a răspuns mai bine difuziei inefabilului decît prin diversitatea receptării. Omul nu posedă un mecanism universal de cuantificare a modului în care noul intră în lume (se spune, el intră „ca un fur în noapte“), de aceea acest mod nu poate fi decis de o instituţie. Dar, într-un cadru al criteriilor plurale, perechea instituţiei cu individul îşi poate face – cred – dansul mai uşor şi mai armonios.
de Alexander BAUMGARTEN, preluat din Dilema Veche, Anul IV, nr.197 - 16 noiembrie 2007
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=197&cmd=articol&id=7037
Valul binevenit al profesionalizării cercetării ştiinţifice a adus mai multe criterii de evaluare a ei, dar fără o discuţie prealabilă asupra relevanţei lor şi fără un comportament înţelept în raport cu problema filosofică a existenţei unui criteriu absolut în această cercetare. Sigur, în haosul promovărilor academice din deceniul anterior, în amestecul perfid dintre cariera politică şi treptele universitare, sau pur şi simplu în nesimţita supravieţuire a imposturii profesionale, asemenea criterii erau, într-adevăr, necesare. Este însă cu totul altă problemă dacă ele au funcţionat corect, dacă aplicarea lor nu este cumva natural capabilă să producă monştri retorici, să creeze tensiuni acolo unde existau doar raporturi de putere sau să imprime o spaimă acerbă tinerilor cercetători puşi să completeze interminabile formulare, să facă diverse raporturi de gestiune şi financiare, în loc să producă studii rezultate în urma unei asceze intelectuale autentice. Toate cele de mai sus, survenite dintr-o anecdotică a vieţii noastre cotidiene, au răspuns în funcţie de o singură întrebare: oare aceste criterii ajută sau frînează cercetarea? Aş putea răspunde numai din perspectiva studiilor umaniste, iar răspunsul este ambiguu: într-un fel, da, în alt fel, nu. Pe de o parte, primul efect al decretării nevoii de criterii concrete, urmate de înscrieri în baze de date internaţionale, de cuantificare şi susţinere a cercetării ştiinţifice sub forma granturilor acordate de Ministerul Educaţiei şi de evaluare a lor în funcţie de încadrarea proiectelor în criteriile internaţionale, a fost haotizant. Aceasta din două motive. Mai întîi, acest efect a însemnat mutarea celor mai tineri membri ai catedrelor din biblioteci în faţa ecranelor unde ei au de completat interminabile formulare financiare aferente proiectelor propuse, evaluări peste evaluări, ceea ce presupune în mod evident o profesiune foarte diferită de natura însăşi a proiectului propus. Asistenţi cu ochii gălbejiţi, doctoranzi zeloşi şi pîlcuri de masteranzi calculează, au deadline-uri, devin campioni în ritmul unei administraţii birocrate care le dă iluzia unui ritm al progresului spiritual. Acest prim motiv poate fi rezumat prin lozinca „Avem proiect? Să luăm un doctorand pentru formulare“. Al doilea motiv: adevăraţii performanţi ai sistemului birocratic nou-născut au ajuns la un asemenea nivel al reuşitei încît, lăsînd de-o parte conţinutul proiectului propus, au dezvoltat abilităţi în direcţia imitării stricte a limbajului cerut. Vina nici nu este a lor, ci a necunoaşterii unei legi universale a oricărui sistem instituţional care finanţează sau decide validitatea cercetării: limbajul comanditarului decide cadre al căror caracter universal poate fi imitat şi transformat în limbaj de lemn, atenţie, în ciuda oricărei intenţii oneste a comanditarului. Putem trăi în vreme de pace şi, totuşi, filosoful denunţător al limbii de lemn să aibă obiect de studiu. Argument: chiar dacă CNCSIS (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţămîntul Superior) ar admite drept eligibil un proiect dedicat – să zicem – „Studiului formelor de limbaj care produc impostura în formularele CNCSIS“, gestul ar fi întemeiat mai degrabă pe bonomia individuală a celor acreditaţi, decît pe natura instituţiei. Căci limbajul de lemn apare natural chiar şi în sistemele valide, iar lozinca acestui al doilea motiv ar putea fi: „Ştim ce cuvinte să folosim, deci să aplicăm“. În acest cadru al criteriilor a apărut la noi invocarea numitului Institute for Scientific Information (ISI), odată cu persuasiunea rectoratelor de înscriere în baza de date a acestui institut a revistelor din fiecare centru de studii, spre a putea beneficia, graţie indexării, de un punctaj favorabil în ierarhia universităţilor şi de o eligibilitate a proiectelor propuse ministerului finanţator care aplică criterii în care ISI are o poziţie decisivă. Bineînţeles că un asemenea criteriu formal este valid, pentru că de o ordine a sistemului este nevoie, ca şi de o distincţie între valoare, dedicaţie sinceră faţă de studiu şi, pe de altă parte, impostura care imită o limbă de lemn. În ciuda intenţiei – iată, sincere – sistemul este defect. În primul rînd, deoarece criteriul este părtinitor: ISI reprezintă o instituţie privată, fondată în 1960 în Statele Unite şi preluată în 1992 de Thomson Scientific & Healthcare, orientată preponderent spre indexarea revistelor de ştiinţe exacte, ale căror criterii sînt adesea inaplicabile domeniilor umaniste, unde creaţia inefabilă şi esenţial a-categorială transformă criteriile ISI în limba de lemn care este paradisul imposturii. De aceea, nu neg importanţa unor criterii de indexare, ci cred că trebuie luată în calcul alternativa: de exemplu, „Vivarium“ este un program de indexare a revistelor umaniste nefolosit în România, dar fundamental pentru studiile medievale. În al doilea rînd, deoarece criteriul nu este obiectiv, pentru că mari reviste de filosofie europene (Revue de Métaphysique et de Morale, Archives d’Histoire Doctrinale et Littéraire du Moyen Age, Erkenntniss sau Vivarium) nu sînt indexate şi nici nu au depus cereri de indexare în această bază de date. Iar unde nu este Erkenntniss, degeaba intră Urzica de ambe sexe. În al treilea rînd, criteriul este tiranic, deoarece impunerea lui face ca multe dintre revistele de certă valoare, dar care nu au standardele ISI (apariţia anuală regulată, ceea ce, din motivele financiare cunoscute, nu se poate mereu respecta), rezumate în diferite limbi ale articolelor şi tot ceea ce pretinde o formalizare tot mai puternică a publicaţiei, nu au acces la indexare, ceea ce se reflectă în punctajele catedrelor şi în salariile profesorilor. Dimpotrivă, un efort îndreptat exclusiv spre satisfacerea criteriilor ISI canalizează toate energiile spre imitarea limbajului cerut, iar atunci punctajele mari revin celor care se ocupă exclusiv cu acest sport. Dincolo însă de acestea, rămîne motivul pentru care raportul dintre cercetarea umanistă şi finanţator/indexator este delicat. El este cel filosofic, se raportează minimal la cele anterioare şi poate fi enunţat astfel: noul în sens absolut scapă criteriilor preexistente, pentru că, altminteri, ar fi precunoscut şi ar înceta să fie nou. Umanistul este fiinţa delicată aflată la graniţa dintre ceea ce aşteptăm să ne spună şi ceea ce el ne învaţă că ar trebui să auzim. Or, astfel, pentru el, criteriile sînt întotdeauna chestionabile. Soluţia, într-un asemenea context, nu este desfiinţarea criteriilor, ci pluralizarea lor. ISI nu e rău ca ISI, ci e rău pentru că nu are alternativă. Niciodată în istoria culturii noastre materia nu a răspuns mai bine difuziei inefabilului decît prin diversitatea receptării. Omul nu posedă un mecanism universal de cuantificare a modului în care noul intră în lume (se spune, el intră „ca un fur în noapte“), de aceea acest mod nu poate fi decis de o instituţie. Dar, într-un cadru al criteriilor plurale, perechea instituţiei cu individul îşi poate face – cred – dansul mai uşor şi mai armonios.
Frustrarile est-europene si noul populism
- interviu cu Slavenka DRAKULIC -
Text preluat din Dilema Veche, Anul IV, nr.199 - 02 decembrie 2007
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=199&cmd=articol&id=7165
Slavenka Drakulic este una dintre cele mai cunoscute şi respectate voci de public intellectuals din Europa. Născută în Croaţia (de unde a plecat în urma unei campanii furibunde lansate împotriva ei în primii ani ai regimului naţionalist al lui Franjo Tudjman), scriitoarea trăieşte astăzi în Suedia. Eseurile şi romanele ei au fost traduse în numeroase limbi. Ca jurnalist, colaborează la publicaţii ca Suddeutsche Zeitung, Dagens Nyheter, The Nation. De curînd, ea a venit în România pentru a participa – alături de soţul ei, ziaristul suedez Richard Swartz – la un seminar cu tema „Etica în politică – politicile eticii“, organizat de Institutul Cultural Român, Institutul „Goethe“ şi Colegiul „Noua Europă“. Slavenka Drakulic este actualmente preocupată de populism şi faţetele lui în Europa de Est, despre care doreşte să scrie o carte.
„Frustrările nu dispar de la sine“
Cum aţi defini populismul?
Într-un sens larg, cred că este suficient să spun că politica ce face apel la emoţie, mai degrabă decît la programe, ar putea fi numită populistă. O temă foarte importantă a populismului este identitatea naţională. De obicei, o caracteristică a acestui gen de politică este şi o retorică xenofobă ce subliniază valorile tradiţionale ale „poporului“, de parcă poporul ar fi şi astăzi o masă omogenă, ca acum o sută de ani… Politicienii populişti promit, de asemenea, o luptă împotriva corupţiei cu accente de „purificare“ a naţiunii – vezi cazul lui Jaroslaw Kaczynski. Se pare că emoţiile au puterea de a-i aduce pe oameni împreună – şi te simţi bine într-o mulţime, într-un spaţiu familiar şi sigur. Nu mai eşti singur, nici unicul responsabil pentru acţiunile tale. Cunoaştem acest sentiment din perioada comunistă, dar atunci era considerat parte a totalitarismului. Faptul că îl întîlnim din nou, de data aceasta în jurul altor idei, este un fenomen interesant al societăţilor postcomuniste din Europa Centrală şi de Est. Este un aspect relevant, ne spune ceva. Ne spune că oamenii sînt, de fapt, frustraţi, îngrijoraţi şi probabil le e frică.
De unde vine interesul dvs. pentru acest subiect?
Ca scriitor şi ziarist, sînt curioasă să aflu ce se ascunde în spatele acestei frici, mi se pare important să scrutez în adîncul acestor frustrări pentru că ele nu au fost inventate de cineva. În opinia mea, este foarte important să înţelegem că aceste frustrări sînt reale. Ele pot fi identificate şi, din punct de vedere politic, există răspunsuri pentru ele. Este o sarcină grea pentru un partid sau pentru partide serioase să aibă de-a face cu acest aspect, să propună programe şi reforme, fără să folosească emoţiile. Reacţiile emoţionale – să nu uităm – pot aduce o popularitate rapidă, iar unui politician (oricărui politician) îi este greu să reziste tentaţiei. Frustrările oamenilor nu pot fi ignorate pentru că nu dispar de la sine. Cu alte cuvinte, după cum văd eu lucrurile, există o legătură directă între frustrări, manipulare şi populism.
Credeţi că populismul este un pericol pentru Europa de astăzi?
În ce măsură este un pericol nu ştiu, nimeni nu ştie. Important este nu să prezicem viitorul, ci să cercetăm prezentul, să privim problema în faţă, să o analizăm. Într-un număr recent al Journal of Democracy, sînt cîteva texte dedicate „recăderii“ în Europa Centrală şi de Est, adică pericolelor populismului. Aşa cum a scris Jacques Rupnik – „Adevărata întrebare nu este «Se află democraţia în faţa unui pericol iminent?». În schimb, ar trebui să ne întrebăm: «Ce fel de democraţii se formează după perioada de tranziţie în Europa Centrală şi de Est şi care sînt punctele lor vulnerabile?» şi «Care este importanţa acestor probleme dintr-o perspectivă mai largă, europeană?»“. Noi ne-am aşteptat ca democraţia în ţările estice să se dezvolte fără piedici, să funcţioneze din ce în ce mai bine. În realitate, nu este aşa. Sînt multe obstacole – printre altele, faptul că nu există o tradiţie democratică în aceste ţări. La aproape două decenii de la căderea comunismului, există puţină încredere în democraţie, prea puţină. O societate civilă slabă, apatia şi prezenţa scăzută la alegeri sînt şi ele caracteristici ale vieţii politice. De ce? Se pot găsi multe motive, dar neîncrederea în elitele politice corupte este, cu siguranţă, unul foarte puternic. Aşa că, în locul unui final fericit, ca în poveşti, ne confruntăm cu o realitate neaşteptată şi problematică, fără precedent istoric. Astfel că acest gen de populism nu coincide cu cel vechi, pentru că tipul de democraţie din Europa Centrală şi de Est nu este nici el cel tradiţional. Totul se reduce la faptul că democraţia este o luptă constantă între tendinţele liberale şi cele autoritariste, şi se pare că noi, est-europenii, nu sîntem foarte bine pregătiţi pentru acest lucru. Am crezut că, odată ajunşi în Europa, toate problemele noastre vor fi rezolvate. În plus, pe lîngă pericolul pe care acest fenomen îl reprezintă pentru viaţa politică din fiecare ţară afectată de populism (Polonia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, România, Bulgaria…), se pune şi întrebarea ce efect va avea asupra procesului de extindere a UE. De ce ar mai vrea Uniunea să primească alte ţări, cum ar fi Croaţia, ştiind ce necazuri vor urma? Este foarte interesant că România a întors foaia – ca să spun aşa – îndată ce a fost primită în UE, transmiţînd şi altora mesajul: purtaţi-vă frumos înainte, iar cînd sînteţi înăuntru puteţi să faceţi ce vreţi. O „recădere“, într-adevăr.
Vedeţi vreo diferenţă între felul în care populismul se manifestă în Europa de Est şi în cea de Vest?
Importante nu sînt atît manifestările, cît cauzele lui. Sînt diferenţe, desigur, populismul francez, danez sau elveţian pune un accent mai mare pe xenofobie, cu succes, după cum se vede – să ne amintim că Jean-Marie Le Pen aproape a devenit preşedintele Franţei! Mi se pare că în fostele ţări comuniste cauzele sînt diferite, mai degrabă de natură socio-economică. Cu alte cuvinte, în timp ce în Vest oamenilor le este teamă să piardă privilegiile pe care le au, în Est sînt frustraţi pentru că traiectoria previzibilă din perioada socialistă nu mai există. Decalajul dintre ceea ce au şi ce nu au este enorm, corupţia e scăpată de sub control, capitalismul este sălbatic, legea şi ordinea se modifică după împrejurări… şi mulţi îşi amintesc de viaţa grea, dar sigură din epoca socialistă. Un regim politic se poate schimba peste noapte, dar mentalitatea se schimbă foarte încet. Una dintre dificultăţile care stau în faţa noastră este un soi de confuzie între democraţie şi capitalism; efectele capitalismului, cum ar fi sărăcia şi nesiguranţa economică, sînt confundate cu democraţia pentru că se intersectează, au loc în acelaşi timp. Într-un fel, capitalismul sălbatic a creat o imagine proastă a democraţiei. Politicienii noştri nu se străduiesc suficient să îndrepte această percepţie, de exemplu stabilind o agendă clară a obiectivelor ce privesc interesul comun. Dimpotrivă, par preocupaţi doar de interesele lor personale, ceea ce, bineînţeles, este revoltător.
„Mi-e frică de frică“
Populismul de astăzi aparţine exclusiv unei anumite doctrine sau anumitor partide? Este o noutate – aceea că retorica populistă este folosită atît de stînga, cît şi de dreapta. Este ciudat să vezi cum, în timp ce partide de stînga au o retorică foarte conservatoare, cele de dreapta propun măsuri de natură totalitară. Exemple ar fi Polonia şi Slovacia, unde partide de guvernămînt au intrat în alianţe cu cele extrem-naţionaliste. Cred că acest lucru are o legătură şi cu felul în care se exprimă mass-media de astăzi, în primul rînd televiziunea, cu infotainment-ul – acel femomen media în care orice, inclusiv ştirile şi emisiunile informative, cum ar fi cele politice, se transformă în divertisment. Sigur că oamenii sînt mai amuzaţi de personaje ca Gigi Becali decît de un lider de partid serios, care nu se adresează emoţiilor, ci raţiunii. Cui aparţine responsabilitatea în primul rînd, dacă acest fenomen se extinde? Nu mai există un partid comunist pe care să dăm vina pentru tot ce ni se întîmplă. Vremurile acelea au dispărut pentru totdeauna. Da, e foarte tentant să întrebăm: cine este responsabil? Ar trebui să gîndim total diferit şi să ne întrebăm: în ce măsură sînt responsabil? Şi în ce fel? Răspunsul ar fi: într-o societate democratică fiecare dintre noi este responsabil pentru că toţi avem putere, deşi se pare că nu credem prea mult în acest lucru. Aşadar, toţi sîntem responsabili pentru că acum sîntem cetăţeni ai unor ţări democratice. Putem să votăm, să protestăm, să strigăm, să scriem, să manifestăm… putem să ne exprimăm opiniile politice în multe feluri, aşa cum o şi facem. Dar probabil ziariştii şi intelectualii sînt mai responsabili pentru că rolul lor este să formuleze aceste probleme. Presupunînd că nu sînt ei înşişi populişti – iar mulţi sînt! Cum comentaţi situaţia creată recent în Italia în ceea ce-i priveşte pe cetăţenii români de acolo? Crima comisă de un cetăţean român a declanşat evident un val de xenofobie, care a fost manipulat şi transformat cu uşurinţă de populişti într-o indignare de masă împotriva imigranţilor. Desigur, aceasta este parte a unei probleme mai extinse a UE privind imigraţia – legală sau ilegală – în general. Spunînd lucrurilor pe nume, nimeni în afară de populişti (să ne amintim de Jörg Haider) nu deschide subiectul imigraţiei şi de aici porneşte pericolul, din a ascunde lucrurile neplăcute pînă te copleşesc cu totul. Şi de ce nimeni nu abordează această chestiune? Pentru că este, de fapt, o ştire „proastă“: avem nevoie de imigranţi, şi nu pentru orice fel de muncă, ci pentru cele considerate joase. Ei sînt aici ca să rămînă, pentru că Europa nu este o fortăreaţă. Astfel de ştiri ar fi considerate nu foarte îmbucurătoare – şi ce politician ar vrea să le exprime public? Un anumit număr de imigranţi ilegali, români în acest caz, vor fi expulzaţi din Italia, dar acesta este doar un act simbolic de „curăţare“ al unui stat italian incapabil să abordeze problema imigraţiei la un alt nivel, mai substanţial. Românii sînt de această dată victimele, aşa cum au fost africanii acum cîţiva ani şi cum alţii vor fi data viitoare, dacă aceste lucruri nu se vor rezolva la nivelul Uniunii Europene printr-o abordare serioasă şi sistematică. Italienii au nevoie de un ţap ispăşitor pentru nesiguranţa asupra propriului viitor, asupra slujbelor, pensiilor, sistemului de sănătate etc. Într-un fel, li se pare că aceşti imigranţi le vor lua toate avantajele sociale profitînd de asistenţa statului, muncind ilegal (nota bene – avînd slujbe pe care nimeni altcineva nu le doreşte, cum ar fi să aibă grijă de vîrstnici sau să se ocupe de menaj) sau „furîndu-le“ locurile de muncă. Să ne amintim de „instalatorul polonez“ din Franţa. Aşa cum s-a dovedit, prea puţini instalatori polonezi muncesc în Franţa. Dar teama faţă de ei s-a răspîndit, totuşi. Această răspîndire a fricii mi se pare periculoasă, a fricii indiferent de adevăr, uneori în pofida adevărului – pentru că oamenii care simt frică sînt atît de uşor de manipulat… Mi-e frică de frică. De aceea informaţia este importantă, adevărul este important. Trebuie să creăm o schimbare în cultura politică şi e nevoie de timp. Dar cu mass-media pe care o avem, mi se pare o sarcină foarte dificilă.
A consemnat Mădălina ŞCHIOPU
Subscribe to:
Posts (Atom)