Fantana medievala la Iasi

Fantana medievala la Iasi
de Catalin Dumitrescu, Romania libera, Vineri, 20 Iunie 2008
http://www.romanialibera.ro/a127710/fantana-arteziana-a-lui-vasile-lupu-scoasa-la-iveala-de-un-santier-imobiliar.html

Echipa de arheologi care supervizeaza santierul complexului Palas din Iasi a descoperit mai multe vestigii inedite, printre care si o fantana arteziana realizata de mesterii domnitorului Vasile Lupu.
Cercetarile arheologilor se desfasoara langa strada Palat si sunt realizate intr-un sant cu o latime de 2 metri si o lungime de 20 de metri. In interior s-au descoperit mai multe pivnite ale unor foste locuinte, care continua pana spre scarile de la capatul strazii Sfantul Andrei. "A fost montat un zid mulat pentru sustinerea strazii Palat si asigurarea constructiilor care se vor face in interiorul perimetrului. Am descoperit locuinte ale orasenilor datand din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, unele functionand si in secolul al XX-lea, dotate cu pivnite din piatra si caramida frumos realizate. La baza pantei, in pamantul galben, s-au surprins cateva fundatii, probabil din secolul al XVII-lea, care au fost in buna parte distruse de constructiile amintite mai sus. La cercetarile de suprafata datele noastre vor fi intregite", a declarat Stela Cheptea, coordonatorul echipei de arheologi de la santierul Palas. Arhelogii au precizat ca majoritatea descoperirilor din ultima vreme au avut loc in sectorul C, cel cuprins intre strada Sf. Lazar si strada Sf. Constantin. "In acea zona, in timpul Evului Mediu si mai tarziu a existat un lac alimentat probabil din Bahlui, pentru ca nu am gasit izvoare in zona, lac ce a fost amenajat in secolul al XVII-lea de catre domnitorul Vasile Lupu. Acesta i-a intarit malurile cu piloti din lemn de stejar de 0,60-0,90 metri fiecare. Partea de nord a lacului, adica cea mai apropiata de Palat, a fost amenajata special cu aceiasi piloti, dar si cu impletituri din crengi si piloti de lemn, pusi fata in fata. Am reusit, de asemenea, sa surprindem o portiune de debarcader amenajat cu scanduri de lemn care se sprijineau pe aceste ingradituri de la marginea lacului. Dupa moda de la Constantinopol, Vasile Lupu si-a construit in apropiere un foisor situat pe o infrastructura din piatra, complex elaborat, cu podeaua de lemn perforata de un havuz, adica un fel de fantana arteziana care primea apa de la un izvor din deal prin conducte de olane", a detaliat Stela Cheptea.
Zona in care se lucreaza acum pentru proiectul Palas este una in care istoria Iasiului se descopera in fiecare moment. Cu mai bine de trei decenii in urma, cand se faceau amenajarile pentru strandul Municipal, in zona respectiva a fost descoperita o necropola crestina, lucru reiesit in urma faptului ca acolo s-au gasit cinci cruciulite. "Exista o diferenta fata de toate celelalte descoperiri, deoarece in fiecare mormant erau aranjati mai multi indivizi, mai exact intre doi si cinci. Mainile erau pe piept sau pe langa corp. Unii aveau mana dreapta pe partea stanga a corpului, in zona inimii, ceea ce denota o atentie deosebita in ceea ce priveste ingroparea mortilor", a precizat Stela Cheptea. Arheologii au descoperit mai multe asemenea grupuri, insumand aproape 90 de schelete, unele deranjate de lucrarile pentru amenajarea fostului strand Municipal.
Multe probe au fost trimise laboratoarelor specializate pentru datarea cat mai exacta a descoperirilor. Anul trecut in urma sapaturilor din incinta imprejmuita au fost descoperite resturile unui atelier de tabacarie, drept dovada stand mai multe butoaie de acest fel. "Dupa ce am facut protectia pentru Curtea Domneasca, langa caminul de batrani, adica in sectorul D, am descoperit patru case care probabil au facut parte dintr-un atelier de tabacarie, care functiona in mlastina Curtii Domnesti. In zonele decopertate se putea simti si la momentul descoperirii un iz specific pieilor prelucrate. Casele nu reprezentau o valoare din punct de vedere arheologic. Este vorba de case de negustori, de oraseni, spre deosebire de cea de la Hala Centrala, care este un soi de palat mai mic al unui boier. Totodata, langa turnul de straja am gasit urmele unei canalizari din secolul al XIX-lea si un zid de incinta", a relatat Stela Cheptea.Toate vestigiile care au fost gasite pana in prezent si care vor mai iesi la iveala in urma lucrarilor proiectului Palas Iasi vor fi conservate sau vor fi folosite in scop muzeistic. "Avem un contract cu doamna Cheptea si dumneaei, impreuna cu o echipa numeroasa de arheologi, se ocupa de cercetarile arheologice. Noi am dorit inca de la inceput ca toate vestigiile istorice sa fie puse in valoare. Obiectivele de atractie vor fi conservate fie in situri, fie in vitrina, in functie de marime. Suntem interesati sa le valorificam", a declarat Stela Fodor, directorul general al Iulius Group, dezvoltatorul complexului Palas.

Vezi si

http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/06/ruine-prin-iasi.html

http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/11/iasi-o-incursiune-in-istorie.html

http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/11/iasi-identitatea-unui-oras.html

Din nou despre lichele

Gabriel Liiceanu: “Din nou despre lichele”
12 Mai 2008, Cotidianul
http://www.cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html
Pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu a scris „Apel către lichele“, un text apărut la răscrucea dintre două epoci. Au trecut de atunci 18 ani de „tranziţie“ şi suntem în preajma celui de al cincilea ciclu electoral. Dar unde ne aflăm de fapt? Lichelele, invitate atunci să facă „un simplu pas înapoi“, mai au vreo actualitate?
Cred că am dat o nouă demnitate cuvântului „lichea“ în limba română. Am luat cuvântul acesta de pe stradă şi, scoţându-l din banalitatea injuriei, l-am îmbrăcat în hainele Istoriei, i-am dat un sens hermeneutic şi, astfel, un prestigiu pe care nu-l avea. Licheaua eternăÎndeobşte, este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticăloşiilor sale. Dar oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. Aceeaşi în Roma antică sau la o curte feudală, aceeaşi în Europa sau în Extremul Orient, ea este licheaua eternă.Comunismul. Licheaua capătă demnitateÎn schimb, „licheaua mea“, spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie. Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.Un apel atât de simpluAcestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care, în 30 decembrie 1989, am scris un Apel. De vreme ce acest apel a fost făcut în numele tuturor celor care, aruncaţi pe celălalt mal al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, „lichelele mele“ erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism. Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la „licheaua eternă“. Se cereau ieşirea lichelei noastre din istorie, încetarea rolului ei istoric-activ, trimiterea ei „la vatră“. Se cereau eliminarea concentratului letal de lichelism din viscerele societăţii, recuperarea sărbătorească a lichelei tradiţionale şi, astfel, revenirea la doza firească de lichelism a oricărei societăţi normale. Atât se cerea, de fapt. Restul, adică apelul la prezumtivele resurse de căinţă şi sfială ale lichelei noastre istorice, ţinea de o conjuncturală retorică şi ipocrizie.Licheaua în tranziţie Ce s-a întâmplat apoi? Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei o dată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei“, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea - precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului - au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei postcomunist cu mască democrată.Nu ne-am vândut ţara Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergura, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg. Nou, în schimb, este că minciuna, jaful şi distrugerea - triada sacră a pragmaticii comuniste -, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în 18 ani ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.Pe noi cine ne iubeşte? Niciodată în istoria ei, România, de grija căreia licheaua tranziţiei se dă de ceasul morţii în preajma fiecărui ciclu electoral, nu a fost mai puţin iubită. Înainte, licheaua comunistă nu avea unde să fugă cu banii şi, de aceea, la limită, nici nu avea ce face cu ei. Spaţiul de mişcare îi era fatal limitat la câteva privilegii amărâte, pentru care însă marea masă o invidia. Acum însă, o dată cu „globalizarea“, furtul a căpătat sens, căci banii, putând circula planetar, au de-acum unde să fie puşi la adăpost. De ce licheaua, reinstalată în istorie cu surplusul bogăţiei sale, şi-ar ţine banii tocmai în ţara din care i-a furat şi pe care, oricum, în visurile ei de mărire, a hărăzit-o de mult falimentului istoric?Am încercat să fac în aceste rânduri genealogia lichelei actuale. În urmă cu 18 ani, lichelele fuseseră rugate să facă „un simplu şi tăcut pas înapoi“. Astăzi, apelul la un „pas înapoi“ nu mai are sens. Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.Apel către licheleSunteţi puţini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forţă şi graţie; şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulţi-puţini, vă adresez următoarea chemare:Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă.Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. Lăsaţi să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiţi o vreme stingheri.Nu mai apăreţi la televiziune.Nu mai scrieţi în ziare.Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună.Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiţi o vreme vorbele „demnitate“, „libertate“, „conştiinţă“, „dreptate“, „popor“. Nu asasinaţi aceste cuvinte.Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele.Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine. Căutaţi atunci un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.Intraţi în noul an meditativi. Şi aprindeţi o lumânare pentru cei morţi şi pentru voi.Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi. 30 decembrie 1989

Culmile sfidarii... pina cind?

Inca un text de la unul din cei mai buni editorialisti ai momentului.

Culmile sfidarii cu Becali
Dan Tapalaga
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-2969070-culmile-sfidarii-becali-oferta-publica-recompensa-fel-spaga-impotriva-coruptiei.htm
Te uiti si te crucesti: Gigi Becali. In timp ce scriu, acest om fara Dumnezeu isi bate joc, zambind siret in coltul gurii, de doi prezentatori TV, de un profesor universitar, de un comentator sportiv, de procurorii anticoruptie numiti tradatori, sclavii serviciilor secrete ungare, isi bate joc de oamenii din fotbal, de jucatori, de suporteri, de o tara. Sfidarea maxima, esenta dispretului, delirul total trebuia sa poarte un nume. Gigi Becali exprima apoteotic ce a invatat de la profesorii in rele ai Romaniei: de la Hrebenciuc, de la Mitrea&Nicolicea, de la Nastase, Parlament, Curtea Constitutionala, de la ministri penali, de la judecatori lasi. In legea lui, legea nu face doi bani. El, Gigi, este unul dintre initiatii sistemului putred care ii apara si iarta orice pacat. El, Gigi, joaca tare intr-un sistem capabil sa ingroape orice rahat, oricat de mare, oricat de puturos. Primim acest rahat in gura seara iar alde Gigi, Mitrea, Nastase, Seres, Remes, Pacuraru, Andon, Bolcas&co ni-l scot seara pe nas si ne spun ca-i apa de trandafiri. Ca putoarea de cancer in metastaze se numeste democratie parlamentara, drepturile omului sau dictatura basesciana, cum le vine la gura. Din absurd in absurd, din eroare in eroare, Romania trebuia sa ajunga si aici. La un mascarici sinistru care a definit culmea anticoruptiei: in Romania dai spaga impotriva coruptiei. Becali a numit-o aproape savant. I-a spus “oferta publica de recompensa”. O sintagma simbol, nerozia suprema in care se topeste dispretul unui intreg sistem. Adica, ce intelegem noi din tupeul sau masiv? Ca exponentii cei mai detestabili ai sistemului rasturnat romanesc se simt atat de puternici, de feriti, atat de imuni la lege, incat ar oferi spaga in mod public. La vedere. Ce sa se mai ascunda prin boscheti. Are dreptate. Romania a ajuns la un pas sa decreteze nelegiuirile comise pe ascuns drept rusinea suprema, injosirea cea mai de jos. Gigi Becali a si formulat asta cu subiect si predicat: el are legile lui si face ce vrea. Morala si legea sunt el. In fond, de ce sa ne miram? Daca fostul ministru al justitiei si-a dat legi ca sa opreasca o ancheta impotriva sa. Daca Guvernul isi apara ministri penali pana in panzele albe. Daca toate celelalte partide, PSD, PD-L, PNL si-au pus candidati penali la primarii si consilii judetene. Daca Parlamentul se pune in usa procurorilor. Daca Curtea Constitutionala desfiinteaza institutii peste noapte si fabrica scuturi politice anti-procurori. Daca anticoruptia s-a dus dracului cu totul. El, Gigi, de cine sa se teama? De doi amarati de procurori care il alearga cu masina ca sa-i arunce pe bord o citatie de doi lei? P. S. Daca Becali va da in judecata DNA, asa cum a amenintat, si va obtine despagubiri pe motiv ca i s-au dus naibii afacerile cu terenuri, daca PNG intra in Parlament, ne trebuie rapid administratie straina. Sau o interventie NATO, ceva de soiul asta.

Pietonala

Pietonala
de Radu Paraschivescu, Ev. Zilei, 6 martie 2008
http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/794506/PARASCHIVESCU-Pietonala/
Radu Paraschivescu: "Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele s-ar plânge că sunt călcate în picioare. (La propriu, dar nu numai.)"Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele s-ar plânge că sunt călcate în picioare. (La propriu, dar nu numai). Muiate în scuipaturi, bombardate cu ghemotoace şi mucuri de ţigară, acoperite de cojile seminţelor ronţăite febril. Însă astea sunt deja observaţii cronice în România şi cu precă- dere în Bucureşti. Dacă ar putea să ţină jurnale, trotuarele noastre ar mai face o constatare: că românul nu prea ştie să meargă. Se spune că nivelul de civilizaţie al unei ţări e reflectat de câţiva indicatori precişi: consumul de săpun sau pastă de dinţi, infrastructura rutieră, aspectul spitalelor etc. Ei bine, adaug şi întăresc sub semnătură că populaţia unei ţări poate fi apreciată şi în funcţie de felul cum i se deplasează componenţii pe jos dintr-un loc în altul. Vi se pare riscantă observaţia? Înseamnă că vă încumetaţ i destul de rar pe trotuarele patriei. Sau că, fermecaţi de muzica pe care o auziţi în căşti, nu mai sunteţi atenţi la ce se petrece în jur. Lucrul care marchează comportamentul trotuaristic al românului e lipsa totală de empatie în trafic. Cei mai mulţi dintre noi se aştern drumului adjudecându-şi-l. Nu vezi nici urmă de preocupare pentru soarta celorlalţi pietoni. Şi în varianta lălâie, şi în cea impetuoasă, românul (bucureştean, dar nu neapărat) trăieşte cu impresia că trotuarul îi aparţine. Că a semnat cu el un contract de exclusivitate, care-i permite să ignore legea nescrisă şi cutuma. Dacă vă veţi lipi câteva minute de o clădire şi veţi studia forfota de pe trotuar, veţi vedea că mulţi dintre semenii noştri circulă după reguli pur personale. Grăbitul despică valul de pietoni nesfiindu-se să-şi disloce vecinii prin ghionturi dureroase (şi fără un cuvânt de scuze). Leneşii aleg cu o precizie farmaceutică mijlocul trotuarului, dând impresia că îşi propun să fie tamponaţi de cei care merg cu viteză mai mare. Una dintre situaţiile frecvente ale vieţii în mişcare pe trotuar e apariţia unei fiinţe care, deşi măruntă şi aparent gestionabilă, blochează trotuarul şi nu-ţi îngăduie s-o depăşeşti. Ceva misterios se petrece sub ochii tăi - fiinţa cu pricina se dilată neverosimil, se lăţeşte ca într-un film ştiinţifico-fantastic şi, graţie unui ochi nevăzut, îţi anticipează mişcările. Mai precis, ţi se pune de-a curmezişul. Pentru ca baletul inhibitoriu să se desfăşoare ca la carte, persoana ţine în fiecare mână câte un bagaj şi culisează pe traseele unei ubicuităţi deconcertante. O priveş ti, încercând să concepi stratagema care să te ajute să i-o iei înainte, şi ţi se pare că se deplasează în acelaşi timp frontal, lateral şi oblic. Dai s-o ocoleşti prin vest, dar un semnal numai de ea ştiut o avertizează şi-o face să-ţi închidă unghiul. Mai încerci o dată prin est, însă n-ai succes nici de data asta. Eşti descumpănit şi nu ştii ce să faci: să traversezi, să înjuri sau să aştepţi autobuzul. Românul de pe trotuar merge brambura, şleampăt şi cu o indiferenţă suverană faţă de cei care-l înconjoară. Dar asta nu e tot. Să-l vedeţi cum se opreşte: unde e aglomeraţia mai mare, în mijlocul drumului, în dreptul uşii pe care se intră sau se iese din magazin. Staţionarea are loc în dispreţul deplin al fluxului. Ceilalţi pietoni nu contează, iar dacă-i apucă nervii, ghinionul lor. Nu fac decât să-şi scurteze singuri viaţa. România e o ţară unde profesori mai buni sau mai răi predau o sumedenie de lucruri, de la teoria mulţimilor la etica în afaceri şi de la feng-shui la epistemologie. Îmi spun tot mai des că nu ne-ar strica un profesor capabil să ne înveţe cum să mergem.

De pe alta planeta? Dacia? Cititi...

De pe alta planeta? Dacia?

Am dat din absoluta intamplare peste acest text, postat pe un forum Dacia Underground din Republica Moldova (e de prin 2005 ai are legatura cu fantasmagoriile promovate de Napoleon… Savescu). Cititi si va cruciti (textul e in forma originala), baietii acestia parca sunt veniti de pe alta planeta!!!
http://forum.md/Discuss.aspx?id=723139&page=5Bucuresti: incolo si incoace. Oastea Daciei la al VI-lea Congres International de Dacologie. Salut prieteni. In acest articol vom vorbi despre doua lucruri in acelasi timp: Impresiile despre Bucuresti si al VI-lea congres dacologic, petrecut in perioada 30 iunie - 1 iulie 2005 in Bucuresti, in hotelul “Intercontinental” Asadar… Asadar…, pe 29 iunie, seara, 3 oameni s-au pornit din Chisinau spre Bucuresti. Atat vama din Cahul, cat sic ea romaneasca din Oancea au creat o impresie deprimanta. Vecina mea - studenta din Braila, care a invatat 4 ani in Chisinau - frumoasa (despre frumusetea romancelor - mai tarziu). Ea se mira de faptul ca eu propunandu-i apa sau pesmeti, la raspunsul ei "Mersi, eu am apa", ii raspund: "Eu nu te-am intrebat daca ai, dar - daca vrei…". Dupa cuvintele ei, barbatii moldoveni sunt tari, iar cei din Romania… Apoi au inceput drumurile netezi romanesti, cu o trasare ideala si cu multe semne rutiere. Galati, Braila - orase destul de frumoase, ca multe altele. Panourile publicitare , cantitatea de lumina si aranjarea vitrinelor bucura in continuare. La ora 5 dimineata am ajuns in Bucuresti si ne-am oprit la Gara de Nord. Taxistii romani, cu Daciile lor au format o caravana dupa autobusul din Moldova. Printre taxisti sunt si tigani. Cant am ajuns ne gandeam sa ne oprim la hotelul Transilvania (dupa cum ne-au sfatuit din Chisinau cei, care au fost in Bucuresti si care sustineau, ca in acest hotel o camera costa 10-15$) - insa ne-am razgandit. Acolo camera costa 30-35$. Atunci am vorbit cu un taxist care ne-a promis un hotel mai putin scump (de 10-15$, daca chiar gasesti ceva cu greu, in camera nu vor fi becuri si nu numai). Ne-am inteles cu el: - De cat ne duci pana acolo? - De 100 000 (aproximativ 40 de lei moldovenesti) "Merge", gandesc eu… - Sa mergem Am trecut prin fata "castelului" d-lui Ceausescu, pe langa gara de autobuse "Filaret" (prima gara feroviara in Bucuresti din 1865). Ne oprim. Acest negricios ne spune: "Noua sute de mii si ceva"… Mai departe nu e necesar de povestit ce-a fost. Ca si cum si contorul a aratat ceva. Am mers nu mai mult de 5-6 kilometri (in Bucuresti kilometrul costa de la 75 la 100 mii - adica aproximativ de la 35 la 40 lei/km). Mai pe scurt acest "om" ne-a cerut mai mult de un million (aproximativ 400 de lei de-ai nostril). Ce a fost mai departe - fara comentarii… Am poposit la hotelul VIILOR de pe stada cu acelasi nume. "Multumim" tuturor celor care ne-au dat informatii "veridice" despre costul hotelelor din Bucuresti. Pe aceeasi strada se afla fabrica Pepsi-Cola, unde erau munti de butoaie cu conservanti, concentrate si coloranti pentru Pepsi, Prigat s.a. In drum, in gluma i-am zis lui Tenebris: "Hai sa numaram pe degete romancele frumoase…". In drum spre hotel, in tramvai, in metrou, pe strada - nu am intalnit nici una. Catre inceputul Congresului International de Dacologie, la ora 9:00 suntem deja in hotelul de 5 stele "Intercontinental". Aici s-au adunat deja destul de multi oameni. In hol toti ne privesc, incearca sa descifreze scrisul de pe maiourile noastre. Ne ridicam la al doilea etaj. Vin tot mai multi invatati istorici romani, lingvisti, arheologi, scriitori, jurnalisti, studenti… Observ, ca pe noi ne fotografiaza. Societatea Dacia Nemuritoare (www.dacii.ro) si-a expus standurile sale cu literature, CD-uri, alte materiale de tematica dacica. Prin sala se plimba insusi organizatorul si promovatorul intregii miscari - Napoleon Savescu (www.dacia.org). Multi il salute, atat natural, cat si fals. Ma apropii de una din mesele DN - cumpar cate ceva din literatura, fac cunostinta cu reprezentantii societatii (blond, cu amulete-lup), ii fac cunostinta cu faptul ca reprezentam Dacia Underground (www.dac.md) din Moldova, el nu pare interesat de cele spuse de mine, este indiferent, ii dau "fluturasi" de-ai nostril si ii zic ca noi, DU am vrea sa colaboram strans cu DN, sa facem schimb de bannere, materiale s.a.m.d. sa facem legaturi. El greoi, incet imi da e-mail-uri de plan general. Ma rog, fleacuri… Mai tarziu eu am aranjat pe o masa "fluturasii" nostril, unii vizitatori au manifestand interes, au inceput sa ne intrebe, cu unii dintre ei am stabilit legaturi. Apoi, ca si cum principalul "MUUU-dac" din DN s-a apropiat de mine si a inceput sa-mi dea intrebari de tipul "Cine suntem, de unde, de ce facem propaganda s.a.m.d". Eu ii raspund linistit, ca noi suntem din Moldova, DU, promovam aceleasi idei ca si DN si ca nu organizam nici pe departe propaganda, ci doar dorim sa informam, ca in Moldova este site si miscare, dedicata reinvierii Daciei. Deoarece inca nici un site tematic romanesc nu a pus link pentru Dacia Underground… Trecem in Sala Ronda. El este complet umplut, scaune libere nu mai sunt, si noi impreuna cu multi altii trecem spre centru, in trecerea dintre randuri. Incepe Congresul. Savescu ii salute pe toti, descrie pe scurt rezultatele celor 5 congrese precedente, apoi se incepe citirea materialelor. Unii invatati fac asta fara interes, altii - din suflet. In sala de la unii invatati-sceptici se aud vorbe de tipul "Fantezii, povesti, nu poate fi asa ceva…". Majoritatea asculta insa cu deosebit interes. Dupa pauza de masa am plecat prin oras, apoi am mers la Muzeul National al Satului - unul din putinele locuri din Bucuresti, pe care recomand tuturor sa le viziteze. Pe drum priveam orasul - multe panouri publicitare de inalta calitate, orasul e destul de curat, dar nu peste tot ingrijit, copaci in centru aproape nu sunt, foarte cald, se "topesc" hainele. Romancele frumoase asa si nu ne ies in cale. Sunt multi tigani, dar putin dintre ei sunt izolati, si aproape toti s-au incadrat in societate ca taxisti, politisti, maturatori, vanzatori… Dar si printre romani sunt multi negriciosi, si acesti "bronzati" se mandresc ca ar fi urmasii Romei?... Pe strazile centrale e dezvoltat comertul - chiloti, sutiene, sorti, chipiuri, pistoale de masa plastica… Printre vanzatori - majoritatea - tigani. Cand cumpar bere (romanii ma recunosc dupa accentul moldovenesc), ma intreaba: "Sunteti rus sau basarabean?..". Eu raspund: -Nu, sunt moldovean, dac. Romanii raman uimiti, dar nu raspund nimic. Veceurile in Bucuresti sunt gratuite si sunt umplute cu absorbant mirositor, incat miros de murdarie aproape nu se simte. Acesta este unul din punctele forte ale orasului. Puncte slabe sunt mai multe. Unul din ele este acela ca in alimentara se vand produse cu termen expirat. Din produse lactate - numai iogurturi si lapte conservat. La intrebarea mea: "Da smantana aveti?", mi se raspunde: "A fost candva… In povesti". Branza - impachetata, ulei de masline nu este. Carnea este impachetata, din paine - numai copturi si toasturi frantuzesti impachetate, si cat n-ar fi de straniu - o mica varietate de bere. Statiile de metrou ingenere nu sunt frumoase. Escalatoarele nu au mai mult de 3-5 metri. Cu toate ca trenurile sunt noi, sunt si unele la care lipsestc peretii despartitori dintre vagoane. Trenurile merg la un interval de 5-6 minute, pe cand in Moscova, Kiev, si chiar in Harcov - la interval de 1 - 1,5 minute. Cand trenul se opreste, trebuie sa astepti inca vreo 5 secunde pana se deschid usile. Iesirile sunt uneori pe partea dreapta, alteori, pe stanga. Totul este incalcit, ca la sudici. Fete frumoase nu am vazut nici in metrou, pe unde trec destul de multi oameni. Daca vreti sa mancati - sunt multe "Gogoserii", cofetarii frantuzesti etc. Bauturi racoritoare sunt la fiecare colt, toti se otravesc cu Coca Cola light. Chiar si in centrul Bucurestiului toti peretii sunt desenati de "raperii" autohtoni. Chisinaul in privinta asta este cu mult mai curat. Parcurile noastre si paduricile par mult mai ingrijite. Multi romani umbla imbracati, ca in clipurile proaste americane, cu lanturi pe gat si cu trei chipiuri pe cap. Sa intalnesti un roman cu parul deschis este foarte greu. Nimerim in muzeu. Dintr-odata parka nimeresti in alte timpuri, de modernism nu aminteste aproape nimic. Nu am mai vazut asa ceva - case intregi, mori, biserici - aduse din intreaga Romanie intr-un singur loc (o tehnologie speciala permite mutarea cladirii pe parti, fara sa o distruga). Muzeul activeaza din 1924! Guvernul roman a rascumparat o mare parte din aceste constructii. Toate casele sunt impartite dupa regiunile de unde provin: Moldova, Oltenia, Dobrogea, Transilvania, Maramures, Arges. In toate casele este pastrat interiorul acelor ani (sec. 19-20). Multe constructii seamana cu cele dacice. Sunt foarte multi turisti straine. Cei mai prosti dintre toti sunt americanii. Vorbareti si galagiosi - italienii si spaniolii, cei mai calmi si intr-adevar interesati - germanii. Toti supraveghrtorii muzeului se poarta bine cu noi, ne intreaba de inscriptiile de pe maiouri, sustin idea unurii in limitele Daciei (si sub denumirea de Dacia, sin u Romania!). Am gasit limba comuna cu una din supraveghetoare, am cumparat de la ea o ie din in de 25$ (in magazine ea costa 120$). Ea ma intreaba: "Aveti sotie, sa luati camasa si pentru dansa ?". Ii raspund: - Nu, caut…: - Asa, s-o luati bucuresteanca! - Nu, multumesc, - nuami chisinauianca…: La congresul de dupa pauza de masa nu nimerim. Venim a doua zi dimineata - 1 iulie. Paza ne da drumul pe baza ecusonului. La intarea in sala de noi se apropie administratorul si incepe sa dea din maini, imi arata "fluturasul" unde este imprimata svastica la Sarmizegetusa sis a urle: "Sunteti ciudatii lui Vartic, nu, nu aveti voie sa intrati, ati facut aici propaganda, uite aici, svastica… Securitatea! Scoateti-i afara!!!" Nu am reusit nimic sa-i explicam, ca paza ne-a rugat sa trecem spre iesire. "Securitatea" vorbea foarte multe de tipul "Nu avem nimic impotriva voastra, dar s.a.m.d…" La care eu le-am raspuns: "Nu trebuie sa vorbiti atat de mult, baieti, totul e clar". Apoi, am incercat sa intram in alta sala. Ii multumim Luizei Jeganaru, care a dat voie unora dintre noi sa intre. Chiar a zis ca a reusit sa viziteze site-ul nostru in prima zi. Eu am plecat. Desigur, eu nu ma asteptam de la "daci" la o primire calduroasa cu bratele deschise, dar nici la asa ceva eu na m-am asteptat. Poate a fost o neintelegere. Nu cred ca acesta a fost un ordin de la Savescu sa nu ne permita sa trecem a doua zi. Cel mai probabil este ca s-au speriat asa-zisii "daci" din DN - cum asa au venit asa moldoveni frumosi si chipesi, inca si site-ul si-l promoveaza, si inca pot pleca de la noi banii mari ai domnului Savescu si nu vom mai putea sa-i impingem istoria de rea calitate si alta productie de acest fel, sub pretextul de renastere a culturii dacilor… Cel mai probabil este ca cel balan a transmis celui principal (negrul cu barba, cu ocelari - care este si in fotografie) "fluturasii" nostri si careva minciuni care l-au nelinistit pe cel din urma. Poate ca a fost altfel. Sper ca a fost o neintelegere. Insa asa "daci" nu valoreaza nici un ban, daca dorind atat de mult unirea, multi dintre ei doar urmaresc ale lor scopuri inguste si lacome, si nu ideea comuna de prietenie si unitate. Eu am mers la Palatul Parlamentului / Casa Poporului sau la "Castelul lui Ceausescu" - a doua cladire din lume ca suprafata dupa Pentagon si a treia in lume - dupa volumul incaperilor. Marimile cladirii impresioneaza. Ceusescu a interzis folosirea la constructie folosirea materialelor de import, de aceea totul: lemn, metal, granit, piatra - totul pana la ultima tinta - este numai din Romania. In palat sunt foarte multi turisti straini - chinezi, americani, francezi, spanioli, italieni, englezi, germani… Foarte multi oameni in varsta, care dintr-o zi in alta vor pleca in eternitate si de abia se misca. Mi-a placut foarte mult o familie de germani, care era in grupul noastru: fete frumoase - eu chiar m-am gandit la inceput ca sunt suedeze - linistite, imbricate ingrijit. Dupa aceaste trec prin muzeul de costume nationale - tot aici in cladirea palatului, eu sunt unicul vizitator, pe straini ii intereseaza mai putin costumele moldovenesti. Cand incepi sa privesti costumele, intelegi cat sunt de frumoase, si cu cata dragoste au fost ele facute. Pe un costum dintr-o regiune a Moldovei se observa sibolurile sfinte ale dacilor - svastici indreptate spre dreapta si svastici indreptate spre stanga. Supraveghetorul imi explica ca in satele moldovenesti si romanesti sunt foarte multe ornamente cu sfastica, simbolul soarelui… As fi vrut sa demonstrez acelui "dac" negricios cu barba si sa-i explic, ca, interesandu-se de istoria dacilor ar trebui sa stie asa lucruri elementare, ca svastica nu este un simbol al fascistilor… Seara plec spre Chisinau. Prima fata frumoasa din Bucuresti - o moldoveanca blonda din autobus, care pleca acasa. La revedere, Bucuresti, tu nu m-ai primit destul de bine, dar oamenii simpli ai acestui oras s-au purtat demn. Intotdeauna este placut sa revii acasa.

Un monstru numit educatie

Un monstru numit educatie
Autor: Codrin Liviu CUTITARU
Ziarul de iasi: 27/02/2008
http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/un_monstru_numit_educatie_153410.html
Citesc, aud, vad eu insumi lucruri tot mai inspaimintatoare legate de invatamintul romanesc. Profesori insultati, agresati ori batuti de-a binelea de elevi alcoolizati. Droguri, sex, pornografie in toaletele liceelor (unele prestigioase) si in caminele studentesti. Cafturi ca in Vestul Salbatic pe coridoarele, in salile de clasa si in curtile scolilor. Cataloage furate, laboratoare devastate, greve peste greve, tineri analfabeti, dascali semidocti, brutali, pedofili, universitati (particulare) sub asediu, altele (particulare sau/si de stat) deschise in gherete preistorice, din catune fara gara, iar altele (de stat) transformate in fabrici de diplome. Ingineri, subingineri, mecanici auto, femei de servici, agricultori "recalificati" pentru munca didactica. Amoruri ("gheboase", cum bine se spunea in adolescenta mea) intre maestri si discipolii lor (acestia din urma, adesea, minori). Nebunie, saracie, indiferenta, mizerie, isterie, deruta si, nu in ultimul rind, greata. O greata imensa, concreta, lipsita de subtilitatile filozofice ale existentialistilor sartrieni. In ce ma priveste, am scris de citeva ori despre ceea ce as numi, fara teama si ezitari, apocalipsa din educatia autohtona. Prin urmare, nu vreau sa revin asupra unor idei deja articulate aici - aidoma predicilor in pustiu, daca imi este permis sa adaug. Nu va voi mai spune astazi ca scoala trebuie sa formeze cetateni si nu genii depersonalizate, ca educatia consuma bani (si nu-i produce!), intr-o prima faza, pentru a dezvalui beneficii - de ordin sistemic - mult mai tirziu, ca a neglija si a distruge invatamintul unei natiuni inseamna a altera identitatea colectiva, cu efecte incalculabile pe termen lung, ori ca procesul didactic continua la cele mai inalte standarde, in tarile normale, chiar si in conditii de razboi, el fiind singura garantie de supravietuire a popoarelor in istorie. Nu voi reveni la principiile etice, nobile, ce trebuie sa stea, obligatoriu, la baza unei actiuni atit de complexe, precum educatia nationala, actiune care - nota bene -, in afara onestitatii, nici macar nu poate avea loc. O copilarie si o adolescenta dezorientate de comunism, alaturi de o tinerete bulversata de "tranzitie" m-au convins ca nu traiesc intr-o tara a eticii si, cu atit mai putin, in una a nobilitatii.
Totusi, celor care se mai minuneaza inca de "caderea invatamintului romanesc", intrebindu-se, candid, care ar fi cauza, le-as atrage atentia asupra unei carente de organizare structurala a mecanismului educational de la noi, carenta rezolvata, cred, fara eforturi, pina si tarile lumii a treia. Invatamintul romanesc nu a cazut in epoca post-ceausista, din simplul motiv ca el, practic, nu a (mai) existat. Orice proces, fenomen sau actiune initiata de fiinta inzestrata cu ratiune si apelata, ocazional, "om", la nivel individual ori de grup, ca parte dintr-un micro- sau macro-sistem, traieste, functioneaza, straluceste sau, dimpotriva, esueaza in interiorul unei conceptii, a unei idei prealabile. Tocmai aceasta absenta - a filozofiei preliminare - descopera cu usurinta oricine are bunavointa sa priveasca "analitic" degringolada din "educatia" autohtona. Pina si fascistii si comunistii, inaintea "tranzitionistilor" de astazi, avusesera un concept educational - dement, intr-adevar, insa reperabil. Ei doreau niste societati ale soldatilor disciplinati, feroce, pe cit de sadici, pe atit de ipocriti, si isi pusesera ca atare "tunurile" paideice pe acest obiectiv. Detineau, altfel spus, o conceptie formativa si, pe calapodul ei, efortul didactic (ori, mai corect zis, "dresajul") capata sens, un sens malefic, desigur, dar un sens. In ultimii aproape douazeci de ani, intr-un mod paradoxal, cumva impotriva naturii adica, romanii nu si-au (mai) definit ideea educationala, lasind un palier vital (poate cel mai important, din perspectiva istorica) la voia destinului. Am contemplat astfel cu totii cum existenta ("subzistenta" ori minima "fiintare") a scolii s-a intersectat cu tot felul de alte "existente", "experimente" si "exercitii", devenind, in final, un veritabil crimpei de Halimà. Actualmente, noi nu stim de fapt ce asteptam de la educatie. Ce dorim sa construim prin intermediul ei? Robotei umani, genii, simpli cetateni, savanti, idealisti, pragmatici etc.? Cum ne imaginam societatea pentru care ii pregatim pe cei aflati azi in scoala si cit de mult corespunde instrumentul educational cu profilul ei mentalist? Cine face, propriu-zis, educatia si cum o face? Cum il vedem pe profesor in noul context social si cultural? Cit de potrivita e formarea lui (psiho-pedagogica), in ultima instanta, pentru noile tipare psihologice ale universului infantil si adolescentin?In prezent, cei care au legaturi, intr-un fel ori in altul, cu invatamintul mioritic stiu ca aici gasesti chintesenta confuziei morale si a ambiguitatii intelectuale. Se intimpla asa nu din lipsa criteriilor de evaluare (pe care eram si eu tentat sa le vad, intr-o vreme, drept sursa raului suprem din societatea noastra si care, altfel, constituie, in sine, o problema de luat in seama!), ci din inexistenta filozofiei de desfasurare. Scoala romaneasca este, simultan, mediul de convietuire a contrariilor si cel de inversare a reperelor. Studentul/elevul sclipitor sau doar meritoriu isi termina studiile impreuna cu micul mardeias de cartier ori cu imbecilul notoriu - eventual, si in aceeasi institutie. Toti beneficiaza, bineinteles, de "sanse egale", iar, in timp, poti avea surpriza sa descoperi ca ultimii - ceva mai adaptati la noua "civilizatie" carpato-danubiana - s-au descurcat excelent in raport cu nefericitii lor colegi silitori. Nimeni nu va vedea vreodata, intr-un asemenea caz, o "problema" legata de educatie, ci, cel mult, un "accident" de destin. Universitari principiali, devotati cercetarii si muncii didactice, impart catedre (frecvent, din postùri marginale si ostracizate) cu combinagii de prima mina, deprofesionalizati si impostori, a caror singura vocatie ramine micul aranjament "de coridor", amestecat, in mod necesar, cu ciubucareala "de parcare". Intelectuali autentici, absorbiti de propriile studii si publicatii, se lovesc, in promovarile lor legitime, de parazitii academici si micul lor trafic "de dosar", "dosar" proptit pe asa-zisele "volume stiintifice" ale unor conferinte obscure, contabilizate la infinit din unghiul unei singure lucrari cu tiltlu schimbat. Micii farseuri ai finantelor, ascunsi in spatele "granturilor" contabilicesti, au ajuns sa substituie adevarata elita universitara, demonetizind performanta genuina. "Autoritati" profesionale, cu gestica de administratori de CAP-uri, reprezinta, din ce in ce mai des, structurile universitare, desi nu reusesc sa articuleze doua fraze inteligibile in public sau in afara lui. In sfirsit, elevul/studentul onest si muncitor se vede dat la o parte, cu brutalitate cinica, de marii papusari ai nepotismului indigen, care nu-si pot lasa "beizadelele" incompetente fara o cariera stralucita "in invatamint". Acesti bufoni academici - odata intrati in sistemul "educational" - devin niste tirani monstruosi, suplinindu-si, prin comportamentul de vechili, gaunosenia morala si intelectuala. Veti fi poate surprinsi, dar intreaga pervertire de mai sus nu vine neparat dintr-o alterare a moravurilor la nivel de societate mare, ci din lipsa unui proiect educational. Mai nou, mi-am dat seama ca, inainte de a fi corupti, sintem, fara nici un dubiu, iresponsabili.

Youtube Alternative rock best

La avizier...

Radu Paraschivescu, La avizier
http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/792845/PARASCHIVESCU-La-avizier/Unul dintre personajele cele mai pitoreşti ale României contemporane este administratorul de bloc. De fapt, comit o nedreptate numindu- l aşa, fiindcă identitatea pe care singur şi-o asumă - scris şi oral - e de „adimistrator“. Divorţul de limba română pare condiţia obligatorie pentru îndeplinirea acestei funcţii. Sigur, există şi administratori corecţi în exprimare (pot exemplifica prin cel de la scara unde locuiesc), numai că ei par excepţii într-un peisaj sufocat de dezacorduri, pleonasme şi cacofonii. De aceea memoria locativă a multor oameni nu reţine iniţiativele remarcabile ale administratorului, ci formulările involuntar amuzante care umplu avizierul. Pentru cei interesaţi, site-ul www.bascalie.ro oferă exemple impresionante de contraperformanţă în exprimare. Într-o tentativă sumară de tipologizare a categoriei, atrage atenţia administratorul ceremonios, care vrea să-şi catifeleze raporturile cu locatarii prin mărunte cochetării protocolare. La fiecare început de martie, el depune la avizier următorul omagiu: „Stimate doamne, lumea întreagă vă sărbătoreşte în ziua de 8 Martie ca fiinţă de bază a familiei în educarea copiilor şi pentru dezvoltarea naţiunii“. La polul opus se află administratorul impetuos-patetic, pe care nedreptatea îl supără, silindu-l să insulte: „Rugăm pe toţi proprietarii să supravegheze şi să descopere jigodia şi nenorocitura de animal care distruge uşile lifturilor“. Între ei se ghiceşte figura administratorului-filozof, care încearcă să îndrepte neajunsurile acestei lumi pe tonuri îndrăzneţe, preţioase şi moralizatoare: „Cel care azvârle cu ouă pe maşini nu dă dovadă de mai multă minte decât găina care le-a produs. Oul nu ne ajută să înţelegem natura nemulţumirii dumneavoastră“. Fiecare administrator are un stil propriu de formulare a mesajului. Unii vor să fie exacţi, dar intră cu oiştea în gardul logicii: „Verificaţi pe orice suspect care se află pe casa scărilor sau în ascensor, cu atât mai mult dacă vi se pare suspect“. Alţii preferă informarea rece şi tonul apodictic: „Femeia de serviciu nu mai spală scările până nu primeşte materialele necesare şi sculele potrivite“. Nu trebuie omişi administratorii mânioşi şi dornici de acţiune: „Există în bloc un animal, o bestie care bagă scobitori în încuietorile de la scrisori. Îl voi găsi repede şi am să vi-l arăt. Fiţi vigilenţi!“. După cum nu trebuie uitaţi administratorii pur şi simplu analfabeţi: „Vă rugăm ca toţi propietari a-i asociaţiei de bloc care a montat apometre de apă în casă sunt rugaţi să declare că a montat apometre pentru a ştii la cine este montate pentru a fii citite la sfârşit de luna iunie“. Evident, administratorul laconic are la rându-i un loc neuzurpabil: „Dacă s-a întâmplat ceva, strigaţi AJUTOR sau FOC“. Am lăsat la urmă două formulări epocale. Una a fost chiar vedetă de presă acum câţiva ani: „Cei ce nu închid geamurile la ghenă şi se sparg din cauza lor, vor plăti toţi studenţii de pe acel etaj“. A doua vine dintr-un bloc de pe Strada Maşina de Pâine, nr. 16, şi arată astfel: „Stimaţi locatari! în acest bloc sălăşlueşte un criminal!!! Ce nu merită să umble ziua printre noi!!! Azi-noapte, orele cca 3.15 noaptea, a avut loc asasinatu împotriva străjerului scării paşnicul - câinele blocului - «Băieţică», care a fost lovit cu ciocane în cap şi răngi, apoi târât cu laţul de viu şi dispărut el era blând bun ca şi un copil şi nu făcea rău la nimenea şi a fost spart geamul în condiţii de vânătoare de câini şi e curent şi ne este frig nouă pensionarii, locatarii de drept ai acestui imobil!“.

Viata formularelor ISI

Viaţa formularelor ISI
de Alexander BAUMGARTEN, preluat din Dilema Veche, Anul IV, nr.197 - 16 noiembrie 2007

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=197&cmd=articol&id=7037
Valul binevenit al profesionalizării cercetării ştiinţifice a adus mai multe criterii de evaluare a ei, dar fără o discuţie prealabilă asupra relevanţei lor şi fără un comportament înţelept în raport cu problema filosofică a existenţei unui criteriu absolut în această cercetare. Sigur, în haosul promovărilor academice din deceniul anterior, în amestecul perfid dintre cariera politică şi treptele universitare, sau pur şi simplu în nesimţita supravieţuire a imposturii profesionale, asemenea criterii erau, într-adevăr, necesare. Este însă cu totul altă problemă dacă ele au funcţionat corect, dacă aplicarea lor nu este cumva natural capabilă să producă monştri retorici, să creeze tensiuni acolo unde existau doar raporturi de putere sau să imprime o spaimă acerbă tinerilor cercetători puşi să completeze interminabile formulare, să facă diverse raporturi de gestiune şi financiare, în loc să producă studii rezultate în urma unei asceze intelectuale autentice. Toate cele de mai sus, survenite dintr-o anecdotică a vieţii noastre cotidiene, au răspuns în funcţie de o singură întrebare: oare aceste criterii ajută sau frînează cercetarea? Aş putea răspunde numai din perspectiva studiilor umaniste, iar răspunsul este ambiguu: într-un fel, da, în alt fel, nu. Pe de o parte, primul efect al decretării nevoii de criterii concrete, urmate de înscrieri în baze de date internaţionale, de cuantificare şi susţinere a cercetării ştiinţifice sub forma granturilor acordate de Ministerul Educaţiei şi de evaluare a lor în funcţie de încadrarea proiectelor în criteriile internaţionale, a fost haotizant. Aceasta din două motive. Mai întîi, acest efect a însemnat mutarea celor mai tineri membri ai catedrelor din biblioteci în faţa ecranelor unde ei au de completat interminabile formulare financiare aferente proiectelor propuse, evaluări peste evaluări, ceea ce presupune în mod evident o profesiune foarte diferită de natura însăşi a proiectului propus. Asistenţi cu ochii gălbejiţi, doctoranzi zeloşi şi pîlcuri de masteranzi calculează, au deadline-uri, devin campioni în ritmul unei administraţii birocrate care le dă iluzia unui ritm al progresului spiritual. Acest prim motiv poate fi rezumat prin lozinca „Avem proiect? Să luăm un doctorand pentru formulare“. Al doilea motiv: adevăraţii performanţi ai sistemului birocratic nou-născut au ajuns la un asemenea nivel al reuşitei încît, lăsînd de-o parte conţinutul proiectului propus, au dezvoltat abilităţi în direcţia imitării stricte a limbajului cerut. Vina nici nu este a lor, ci a necunoaşterii unei legi universale a oricărui sistem instituţional care finanţează sau decide validitatea cercetării: limbajul comanditarului decide cadre al căror caracter universal poate fi imitat şi transformat în limbaj de lemn, atenţie, în ciuda oricărei intenţii oneste a comanditarului. Putem trăi în vreme de pace şi, totuşi, filosoful denunţător al limbii de lemn să aibă obiect de studiu. Argument: chiar dacă CNCSIS (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţămîntul Superior) ar admite drept eligibil un proiect dedicat – să zicem – „Studiului formelor de limbaj care produc impostura în formularele CNCSIS“, gestul ar fi întemeiat mai degrabă pe bonomia individuală a celor acreditaţi, decît pe natura instituţiei. Căci limbajul de lemn apare natural chiar şi în sistemele valide, iar lozinca acestui al doilea motiv ar putea fi: „Ştim ce cuvinte să folosim, deci să aplicăm“. În acest cadru al criteriilor a apărut la noi invocarea numitului Institute for Scientific Information (ISI), odată cu persuasiunea rectoratelor de înscriere în baza de date a acestui institut a revistelor din fiecare centru de studii, spre a putea beneficia, graţie indexării, de un punctaj favorabil în ierarhia universităţilor şi de o eligibilitate a proiectelor propuse ministerului finanţator care aplică criterii în care ISI are o poziţie decisivă. Bineînţeles că un asemenea criteriu formal este valid, pentru că de o ordine a sistemului este nevoie, ca şi de o distincţie între valoare, dedicaţie sinceră faţă de studiu şi, pe de altă parte, impostura care imită o limbă de lemn. În ciuda intenţiei – iată, sincere – sistemul este defect. În primul rînd, deoarece criteriul este părtinitor: ISI reprezintă o instituţie privată, fondată în 1960 în Statele Unite şi preluată în 1992 de Thomson Scientific & Healthcare, orientată preponderent spre indexarea revistelor de ştiinţe exacte, ale căror criterii sînt adesea inaplicabile domeniilor umaniste, unde creaţia inefabilă şi esenţial a-categorială transformă criteriile ISI în limba de lemn care este paradisul imposturii. De aceea, nu neg importanţa unor criterii de indexare, ci cred că trebuie luată în calcul alternativa: de exemplu, „Vivarium“ este un program de indexare a revistelor umaniste nefolosit în România, dar fundamental pentru studiile medievale. În al doilea rînd, deoarece criteriul nu este obiectiv, pentru că mari reviste de filosofie europene (Revue de Métaphysique et de Morale, Archives d’Histoire Doctrinale et Littéraire du Moyen Age, Erkenntniss sau Vivarium) nu sînt indexate şi nici nu au depus cereri de indexare în această bază de date. Iar unde nu este Erkenntniss, degeaba intră Urzica de ambe sexe. În al treilea rînd, criteriul este tiranic, deoarece impunerea lui face ca multe dintre revistele de certă valoare, dar care nu au standardele ISI (apariţia anuală regulată, ceea ce, din motivele financiare cunoscute, nu se poate mereu respecta), rezumate în diferite limbi ale articolelor şi tot ceea ce pretinde o formalizare tot mai puternică a publicaţiei, nu au acces la indexare, ceea ce se reflectă în punctajele catedrelor şi în salariile profesorilor. Dimpotrivă, un efort îndreptat exclusiv spre satisfacerea criteriilor ISI canalizează toate energiile spre imitarea limbajului cerut, iar atunci punctajele mari revin celor care se ocupă exclusiv cu acest sport. Dincolo însă de acestea, rămîne motivul pentru care raportul dintre cercetarea umanistă şi finanţator/indexator este delicat. El este cel filosofic, se raportează minimal la cele anterioare şi poate fi enunţat astfel: noul în sens absolut scapă criteriilor preexistente, pentru că, altminteri, ar fi precunoscut şi ar înceta să fie nou. Umanistul este fiinţa delicată aflată la graniţa dintre ceea ce aşteptăm să ne spună şi ceea ce el ne învaţă că ar trebui să auzim. Or, astfel, pentru el, criteriile sînt întotdeauna chestionabile. Soluţia, într-un asemenea context, nu este desfiinţarea criteriilor, ci pluralizarea lor. ISI nu e rău ca ISI, ci e rău pentru că nu are alternativă. Niciodată în istoria culturii noastre materia nu a răspuns mai bine difuziei inefabilului decît prin diversitatea receptării. Omul nu posedă un mecanism universal de cuantificare a modului în care noul intră în lume (se spune, el intră „ca un fur în noapte“), de aceea acest mod nu poate fi decis de o instituţie. Dar, într-un cadru al criteriilor plurale, perechea instituţiei cu individul îşi poate face – cred – dansul mai uşor şi mai armonios.

Frustrarile est-europene si noul populism

- interviu cu Slavenka DRAKULIC -
Text preluat din Dilema Veche, Anul IV, nr.199 - 02 decembrie 2007
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=199&cmd=articol&id=7165

Slavenka Drakulic este una dintre cele mai cunoscute şi respectate voci de public intellectuals din Europa. Născută în Croaţia (de unde a plecat în urma unei campanii furibunde lansate împotriva ei în primii ani ai regimului naţionalist al lui Franjo Tudjman), scriitoarea trăieşte astăzi în Suedia. Eseurile şi romanele ei au fost traduse în numeroase limbi. Ca jurnalist, colaborează la publicaţii ca Suddeutsche Zeitung, Dagens Nyheter, The Nation. De curînd, ea a venit în România pentru a participa – alături de soţul ei, ziaristul suedez Richard Swartz – la un seminar cu tema „Etica în politică – politicile eticii“, organizat de Institutul Cultural Român, Institutul „Goethe“ şi Colegiul „Noua Europă“. Slavenka Drakulic este actualmente preocupată de populism şi faţetele lui în Europa de Est, despre care doreşte să scrie o carte.

„Frustrările nu dispar de la sine“

Cum aţi defini populismul?

Într-un sens larg, cred că este suficient să spun că politica ce face apel la emoţie, mai degrabă decît la programe, ar putea fi numită populistă. O temă foarte importantă a populismului este identitatea naţională. De obicei, o caracteristică a acestui gen de politică este şi o retorică xenofobă ce subliniază valorile tradiţionale ale „poporului“, de parcă poporul ar fi şi astăzi o masă omogenă, ca acum o sută de ani… Politicienii populişti promit, de asemenea, o luptă împotriva corupţiei cu accente de „purificare“ a naţiunii – vezi cazul lui Jaroslaw Kaczynski. Se pare că emoţiile au puterea de a-i aduce pe oameni împreună – şi te simţi bine într-o mulţime, într-un spaţiu familiar şi sigur. Nu mai eşti singur, nici unicul responsabil pentru acţiunile tale. Cunoaştem acest sentiment din perioada comunistă, dar atunci era considerat parte a totalitarismului. Faptul că îl întîlnim din nou, de data aceasta în jurul altor idei, este un fenomen interesant al societăţilor postcomuniste din Europa Centrală şi de Est. Este un aspect relevant, ne spune ceva. Ne spune că oamenii sînt, de fapt, frustraţi, îngrijoraţi şi probabil le e frică.

De unde vine interesul dvs. pentru acest subiect?

Ca scriitor şi ziarist, sînt curioasă să aflu ce se ascunde în spatele acestei frici, mi se pare important să scrutez în adîncul acestor frustrări pentru că ele nu au fost inventate de cineva. În opinia mea, este foarte important să înţelegem că aceste frustrări sînt reale. Ele pot fi identificate şi, din punct de vedere politic, există răspunsuri pentru ele. Este o sarcină grea pentru un partid sau pentru partide serioase să aibă de-a face cu acest aspect, să propună programe şi reforme, fără să folosească emoţiile. Reacţiile emoţionale – să nu uităm – pot aduce o popularitate rapidă, iar unui politician (oricărui politician) îi este greu să reziste tentaţiei. Frustrările oamenilor nu pot fi ignorate pentru că nu dispar de la sine. Cu alte cuvinte, după cum văd eu lucrurile, există o legătură directă între frustrări, manipulare şi populism.

Credeţi că populismul este un pericol pentru Europa de astăzi?

În ce măsură este un pericol nu ştiu, nimeni nu ştie. Important este nu să prezicem viitorul, ci să cercetăm prezentul, să privim problema în faţă, să o analizăm. Într-un număr recent al Journal of Democracy, sînt cîteva texte dedicate „recăderii“ în Europa Centrală şi de Est, adică pericolelor populismului. Aşa cum a scris Jacques Rupnik – „Adevărata întrebare nu este «Se află democraţia în faţa unui pericol iminent?». În schimb, ar trebui să ne întrebăm: «Ce fel de democraţii se formează după perioada de tranziţie în Europa Centrală şi de Est şi care sînt punctele lor vulnerabile?» şi «Care este importanţa acestor probleme dintr-o perspectivă mai largă, europeană?»“. Noi ne-am aşteptat ca democraţia în ţările estice să se dezvolte fără piedici, să funcţioneze din ce în ce mai bine. În realitate, nu este aşa. Sînt multe obstacole – printre altele, faptul că nu există o tradiţie democratică în aceste ţări. La aproape două decenii de la căderea comunismului, există puţină încredere în democraţie, prea puţină. O societate civilă slabă, apatia şi prezenţa scăzută la alegeri sînt şi ele caracteristici ale vieţii politice. De ce? Se pot găsi multe motive, dar neîncrederea în elitele politice corupte este, cu siguranţă, unul foarte puternic. Aşa că, în locul unui final fericit, ca în poveşti, ne confruntăm cu o realitate neaşteptată şi problematică, fără precedent istoric. Astfel că acest gen de populism nu coincide cu cel vechi, pentru că tipul de democraţie din Europa Centrală şi de Est nu este nici el cel tradiţional. Totul se reduce la faptul că democraţia este o luptă constantă între tendinţele liberale şi cele autoritariste, şi se pare că noi, est-europenii, nu sîntem foarte bine pregătiţi pentru acest lucru. Am crezut că, odată ajunşi în Europa, toate problemele noastre vor fi rezolvate. În plus, pe lîngă pericolul pe care acest fenomen îl reprezintă pentru viaţa politică din fiecare ţară afectată de populism (Polonia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, România, Bulgaria…), se pune şi întrebarea ce efect va avea asupra procesului de extindere a UE. De ce ar mai vrea Uniunea să primească alte ţări, cum ar fi Croaţia, ştiind ce necazuri vor urma? Este foarte interesant că România a întors foaia – ca să spun aşa – îndată ce a fost primită în UE, transmiţînd şi altora mesajul: purtaţi-vă frumos înainte, iar cînd sînteţi înăuntru puteţi să faceţi ce vreţi. O „recădere“, într-adevăr.

Vedeţi vreo diferenţă între felul în care populismul se manifestă în Europa de Est şi în cea de Vest?

Importante nu sînt atît manifestările, cît cauzele lui. Sînt diferenţe, desigur, populismul francez, danez sau elveţian pune un accent mai mare pe xenofobie, cu succes, după cum se vede – să ne amintim că Jean-Marie Le Pen aproape a devenit preşedintele Franţei! Mi se pare că în fostele ţări comuniste cauzele sînt diferite, mai degrabă de natură socio-economică. Cu alte cuvinte, în timp ce în Vest oamenilor le este teamă să piardă privilegiile pe care le au, în Est sînt frustraţi pentru că traiectoria previzibilă din perioada socialistă nu mai există. Decalajul dintre ceea ce au şi ce nu au este enorm, corupţia e scăpată de sub control, capitalismul este sălbatic, legea şi ordinea se modifică după împrejurări… şi mulţi îşi amintesc de viaţa grea, dar sigură din epoca socialistă. Un regim politic se poate schimba peste noapte, dar mentalitatea se schimbă foarte încet. Una dintre dificultăţile care stau în faţa noastră este un soi de confuzie între democraţie şi capitalism; efectele capitalismului, cum ar fi sărăcia şi nesiguranţa economică, sînt confundate cu democraţia pentru că se intersectează, au loc în acelaşi timp. Într-un fel, capitalismul sălbatic a creat o imagine proastă a democraţiei. Politicienii noştri nu se străduiesc suficient să îndrepte această percepţie, de exemplu stabilind o agendă clară a obiectivelor ce privesc interesul comun. Dimpotrivă, par preocupaţi doar de interesele lor personale, ceea ce, bineînţeles, este revoltător.

„Mi-e frică de frică“

Populismul de astăzi aparţine exclusiv unei anumite doctrine sau anumitor partide? Este o noutate – aceea că retorica populistă este folosită atît de stînga, cît şi de dreapta. Este ciudat să vezi cum, în timp ce partide de stînga au o retorică foarte conservatoare, cele de dreapta propun măsuri de natură totalitară. Exemple ar fi Polonia şi Slovacia, unde partide de guvernămînt au intrat în alianţe cu cele extrem-naţionaliste. Cred că acest lucru are o legătură şi cu felul în care se exprimă mass-media de astăzi, în primul rînd televiziunea, cu infotainment-ul – acel femomen media în care orice, inclusiv ştirile şi emisiunile informative, cum ar fi cele politice, se transformă în divertisment. Sigur că oamenii sînt mai amuzaţi de personaje ca Gigi Becali decît de un lider de partid serios, care nu se adresează emoţiilor, ci raţiunii. Cui aparţine responsabilitatea în primul rînd, dacă acest fenomen se extinde? Nu mai există un partid comunist pe care să dăm vina pentru tot ce ni se întîmplă. Vremurile acelea au dispărut pentru totdeauna. Da, e foarte tentant să întrebăm: cine este responsabil? Ar trebui să gîndim total diferit şi să ne întrebăm: în ce măsură sînt responsabil? Şi în ce fel? Răspunsul ar fi: într-o societate democratică fiecare dintre noi este responsabil pentru că toţi avem putere, deşi se pare că nu credem prea mult în acest lucru. Aşadar, toţi sîntem responsabili pentru că acum sîntem cetăţeni ai unor ţări democratice. Putem să votăm, să protestăm, să strigăm, să scriem, să manifestăm… putem să ne exprimăm opiniile politice în multe feluri, aşa cum o şi facem. Dar probabil ziariştii şi intelectualii sînt mai responsabili pentru că rolul lor este să formuleze aceste probleme. Presupunînd că nu sînt ei înşişi populişti – iar mulţi sînt! Cum comentaţi situaţia creată recent în Italia în ceea ce-i priveşte pe cetăţenii români de acolo? Crima comisă de un cetăţean român a declanşat evident un val de xenofobie, care a fost manipulat şi transformat cu uşurinţă de populişti într-o indignare de masă împotriva imigranţilor. Desigur, aceasta este parte a unei probleme mai extinse a UE privind imigraţia – legală sau ilegală – în general. Spunînd lucrurilor pe nume, nimeni în afară de populişti (să ne amintim de Jörg Haider) nu deschide subiectul imigraţiei şi de aici porneşte pericolul, din a ascunde lucrurile neplăcute pînă te copleşesc cu totul. Şi de ce nimeni nu abordează această chestiune? Pentru că este, de fapt, o ştire „proastă“: avem nevoie de imigranţi, şi nu pentru orice fel de muncă, ci pentru cele considerate joase. Ei sînt aici ca să rămînă, pentru că Europa nu este o fortăreaţă. Astfel de ştiri ar fi considerate nu foarte îmbucurătoare – şi ce politician ar vrea să le exprime public? Un anumit număr de imigranţi ilegali, români în acest caz, vor fi expulzaţi din Italia, dar acesta este doar un act simbolic de „curăţare“ al unui stat italian incapabil să abordeze problema imigraţiei la un alt nivel, mai substanţial. Românii sînt de această dată victimele, aşa cum au fost africanii acum cîţiva ani şi cum alţii vor fi data viitoare, dacă aceste lucruri nu se vor rezolva la nivelul Uniunii Europene printr-o abordare serioasă şi sistematică. Italienii au nevoie de un ţap ispăşitor pentru nesiguranţa asupra propriului viitor, asupra slujbelor, pensiilor, sistemului de sănătate etc. Într-un fel, li se pare că aceşti imigranţi le vor lua toate avantajele sociale profitînd de asistenţa statului, muncind ilegal (nota bene – avînd slujbe pe care nimeni altcineva nu le doreşte, cum ar fi să aibă grijă de vîrstnici sau să se ocupe de menaj) sau „furîndu-le“ locurile de muncă. Să ne amintim de „instalatorul polonez“ din Franţa. Aşa cum s-a dovedit, prea puţini instalatori polonezi muncesc în Franţa. Dar teama faţă de ei s-a răspîndit, totuşi. Această răspîndire a fricii mi se pare periculoasă, a fricii indiferent de adevăr, uneori în pofida adevărului – pentru că oamenii care simt frică sînt atît de uşor de manipulat… Mi-e frică de frică. De aceea informaţia este importantă, adevărul este important. Trebuie să creăm o schimbare în cultura politică şi e nevoie de timp. Dar cu mass-media pe care o avem, mi se pare o sarcină foarte dificilă.
A consemnat Mădălina ŞCHIOPU

Iasi, o incursiune in istorie

Vezi studiile:

http://docs.google.com/Doc?id=dmf7p3g_13dt8sbvf9
sau
http://docs.google.com/Doc?id=dmf7p3g_10g7rg4h

dar si articolele:

http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/11/iasi-identitatea-unui-oras.html
sau
http://radvanatitudini.blogspot.com/2007/06/ruine-prin-iasi.html

sau imaginile:

http://radvanfoto.blogspot.com/2008/11/iasii-inainte-de-demolari.html
sau
http://radvanfoto.blogspot.com/2007/07/in-lucru.html

Liber la furat licente

S-a deschis sezonul la furat licenţe! Se pare că tupeul şi nesimţirea nu mai au limite, de vreme ce se fură până şi lucrări susţinute în vara lui 2007. Studenţii habar n-aveau că lucrările lor stau bine-merci la vedere la vânzare pe diverse site-uri. Detalii mai jos:

1. Plagiat academic pe scara industriala
de Alexandra Olivotto, Razvan Mihai Vintilescu
Aparut in Cotidianul, editia din 8 Noiembrie 2007
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15434&art=38529&cHash=4dfe8a4003

Peste 2.600 de lucrari de licenta pot fi cumparate de pe Internet, si asta doar de pe doua site-uri. De fapt, de pe unul singur, pentru ca numerele de telefon la care pot fi contactati comerciantii respectivi sint identice. E suficient sa intri pe www.licenta2007.ro sau www.licenta2008.ro si un intreg univers al plagiatului ti se deschide larg in fata, cu 45 de discipline in care iti poti cumpara diploma. De la medicina la teologie si de la istorie la finante-banci. Site-urile precizeaza ca toate lucrarile sint din 2007 si garanteaza ca cei care le vor cumpara vor obtine nota maxima. Numai ca unii absolventi din acest an ai Universitatii „Al.I. Cuza“ din Iasi si-au recunoscut propriile lucrari, care fusesera oferite spre vinzare fara acordul lor.
Mihaela Tataru se numara printre cei 13 absolventi ai Facultatii de Istorie ce s-au aflat in aceasta situatie. Ea crede ca vina pentru piratarea materialelor le revine proprietarilor unei firme amplasate linga universitate, unde numerosi studenti si-au tiparit si legat lucrarile, pe care le aduceau de obicei in format electronic, pe CD. Conform declaratiilor sefului catedrei de istorie veche, Lucretiu Mihailescu-Barliba, coordonatorul a cel putin trei dintre lucrarile piratate, toate „sint foarte bune, de peste 9.50“.
Rectorul Universitatii „Al.I. Cuza“, profesorul Dumitru Oprea, e de parere ca „probabil si unii dintre studenti le-au vindut proprietarilor site-ului, pentru ca nu toti absolventii de nota 10 frecventeaza xeroxul acela“. In conditiile in care peste 7.000 de studenti trec cu bine examenul de licenta in fiecare an, el recunoaste ca ar fi posibil ca toate lucrarile de pe site sa apartina studentilor din universitatea ieseana. Dar nu doar studentii sint cei vizati cind se cauta sursa celor 2.600 de licente ajunse pe Internet. „Intre timp a aparut o alta sesizare, din partea unui profesor de la catedra de fizica, ce acuza si conducatorii de lucrari, si neglijenta studentilor“, mai spune rectorul. El precizeaza ca, odata predate, lucrarile se tin „sub control, la cheie, iar secretarii de comisie raspund cu capul pentru ele“. La Iasi, cazurile de lucrari plagiate sint relativ frecvente, rectorul afirmind ca nu exista sesiune in care sa nu elimine doua-trei lucrari din acest motiv.
Am incercat sa facem si noi o comanda pentru trei lucrari de licenta. Vocea de moldovean care a raspuns molcom ne-a asigurat ca nu trebuie sa ne temem de situatia in care si alti colegi de facultate ar putea prezenta aceeasi lucrare cumparata, pentru ca am sunat din timp si nu va mai vinde lucrarea respectiva altcuiva. Pretul: 200 de lei si ne-o poate trimite in varianta electronica sau prin posta. Am marit miza: trei lucrari de diploma pentru materii diferite: medicina, stiinte politice si istorie. Am solicitat ca ele sa fie trimise la Bucuresti tiparite si legate, in trei exemplare fiecare, gata pentru a fi predate la facultate. „Vocea“ ne-a facut un pret total: 960 de lei, cu tot cu cheltuieli de expeditie. Cu aceasta ocazie am aflat ca, daca dorim o lucrare originala, care nu se regaseste pe site, o putem avea pentru 200 de euro. Numai sa fie vorba despre o licenta in drept.
Cu toate ca pe site-urile respective se precizeaza ca lucrarile comercializate constituie doar „material documentar“, cumparatorul avind obligatia sa actioneze „in temeiul respectarii legalitatii“, cel care a preluat comanda noastra s-a aratat mai mult decit disponibil pentru a ne livra lucrarile in forma finala, bune de predat. Cele doua site-uri sint inregistrate pe numele lui Florin Nistor, din Bacau, si al lui Mihai Mihalcescu, din Zalau. Ei nu au putut fi contactati, dar cel care prelua comenzile de pe site a recunoscut ca si numarul afisat pe Internet este inregistrat tot pe numele celor doi. Ieri, dupa ce am incercat sa il intrebam pe cel care vindea lucrarile de unde le-a procurat, cele doua site-uri nu au mai functionat.


2. Trafic cu lucrari de licenta ale absolventilor din Iasi
Autor: Nicoleta Vieru
preluare din Ziarul de Iaşi, 7 nov. 2007
http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/trafic_cu_lucrari_de_licenta_ale_absolventilor_din_iasi_149157.html
Mai multi absolventi si-au descoperit lucrarile scoase la vinzare pe site-ul www.licenta2007.ro. Ei dau vina pe firmele de multiplicare, unde si-au listat lucrarile. Reprezentantii firmelor se disculpa. Absolventii vor depune insa plingeri la politie.
Sute de lucrari de licenta ale absolventilor ieseni din promotia 2007 au ajuns la vinzare pe internet. La patru luni de la sustinerea tezelor finale, mai multi absolventi de la Universitatea „Al.I. Cuza“ au descoperit ca munca lor de un an de zile este comercializata pe un site specializat fara voia lor, cu adresa www.licenta2007.ro.
Absolventii pagubiti provin de la facultati diferite. Au insa in comun faptul ca au sustinut lucrarea de licenta in aceasta vara si le-au listat la firmele de multiplicare din oras. In concluzie, absolventii acuza firmele de furt si difuzare ilegala de informatii.
Totul a iesit la iveala atunci cind o absolventa de la Universitatea „Al.I. Cuza“ si-a gasit lucrarea de licenta scoasa la vinzare cu 200 de lei. Faptul ii fusese semnalat de o fosta colega de facultate, care avusese aceeasi „surpriza“. „Cu stupoare mi-am gasit propriul plan al lucrarii de licenta postat pe acest site, unde se vinde cu 200 RON lucrarea. Am facut greseala de a-mi fi listat lucrarea de licenta in oras la Stef (pe Lapusneanu), insa nici o secunda nu m-am gindit ca cei de acolo o pot vinde in acest mod. Mai multi colegi de-ai mei si-au gasit planul de licenta pe acest site si fiecare dintre noi nu stiam cum sa reactionam“, s-a plins Brindusa Rosca, absolventa de contabilitate.
Ea crede ca in vinzarea lucrarilor sint implicate mai multe firme de profil din Iasi, spunind ca unii colegi de promotie care si-au listat lucrarile la PIM si Ady Copy-Center le-au gasit acum scoase la vinzare pe acelasi site. „Mi-am dat licenta in iunie, iar zilele acestea am aflat cu stupoare ca lucrarea mea de licenta este scoasa la vinzare pe internet. Banuiesc ca cei de la Insert Iasi, acolo unde am listat si legat lucrarea de licenta, au pastrat o copie si au scos-o la vinzare. Nu sint singura in aceasta situatie“, a spus si Delia Marcu
In incercarea de a descoperi initiatorii acestei afaceri, absolventii au apelat numerele de telefon afisate pe site-ul www.licenta2007.ro. Apelurile au fost initial respinse, iar apoi telefoanele au fost inchise si site-ul blocat. Singurul nume care apare in aceasta afacere este cel al lui Florin Nistor din Bacau, care ar fi cumparat spatiul virtual de comercializare a lucrarilor, insa este putin probabil ca acest nume sa fie real.
Firmele acuzate de absolventi se disculpa, chiar daca recunosc ca li s-au mai adus astfel de acuzatii si cu alte ocazii. „Noi sintem obligati sa stergem fisierele imediat dupa ce listam lucrarile. Nimeni de aici nu practica asa ceva“, ne-a spus un tehnoredactor de la Stef, care a refuzat sa isi divulge identitatea.
„Nu e prima oara cind ne confruntam cu astfel de acuzatii. Seful chiar ne-a spus ca ne da afara daca ne prinde cu asa ceva“, a declarat si Elena Tanasa, de la PIM.
Absolventii pagubiti vor merge azi la Politie pentru a depune plingere impotriva celui care detine site-ul www.licenta2007.ro.


P.S. Păcat de lipsa de reacţie a Universităţii noastre.

Iasi, identitatea unui oras

Iaşi, identitatea unui oraş. Între trecut şi viitor
de Guillaume ROBERT
preluat din Dilema veche, Anul III, nr.144 - 27 octombrie 2006
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=144&cmd=articol&id=4176

Privit odinioară ca oraşul intelectualităţii, Iaşii au cunoscut o înflorire în plan cultural, politic şi arhitectural care devenise exemplară în epocă. Istoria se schimbă şi Iaşiul se situează printre primele cinci mare oraşe ale ţării ca număr de locuitori, faima sa de altădată intrînd într-un con de umbră din cauza creşterii economice slabe, a izolării geografice faţă de marile rute de trafic european, a demolărilor şi construcţiilor din anii ’70–’80. Proiectul îşi propune să clarifice probleme legate de identitate urbană, de felul în care Iaşiul se mai deosebeşte de alte oraşe mari, dar mai ales direcţiile importante de urmat în redefinirea oraşului, prin mobilizarea societăţii civile pentru atingerea unei conştiinţe civice care să participe în mod concret la acest demers.

320.000 de locuitori; fostă capitală a principatului moldav; sediul celei mai vechi universităţi în limba română; un teatru naţional; o operă; o filarmonică; un centru european de creaţie artistică; pelerinajul Sfintei Parascheva, care atrage cîteva sute de mii de persoane în octombrie; o rată a şomajului printre cele mai mari din România; o regiune care cuprinde cea mai importantă proporţie de populaţie rurală şi majoritatea comunelor celor mai sărace din România; 60.000 de studenţi; un parc tehnologic, dar, în acelaşi timp, lipsa acută a investitorilor străini; o bienală de artă contemporană, autori de valoare; o situare geografică departe de centru… Iar acest inventar de contraste à la Prévert ar putea continua încă mult şi bine! Iaşiul este un oraş unic. O recentă anchetă a Direcţiei judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu arată că 81% dintre locuitorii judeţului Iaşi revendică pentru oraş statutul de capitală culturală a ţării. Pe plan naţional, românii sînt înclinaţi destul de des să acorde Iaşiului un fel de întîietate onorifică, chiar dacă astăzi Bucureştiul este cel care concentrează, fără doar şi poate, cele mai multe talente. Persoanele interogate denunţă cu aceeaşi promptitudine situaţia economică precară, lipsa dinamismului şi a locurilor de muncă, atît în oraş cît şi în regiunea Moldovei, ba chiar tradiţionalismul care domneşte în numeroase sectoare ale vieţii sociale. Şi nu ezită să plece la Bucureşti şi spre celelalte capitale de regiune, considerate capabile să ofere mai multe oportunităţi. Iaşiul ar putea fi ceea ce se numeşte un caz de şcoală, pentru cine doreşte să se ocupe de identitatea colectivă: împărţit între certitudinile legate de tradiţie şi întrebările despre viitor, oraşul are o imagine neclară în mintea locuitorilor săi. Oraşele care au cunoscut sau au trăit această situaţie sînt numeroase în Europa sau aiurea. Răspunsul oamenilor politici şi al specialiştilor este bine cunoscut şi poate fi rezumat printr-un concept recent: marketingul urban. Apropiata aderare a României la Uniunea Europeană accentuează sentimentul pe care îl au cetăţenii şi autorităţile, că trebuie făcut ceva: ce cale trebuie urmată pentru a ridica oraşul Iaşi la rangul de oraşimportant în regiune şi în Uniune? Mai multe proiecte încearcă în momentul de faţă să răspundă la această întrebare, restaurarea principalelor monumente ale oraşului, renovarea urbană, ridicarea de noi construcţii sau complexe comerciale (între care foarte controversatul „Palas“, proiect imobiliar care va ocupa partea din spatele Palatului Culturii, simbol principal al oraşului, proiect care simbolizează, în funcţie de interlocutor, fie modernitatea urbană, fie negarea specificităţii oraşului), în vreme ce numeroase interogaţii asupra modelului de dezvoltare şi de promovare economică şi universitară, ba chiar, în mai mică măsură, culturală, sînt preocuparea predominantă. Omul politic are fără doar şi poate sarcina de a imagina, de a propune, apoi de a conduce o strategie, o politică sau un plan de acţiune. Întreprinzătorul intervine şi el la o scară importantă, într-un cartier, asupra habitatului sau a economiei şi comerţului, chiar dacă asta se întîmplă uneori cu preţul unei logici de împrumut, care prevalează asupra raţiunii urbane sau a rezultatului pe termen lung. Dar localnicul este cel care contează într-un oraş. Fiecare locuitor este în acelaşi timp creatorul permanent al identităţii oraşului şi beneficiarul ei. Între 9 şi 30 octombrie, patru grupuri de localnici primesc la Iaşi patru artişti străini. În centrul a ceea ce vor face împreună, o întrebare: cum îşi percep ei oraşul? Fiecare artist face o sinteză, cu scopul de a pune în evidenţă reprezentarea sau reprezentările care i s-au propus de către grupul său. Patru artişti: un fotograf, un scriitor şi doi plasticieni. Patru grupuri de cetăţeni veniţi din orizonturi diferite, din cartiere şi din medii socio-economice diferite. Fiecare binom „grup de cetăţeni – artist“ se confruntă cu privirea membrilor săi, în funcţie de individualităţi, dar şi de opoziţia între „cetăţeanul oraşului Iaşi, pe de o parte, şi persoana care îl vizitează şi care are o privire exterioară, pe de altă parte“. Fiecare artist e liber să aleagă felul în care concepe actul artistic. Două săptămîni sînt dedicate descoperirii oraşului şi discuţiilor cu fiecare grup, apoi o săptămînă consacrată finalizării producerii operelor care vor fi prezentate ulterior publicului cu ocazia unui colocviu despre politica oraşului organizat de Primăria Iaşi şi Centrul Cultural Francez, şi care vor putea circula prin cartierele oraşului. O publicaţie va prelungi în timp efortul de reflecţie. Scopul cel mai important al proiectului nu este de a face un studiu sociologic. Chiar dacă logica lui are la bază constatările experţilor, alegerea suportului artistic este importantă. Dacă preocupările economice, predominante astăzi, sînt cît se poate de justificate, cultura rămîne un vector indispensabil al definirii identitare a unui loc, dar şi al dezvoltării sale şi al coeziunii sociale, prin valoarea adăugată pe care o aduce imaginii sale şi mîndria pe care o procură locuitorilor săi. În secolul al XX-lea, identitatea oraşului Iaşi şi imaginea sa pe plan naţional s-a sprijinit în mare parte pe personalităţi precum Eminescu, Kogălniceanu, Creangă, Cuza sau Sadoveanu. Astăzi, Iaşiul trebuie să-şi construiască o imagine de secol XXI: peste 50 de ani, care vor fi patrimoniul şi realizările cu care se va mîndri? Depinde de opţiunea prezentă. Cetăţenii şi artiştii încearcă să găsească răspunsul.

Reforma in invatamint sau utopia educationala

Reforma in invatamint sau utopia educationala (I),
de Andrei Cornea, preluare din Revista 22, nr. 906
http://www.revista22.ro/

Nimeni n-ar putea contesta diagnosticul sever dat invatamantului romanesc, atat in ansamblu, cat si in detalii, de catre Comisia prezidentiala condusa de fostul ministru al Educatiei, profesorul Mircea Miclea. Oricata antipatie ar starni in anumite cercuri tot ceea ce soseste de la Traian Basescu, de data aceasta ideea ca stam rau cu educatia a fost larg impartasita de clasa politica, iar PSD chiar s-a grabit sa propuna, reluand ideea Comisiei, un pact national pentru educatie. Ar merita, atunci, sa ne oprim asupra solutiilor propuse in raportul Comisiei si sper ca multi o vor face in saptamanile ce urmeaza.
Voi incepe aceasta sumara analiza cu invatamantul preuniversitar, afirmand ca multe propuneri ale Comisiei Miclea mi se par utile si benefice. N-am sa ma refer in mod explicit la acestea, ci, din lipsa de spatiu, voi avea in vedere ceea ce mi se pare discutabil.
Ca sa-mi spun direct opinia, unele dintre propuneri (o noua structura a ciclurilor de invatamant, reforma curriculara, descentralizarea, educatia timpurie), altminteri generoase si interesante ale Raportului in domeniul invatamantului preuniversitar, mi se par utopice, inaplicabile integral societatii romanesti asa cum e ea acum. De exemplu: Raportul remarca faptul ca actualul sistem de invatamant este "inechitabil", deoarece persista o mare diferenta intre rezultatele din mediul urban si cele din mediul rural. Foarte adevarat, dar aceasta e marea problema a Romaniei, nu doar a invatamantului romanesc. Cand mai mult de 45% din populatia tarii continua, in secolul XXI, sa locuiasca la tara, adesea in conditiile secolului XIX, cand, in acelasi timp, ponderea agriculturii in PIB nu trece cu mult de 10%, nu poti rezolva lucrurile numai printr-o reforma in sistemul de invatamant, iar a crede asta e o dovada de gandire utopica. Sunt convins, pe de alta parte, ca, daca statisticile ar compara numai situatia invatamantului din mediul urban de la noi si din alte tari, am sta cu mult mai bine la multi dintre indicatori.
Asa stand lucrurile, unele dintre masurile propuse in Raport, odata aplicate, risca sa mareasca decalajele, nu sa le micsoreze. De pilda, propunerea de a insista pe educatia timpurie (intre 0-5 ani), in care un punct important este transformarea creselor in institutii avand scop educativ. Mi-e clar ce se va intampla cu cresele si gradinitele la tara, conforme cu noile principii! Pur si simplu vor intarzia sa existe, din lipsa de personal si spatii adecvate! Asta ca sa nu mai vorbesc de faptul ca ideea de a prelua copilul de la nastere intr-o "institutie" a statului si de a-i da drumul abia cand a implinit 16 sau 19 ani imi da un frison.
Nu pot sa nu subscriu, in principiu, la propunerea de a descentraliza invatamantul preuniversitar, astfel incat scoala si consiliul local sa aiba rolul central in constructia si executia bugetului. Propunerea asuma insa, fara nici un strop de prudenta, ca la noi exista, pe scara larga, "comunitati" in sensul profund al cuvantului (si nu doar "localitati"), animate de ideea "binelui comun", si ca ele sunt preocupate prioritar si de situatia scolara a copiilor respectivi. Daca n-am fi vazut, anul trecut, armata lucrand la ridicarea digurilor care sa protejeze satul de inundatii, iar satenii dand sfaturi pe margini, ba chiar nemultumiti ca treaba nu merge destul de repede, am mai fi putut avea iluzii! In fapt, daca scoala si consiliul local vor decide executia bugetului, diferentele si decalajele vor creste - banuiesc - considerabil. Desigur, se vor intalni unele administratii locale responsabile (probabil ca mai ales in Ardeal sau Banat), dar vor exista numeroase consilii fara preocuparea pentru "binele public", care vor cheltui banii anapoda, daca nu ilicit, si ma tem ca, in cele din urma, majoritatea acestora va fi tot in mediul rural sau in orasele mici. Veti spune: ce pazesc oamenii locului, ei de ce nu intervin? Ei bine, s-ar putea ca oamenii locului sa nu inteleaga prea bine de ce copiii trebuie sa mai mearga la scoala si sa prefere sa-i trimita la munca. Sau - la scoala la oras. Sau s-ar putea ca foarte multi dintre oamenii locului sa fie ei insisi la munca in strainatate etc. Costurile iresponsabilitatii "comunitatii" le vor plati copiii. Evident, Raportul cere Ministerului Educatiei sa monitorizeze atent situatia, dar ori recomandarea e numai o vorba pe hartie, ori e greu de crezut ca, avand parte de atata monitorizare, notiunea de "descentralizare" va mai avea vreun sens. Pe scurt, aplicand unele dintre aceste masuri de reforma, invatamantul romanesc va deveni si mai inechitabil. Va deveni el, macar in unele locuri favorizate, mai performant? Nu e tocmai sigur.
In mod surprinzator si contradictoriu, Raportul propune ca alocarea bugetara in invatamantul preuniversitar sa se faca "pe cap de elev", desi, totodata, cere ca alocarea bugetara in invatamantul universitar sa nu se mai faca "pe cap de student" ca acum, ci pe programe de studii. Se va spune, poate, ca situatia e diferita in universitar si preuniversitar. Totusi, estimez ca, daca masura va fi aplicata, scolile si mai ales liceele bune vor cobori imediat standardele pentru a nu lasa repetenti si a nu exclude pe nimeni, facand orice pentru a atrage fiecare "cap de elev" disponibil (chiar fara minte in acel cap). E imposibil insa sa ai o scoala buna, daca indicele de promovabilitate se apropie de 100%. Si este imposibil ca indicele sa nu tinda catre acest maxim, daca veniturile institutiei depind direct de numarul de elevi sau studenti. Sistemul bugetarii "pe cap de student" - introdus in ministeriatul lui Andrei Marga - s-a dovedit, in universitati (mai ales in cele cu valoare si traditie), unul dintre principalele motive ale scaderii nivelului de cunoastere al studentilor (fapt recunoscut de Raport), asa ca introducerea lui in scoli, atunci cand, pe buna dreptate, se cere abandonarea lui in universitati, e o eroare majora. Daca in plus, asa cum se propune, 20-30% din curriculum va fi stabilit de scoala, introducerea de materii considerate la moda, dar nesemnificative, bune numai pentru atras "capete de elevi", va deveni obsesiva. Eu cred ca ideea de a flexibiliza curriculumul este una dintre cele mai valoroase propuneri ale Raportului, dar cred si ca aplicarea ei trebuie ferita, pe cat se poate, de influenta modelor anuale si a derutei de moment a parintilor. Raportul cuprinde formule nefericite, cum ar fi "o oferta necompetitiva va duce la marginalizarea unei scoli pana la desfiintarea ei...". Cred ca un liceu care, in cele 30% dintre ore la dispozitie, va introduce limbi clasice, istorie si filosofie nu va avea - asa cum stau lucrurile acum - o "oferta competitiva", dar chiar unul care va voi sa predea astronomie si muzica va avea toate sansele sa fie "marginalizat", in favoarea unuia care va preda jurnalism, modelling si contabilitate. Aici Raportul pare ca cedeaza utopiei pietei care ar putea rezolva totul in mod optim chiar si in ceea ce priveste educatia.
Raportul remarca, pe buna dreptate, slaba salarizare a corpului didactic si cere o majorare substantiala a acesteia. Nimic de obiectat aici. Unde insa simtim din nou perspectiva utopica a unor idei ale Raportului este ca el vrea ca acest spor substantial (mai ales pentru cei cu vechime mica) sa fie "conditionat de cresterea cantitatii si calitatii prestatiei didactice". "Salarii mai mari inseamna si munca mai multa" - spune Raportul pe un ton sententios care imi desteapta amintiri neplacute din alt regim. Ei bine - nu: salariile din invatamant (si mai ales pentru cei tineri) trebuie sa creasca neconditionat, in datele actualelor norme didactice, indiferent daca avem cel mai scurt an de predare din UE. Actualele salarii sunt mici (ceea ce de fapt Raportul recunoaste) in raport cu ceea ce face acum majoritatea cadrelor didactice.
De fapt, Raportul, inspirat desigur din experiente europene, vrea sa atribuie chiar mai multe sarcini corpului didactic si scolii. Se vorbeste despre un nou rol al scolii in educarea adultilor, in asigurarea unor conditii de recreere si supraveghere a elevilor dupa orele de curs, in stimularea "participarii active a elevilor la viata comunitatii" etc. E adevarat ca Raportul sugereaza ca aceste sarcini suplimentare vor absorbi excedentul previzibil de cadre didactice din anii ce vin. Totusi, ramane neclar daca noile activitati suplimentare vor fi platite de la buget, prin cresterea corespunzatoare a salariilor, sau daca, asa cum sugereaza Raportul, scolile vor trebui sa "vanda servicii" pentru a realiza unele venituri necesare. (In fapt, ambele variante sunt posibile, dar lipsa de claritate ramane un defect al pasajelor respective ale Raportului.) In esenta, atata vreme cat statul roman nu va fi dispus sa cheltuiasca considerabil mai mult cu salariile profesorilor - in conditiile normelor actuale -, nu se va schimba nimic fundamental in invatamantul romanesc, iar acest lucru ar fi trebuit spus raspicat si fara conditionari care creeaza confuzie.
Curios, din Raport lipseste orice referire la sistemul meditatiilor - referire insa care nu a lipsit din discursul presedintelui, tinut cu ocazia prezentarii Raportului. Nu stiu cum sa interpretez aceasta stranie disparitie, dar ea mi se pare o tacere ipocrita si contraproductiva. Nu pot discuta aici chestiunea, fundamentala pentru invatamantul romanesc preuniversitar, dar doresc sa supun discutiei trei teze: mai intai, societatea romaneasca are tot dreptul sa plateasca suplimentar pentru educatie, asa cum are dreptul sa plateasca suplimentar pentru sanatate, si e bine ca o face. Apoi, profesorii au tot dreptul sa vanda servicii educationale si sa-si mareasca astfel veniturile, si e bine ca o fac. Problema este ca, la noi, sistemul educational preuniversitar a ajuns cladit pe premiza completarii lui cu meditatii private, ba chiar construit cu scopul ca meditatiile sa devina aproape necesare, chiar si pentru performante mediocre - ceea ce e imoral si distructiv. De aici si tendinta invatamantului nostru de a pune accentul pe cantitatea de informatie, si nu pe gandirea independenta - fapt observat de Raport, dar lasat fara explicatie. Sensul unei reforme realiste, deci, nu trebuie sa fie nici acela de a interzice meditatiile (imposibil si contraproductiv), nici acela de a le trece, pudic, cu vederea (cum face Raportul), ci acela de a reforma in asa fel curricula, manualele si sistemul de predare, incat meditatiile sa nu reprezinte o conditie sine qua non a unei performante scolare medii. Din acest punct de vedere, ideea Raportului de a se renunta la testele nationale dupa 8 ani si de a le inlocui cu un examen dupa 10 ani poate fi utila. Ar trebui, de asemenea, ca profesorilor - indiferent de nivel - sa le fie interzis prin lege sa-i mediteze pe proprii elevii sau macar pe elevii din scoala unde predau.
Chestiunea s-ar putea pune si in termeni mai generali: admitem sau nu ca statul nu mai poate face fata, singur, nevoilor educationale actuale la un nivel suficient? Iar daca adoptam cea de-a doua varianta, intrebarea va fi: ce trebuie sa faca statul pentru a diminua (nu elimina) diferentele de sansa si pentru a asigura o piata educationala privata corecta? Din acest punct de vedere, notez ca Raportul, caracterizand invatamantul romanesc actual ca "ineficient si inechitabil", presupune implicit ca, odata aplicate propunerile sale, el ar deveni si eficient, si echitabil - ceea ce nu e tocmai sigur, ba unii ar spune ca, precum toate propunerile de acest tip, si aceasta e utopica.
Mai notez, in final, un lucru curios: dintre membrii Comisiei, nici unul nu este cadru didactic activ in invatamantul preuniversitar. Intamplare sau simbol? Ma tem ca, indiferent de semnificatie, aceasta absenta nu e binevenita pentru realismul unora dintre propunerile respective.
Ma opresc aici, urmand ca intr-un articol ulterior sa supun discutiei si cateva dintre propunerile pe care Raportul le face in ceea ce priveste invatamantul universitar.

Reforma sau recviem?

Reforma sau recviem?
de Mircea Mihaies, Evenimentul Zilei, 14 iulie 2007
http://www.expres.ro/article.php?artid=314093

Ei, bravos! A vazut si onor comisia prezidentiala condusa de Mircea Miclea ceea ce vede tot romanul de saptesprezece ani: ca invatamantul romanesc e in prapastie. Desi mi-am impus sa nu ma refer in articolele mele la situatiile in care sunt direct implicat (e motivul pentru care nu scriu despre Institutul Cultural Roman si atacurile infame la care e supus cvasicotidian), nu m-am putut abtine de-a lungul vremii sa nu abordez dezastrul din invatamant. Aveam o scuza: nu pledam propria cauza, ci a unei largi categorii de romani.Sa fie limpede: in cazul invatamantului din Romania nu s-a petrecut vreun cataclism care sa fi luat la vale, de-a valma, elevii, cataloagele, invatatorii si laboratoarele. Nu s-a desprins nicio placa tectonica pe care statea patura profesorimii, si nici n-a trecut twisterul peste fiecare scoala de cartier, sat sau catun. Pur si simplu, constatam acum rezultatele unui complot perfect articulat inca pe vremea cand Iliescu si Roman taiau si spanzurau in Romania. La ce sa te astepti, decat la faliment, dupa ce, an de an, subfinantezi cu buna stiinta cea mai importanta componenta a activitatii unei societati? De durere de cap te mai tratezi si singur. Dar de prostie, lipsa de educatie si incultura te vindeci doar prin scoala.Si, totusi, cu un cinism cu atat mai socant cu cat parlamentul a fost mereu intesat de „profesori universitari”, invatamantul a fost calul de bataie al puterii neocomuniste. Inca din prima clipa, Iliescu s-a concentrat asupra categoriilor sociale de care se putea servi pentru a-si perpetua puterea. Va mai aduceti aminte de salariile enorme ale minerilor? Dar de privilegiile (cate puteau fi acordate) clasei asa-zis „muncitoare” - de parca ceilalti, care nu lucrau direct cu palmele, huzureau? In toate acestea, intoleranta si ura de clasa de care se imbibase mintea lui Iliescu au fost decisive.Asa a ajuns profesorimea, dintr-o categorie sociala respectata, un fel de lumpen-proletariat cu studii superioare. A fi fost profesor, in tot intervalul anilor 1990-2000, te plasa intr-o clasa demna de compatimit, daca nu chiar de dispretuit. Constransi de mizerie la activitati complementare, profesorii au neglijat, fatalmente, propria instructie, contribuind decisiv la falimentarea sistemului.Sigur ca au fost impinsi cu buna stiinta in postura de victime, dar n-au facut mare lucru pentru a iesi din ea. Or, sistemul se baza tocmai pe asta: pe slaba coeziune din interiorul paturii intelectuale, pe o presupusa „intelepciune” a omului cu studii superioare, care intelegea „urgentele momentului”, spre deosebire de mineri sau ceferisti. Asa am ajuns sa populam scolile nu cu profesori competenti, ci cu indivizi deprimati, deprofesionalizati, ce nu-si puteau cumpara nu doar carti, dar nici macar o pereche de pantaloni decenti, si cu profesoare care aveau trac sa iasa la tabla, de rusinea de a nu li se vedea pantofii scalciati.Raportul comisiei Miclea ramane, dincolo de toate acestea, salutar. Solutiile propuse sunt, nu arareori, admirabile, dar si lipsite de realism. Intr-o tara in care esti fericit ca ajungi seara acasa fara sa fi fost, de-a lungul zilei, apostrofat, injurat, amenintat, scuipat, bruftuluit, inghiontit, lovit cu bestialitate de-un semen, accentul pe comunitate, din Raport, mi se pare total nerealist, ca sa nu spun comic. Problema romanilor in clipa de fata - mai mult decat una de reforma a sistemului educational - e una de reumanizare. Prea multi dintre noi aratam ca niste fiare iesite la raspantie pentru a-si sfasia prada, ca sa mai speram ca ne vom lasa „educati”, pentru a educa la randul nostru. In acest ceas sumbru, cand ideile lui Iliescu triumfa la scara intregii societati, nu pixul sau computerul e instrumentul cu care-si inzestreaza romanii copiii, ci tubul cu spray antitero, sisul bine ascutit, bata de baseball disimulabila in maneca hainei si chiar stramoseasca ghioaga.Dac-ar fi sa ma iau dupa reactiile venind dinspre principalul vizat de rezultatele Raportului, Ministerul Educatiei si Cercetarii, stiu la ce sa ma astept: la inca un esec de proportii. Ilustrarea acestei noi farse a istoriei va fi, probabil, inscaunarea nomenklaturistului Ani Matei, fostul sef al studentilor comunisti, prieten de casa al eternului Mohora, in scaunul de director general pentru invatamantul universitar. Specialist in aritmetica - materie intens predata in universitati, dupa cum se stie! -, slugoiul ceausist va face acum reforma invatamantului superior din Romania capitalista. Halal!

Prea multa carte strica

Prea multa carte strica
de Teodor Baconsky
Cotidianul, 6 iulie 2007
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=12075&art=31745&cHash=052e1a7fd6

Destinul statelor evoluate se bazeaza, printre altele, pe soliditatea institutiilor pedagogice. Franta, Germania, Marea Britanie, Spania si Italia sint performante, astazi, si pentru ca Alcuin de York a reformat scoala palatina a lui Carol cel Mare. Daca n-ar fi existat ordinele monahale ale Evului Mediu, baza culturala a puterilor europene ar fi fost precara, iar vocatia lor civilizatorie, mult mai palida. Daca teologia scolastica nu si-ar fi gasit un cadru institutional in primele universitati, aceste natiuni n-ar fi putut manifesta pretentii de... universalitate. Sistemul francez al Marilor Scoli (fondat de Napoleon), constelatia Leipzig-Heidelberg, legendarul tandem Oxford-Cambridge, Padova sau Sevilla sint reperele Europei, dar si locurile din care forta natiunilor majore continua sa-si extraga argumentele de prestigiu. Dincolo de Atlantic, SUA functioneaza pe acelasi principiu: a educa eminent inseamna a domina prin inovatie. Chiar si „puterile emergente“ - Japonia, China, India, Africa de Sud sau Brazilia - mizeaza ferm pe ceea ce se numeste “soft power“. Zestrea lor de cercetare si proiectare, capacitatea lor de a fasona instrumente mentale sofisticate nu ilustreaza doar mimetismul „occidentalizarii“, ci reprezinta investitii strategice pe termen lung.
Continuitatea - care justifica grandoarea unora - e si cea care explica, prin absenta, pateticul nostru decalaj. N-am avut universitati decit la mijlocul secolului XIX. Trei generatii profesorale s-au putut instrui in Apus (intre 1880 si 1930), dupa care traditia s-a fracturat sub senila sovietica. O a patra serie de educatori formati „afara“ s-a instalat la catedre abia dupa 1995. Astazi, peisajul universitar cunoaste o expansiune necontrolata, iar standardele de calitate se dilueaza proportional. Majoritatea corpului didatic superior e compusa din „fosti“, plus zoologia din facultatile „particulare“. De ce sa ne mire ca lipsim din topul primelor 500 de universitati pe plan mondial? Banii se aloca parcimonios. Nu avem destule laboratoare, carti si reviste de specialitate sau bugete pentru stagii si congrese. Infrastructura e dramatic avariata. Autonomia a generat mai mult clientelism decit focare de excelenta. Titlurile academice s-au devalorizat prin inflatie si trafic. Studentii s-au inmultit, in detrimentul oricarei exigente. Jargonul administrativ e fascinat de mantra „reformei curriculare“, insa viciul formei fara fond se dovedeste mai pregnant ca oricind. Cit despre „procesul Bologna“, el nu face decit sa-i transforme pe dascali in birocrati nevrotici, asaltati de grile si formulare absconse.
Pe acest fundal mediocru, e aproape inevitabil sa ne petrecem integrarea in ritm de scandal politic minor. Criza identitara postcomunista e si o criza a patriotismului. Normal ar fi fost ca, dupa 1990, noua conducere sa se ocupe prioritar de educatia nationala. Din pacate, cadrele din pepiniera ceausismului terminal (CC al UTC&“Stefan Gheorghiu“) urmareau pe atunci o cu totul alta agenda. Ce traim acum si ce le putem arata celorlalti, odata admisi in UE, nu sint decit reflexul convingerii lor intime ca prea multa carte strica.