Mai jos este o interesanta comparatie pe tari a banilor veniti din fonduri europene si a modului in care acestia sunt alocati. Polonia este un model (imposibil de urmat de catre Romania), la fel Germania.
Nu mai remarc decit faptul ca la capitolul cercetare si dezvoltare Romania este (oare de ce ma mir?) codasa Europei, cu doar 2% alocati! In schimb, agricultura ia grosul, in conditiile in care inca vad pe campuri batrani (caci tinerii sunt de mult pe alte meleaguri) impingind din spate plugul tras de boi! Oare unde ajung acesti bani?
Thursday, March 22, 2012
Thursday, December 8, 2011
Noua mare criza
Razvan Orasanu Contributors.ro
Daca ne-am uita din elicopter la ultimii 3 ani, plus anul ce va sa vina, am vedea, in cascada, trei secvente legate: doua trecute, una viitoare. Primul episod relevant este, in 2008, o bula speculativa de proportii planetare. In al doilea episod, logic derivat din primul, este criza bancara – cu toate efectele ei de la prabusirea Lehman Brothers in 2008 si pana in prezent. Al treilea episode este, probabil cel al falimentului sau cel putin al slabirii statelor suverane, in urma poverii preluate cu datoriile sistemului bancar (dar si cu efectelor economice conexe, cauzate de recesiunea care a venit la pachet cu problemele sistemului bancar). Toate oalele sparte sunt decontate de contribuabili sau indatorati – in fond, aceeasi oameni amarati.
In prima etapa, bula speculativa a pornit de la o evaluare gresita a imprumuturilor imobiliare – nu din necunoastere, ci din lacomie. Supraevaluarea valorii acestora, cel putin in modelele bancilor, a fost sustinuta de o politica laxa de creditare. Nepasarea fata de verificarea imprumutatilor, mai ales in SUA a fost dublata de inventarea unor produse denumite acum “arme de distrugere in masa”, care au permis tranzactionarea riscului si impachetarea unor produse derivative, derivate din creditele asupra proprietatilor. Exprimat poate prea simplu, produsele bancare sofisticate au permis bancilor sa faca profit prin divortul de realitate si pariuri pe “moartea” unor credite. Cum? Luand, sa spunem, 1.000 de credite de diverse calitati si “impachetandu-le” cu fundita intr-un vehicol special creat, in care investitorii prostiti de prezentari colorate si “sofisticate” isi aruncau cu larghete banii, convinsi fiind de prezentarea vulpoilor bancari, adica a celor care vindeau. Uneori, investitorii prostiti nu erau niste persoane fizice, ci alte banci. Rezultatul? Bancile mari ale lumii au ajuns sa detina portofolii pe care nu le inteleg, cu structuri complexe formate din ceea ce au botezat Special Purpose Vehicles –un fel de “insule” gandite de avocati in care se aduna gramada tot ce vrei si ce nu vrei pentru a fi apoi revandut celor care nu pricep nici macar ce cumpara. Este o modalitate care ocoleste elegant legile gravitatii in varianta contabila pentru ca sunt ticluite de o asemenea maniera incat aceste “insule” nu sunt socotite in balanta contabila a bancilor si sunt astfel structurate incat sa fie considerate “independente” de banca ce le initiaza. Ele dribleaza si regulile prudentiale intrucat bancile sustin ca ele, dezinvestindu-se din aceste produse nu mai trebuie sa vina cu provizioane si rezerve de capital suplimentare. Ba mai mult, pentru a arunca si mai mult fum asupra “campului de batalie”, bancile au creat si instrumente de asigurare pentru riscul prabusirii instrumentelor nou create botezate Credit Default Swaps (CDS). Cu alte cuvinte, daca incerci sa te sustii in aer dand pur si simplu din maini, nu ti-ar strica si un elicopter imaginar. O parte din aceste instrumente – botezate simpatic CDS-uri dezbracate – au fost scoase in afara legii de Parlamentul European de la 1 Decembrie – nimeni in Romania nu s-a obosit sa dezbata acest eveniment “obscur”, care insa a contribuit la criza in care ne gasim. Totalul acestor instrumente la finalul lui 2007, era “modesta” suma de 62.000 miliarde de dolari. In a doua etapa, speculatia imobiliara a condus la probleme bancare, intrucat bancile relaxasera normele prudentiale pentru impruturile imobiliare, iar pretul caselor se presupunea ca va continua sa creasca, cel putin in capul banchierilor si in modelelele “sofisticate” pe care le foloseau. Sa fim mai expliciti: bancile au imprumutat in America, pentru a-si cumpara case, oameni fara “istoric de creditare” (adica oameni care nu au avut un credit anterior in viata lor, nici macar pentru o bicicleta). Explicatia era ca din moment ce valoarea caselor va continua sa creasca, banca va lua casele si va iesi oricum in profit, chiar avand in vedere costul executarii oamenilor. Principiul s-a schimbat putin cand economia si implicit valoarea caselor au inceput sa o ia in sens invers. Pe acest fond, criza bancara s-a declansat in momentul in care se adunase atata gunoi sub pres (impachetat cum e povestit mai sus) incat a inceput sa dea pe de-alaturi. Cu alte cuvinte, cand portofoliile “impachetate” cu veselie s-au dovedit a avea probleme reale, intrucat nu se mai stie cine cat e in stare sa plateasca si cat valoreaza o galeata amestecata cu datornici buni, care platesc la zi, amestecati cu cei irecuperabili. Iar in momentul in care nu stii iar unii clienti “rai” incep sa nu mai plateasca, poti banui ca intreg portofoliul din care face parte creditul neperformant risca sa ajunga in aceeasi situatie. Efectele au fost zguduitoare: bancile tranzactioneaza mai putin, avand din ce in ce mai putina incredere una in alta, nu exista bani noi in sistem, iar in lipsa lichiditatilor banci precum Lehman Brothers s-a dus la fund in 2008, iar alte banci italiene si grecesti risca sa o apuce pe aceeasi cale in cateva luni. Exista o re-evaluare a portofoliilor riscante, scaderi importante in pretul bunurilor care asigurau credite si o crestere economica anemica. Intrucat cresteri de proftabilitate sunt imposibile iar investitorii nu au un apetit pentru recapitalizarea bancilor, bancile vor ramane fragile pentru o lunga perioada de timp de aici inainte, cel putin pana la finalul lui 2013. Continuarea aici.
Daca ne-am uita din elicopter la ultimii 3 ani, plus anul ce va sa vina, am vedea, in cascada, trei secvente legate: doua trecute, una viitoare. Primul episod relevant este, in 2008, o bula speculativa de proportii planetare. In al doilea episod, logic derivat din primul, este criza bancara – cu toate efectele ei de la prabusirea Lehman Brothers in 2008 si pana in prezent. Al treilea episode este, probabil cel al falimentului sau cel putin al slabirii statelor suverane, in urma poverii preluate cu datoriile sistemului bancar (dar si cu efectelor economice conexe, cauzate de recesiunea care a venit la pachet cu problemele sistemului bancar). Toate oalele sparte sunt decontate de contribuabili sau indatorati – in fond, aceeasi oameni amarati.
In prima etapa, bula speculativa a pornit de la o evaluare gresita a imprumuturilor imobiliare – nu din necunoastere, ci din lacomie. Supraevaluarea valorii acestora, cel putin in modelele bancilor, a fost sustinuta de o politica laxa de creditare. Nepasarea fata de verificarea imprumutatilor, mai ales in SUA a fost dublata de inventarea unor produse denumite acum “arme de distrugere in masa”, care au permis tranzactionarea riscului si impachetarea unor produse derivative, derivate din creditele asupra proprietatilor. Exprimat poate prea simplu, produsele bancare sofisticate au permis bancilor sa faca profit prin divortul de realitate si pariuri pe “moartea” unor credite. Cum? Luand, sa spunem, 1.000 de credite de diverse calitati si “impachetandu-le” cu fundita intr-un vehicol special creat, in care investitorii prostiti de prezentari colorate si “sofisticate” isi aruncau cu larghete banii, convinsi fiind de prezentarea vulpoilor bancari, adica a celor care vindeau. Uneori, investitorii prostiti nu erau niste persoane fizice, ci alte banci. Rezultatul? Bancile mari ale lumii au ajuns sa detina portofolii pe care nu le inteleg, cu structuri complexe formate din ceea ce au botezat Special Purpose Vehicles –un fel de “insule” gandite de avocati in care se aduna gramada tot ce vrei si ce nu vrei pentru a fi apoi revandut celor care nu pricep nici macar ce cumpara. Este o modalitate care ocoleste elegant legile gravitatii in varianta contabila pentru ca sunt ticluite de o asemenea maniera incat aceste “insule” nu sunt socotite in balanta contabila a bancilor si sunt astfel structurate incat sa fie considerate “independente” de banca ce le initiaza. Ele dribleaza si regulile prudentiale intrucat bancile sustin ca ele, dezinvestindu-se din aceste produse nu mai trebuie sa vina cu provizioane si rezerve de capital suplimentare. Ba mai mult, pentru a arunca si mai mult fum asupra “campului de batalie”, bancile au creat si instrumente de asigurare pentru riscul prabusirii instrumentelor nou create botezate Credit Default Swaps (CDS). Cu alte cuvinte, daca incerci sa te sustii in aer dand pur si simplu din maini, nu ti-ar strica si un elicopter imaginar. O parte din aceste instrumente – botezate simpatic CDS-uri dezbracate – au fost scoase in afara legii de Parlamentul European de la 1 Decembrie – nimeni in Romania nu s-a obosit sa dezbata acest eveniment “obscur”, care insa a contribuit la criza in care ne gasim. Totalul acestor instrumente la finalul lui 2007, era “modesta” suma de 62.000 miliarde de dolari. In a doua etapa, speculatia imobiliara a condus la probleme bancare, intrucat bancile relaxasera normele prudentiale pentru impruturile imobiliare, iar pretul caselor se presupunea ca va continua sa creasca, cel putin in capul banchierilor si in modelelele “sofisticate” pe care le foloseau. Sa fim mai expliciti: bancile au imprumutat in America, pentru a-si cumpara case, oameni fara “istoric de creditare” (adica oameni care nu au avut un credit anterior in viata lor, nici macar pentru o bicicleta). Explicatia era ca din moment ce valoarea caselor va continua sa creasca, banca va lua casele si va iesi oricum in profit, chiar avand in vedere costul executarii oamenilor. Principiul s-a schimbat putin cand economia si implicit valoarea caselor au inceput sa o ia in sens invers. Pe acest fond, criza bancara s-a declansat in momentul in care se adunase atata gunoi sub pres (impachetat cum e povestit mai sus) incat a inceput sa dea pe de-alaturi. Cu alte cuvinte, cand portofoliile “impachetate” cu veselie s-au dovedit a avea probleme reale, intrucat nu se mai stie cine cat e in stare sa plateasca si cat valoreaza o galeata amestecata cu datornici buni, care platesc la zi, amestecati cu cei irecuperabili. Iar in momentul in care nu stii iar unii clienti “rai” incep sa nu mai plateasca, poti banui ca intreg portofoliul din care face parte creditul neperformant risca sa ajunga in aceeasi situatie. Efectele au fost zguduitoare: bancile tranzactioneaza mai putin, avand din ce in ce mai putina incredere una in alta, nu exista bani noi in sistem, iar in lipsa lichiditatilor banci precum Lehman Brothers s-a dus la fund in 2008, iar alte banci italiene si grecesti risca sa o apuce pe aceeasi cale in cateva luni. Exista o re-evaluare a portofoliilor riscante, scaderi importante in pretul bunurilor care asigurau credite si o crestere economica anemica. Intrucat cresteri de proftabilitate sunt imposibile iar investitorii nu au un apetit pentru recapitalizarea bancilor, bancile vor ramane fragile pentru o lunga perioada de timp de aici inainte, cel putin pana la finalul lui 2013. Continuarea aici.
Thursday, December 1, 2011
Patriotism
Criza si patriotism
de Dan Tapalaga, HotNews.ro
Joi, 1 decembrie 2011
De Ziua nationala a Romaniei avem multe intrebari si spaime, putine certitudini. Exista astazi - si nu doar la noi - tentatia de a supralicita identitatea nationala. Este, poate, si un efect al crizei economice, care schimba azi fata Europei. In astfel de vremuri tulburi, intra in actiune spaima colectiva de ziua de maine, teama de disparitie in neantul istoriei. Cand totul ne fuge de sub picioare, avem nevoie de repere, de borne fixe. Or, pe romani pare sa-i lege, culmea, voluptatea injuraturii, placerea de a-si denigra propria tara. Si gasesc destule motive reale dar multi nu fac nimic pentru a schimba ceva.
Ce inseamna, azi, sa-ti iubesti tara? Cat mai conteaza identitatea nationala intr-o Europa in care conceptul de stat-natiune, lansat acum doua secole, in timpul revolutiei franceze, s-a perimat? Am voie astazi sa iubesc una, doua sau trei patrii in acelasi timp? Una poate fi tara de origine, de care ma leaga traditia, memoria si un set de valori. Alta poate fi tara de adoptie (Spania, Italia, Franta etc), care ma seduce printr-un contract social mai corect, prin perspectiva unei vieti mai bune. In fine, ultima mea patrie ar putea fi chiar spatiul acesta vast si compozit, care s-ar putea transforma intr-o zi in Statele Unite ale Europei. Si apoi, cum iti iubesti tara? Lozincile nationaliste de tipul "romanii sunt calzi si ospitalieri, Romania are peisaje si traditii frumoase" sunt rezultatul contemplatiei fara sens, deseori un fals grosolan. Acesta este un mod primitiv de a-ti exprima dragostea egoista de patrie. Un fel de amor prorpiu gaunos si sterp, care nu intoarce nimic. Sa-ti iubesti cu adevarat tara inseamna sa te doara tot ce-i mai rau, mai putred si mai urat in ea. Daca iti pasa cu adevarat de viitorul natiei tale, lupta pentru a schimba ceva, chiar si cand majoritatea iti va fi potrivnica.
Iti iubesti tara cand iti pasa de binele celorlalti, nu doar de propriul confort. Cand faci mai mult decat sa deschizi simplu gura pentru a injura. Ar fi mai potrivit sa nu-ti strigi public dragostea de tarisoara ta, cu lozinci sforaitoare si aiureli etnocentriste. Respectul fata de trecutul recent sau indepartat, cultivarea memoriei si a personajelor solare din istorie, sunt esentiale in definirea patriotismului, pentru a putea glorifica, ierta sau razbuna, dupa caz. Continuarea aici.
de Dan Tapalaga, HotNews.ro
De Ziua nationala a Romaniei avem multe intrebari si spaime, putine certitudini. Exista astazi - si nu doar la noi - tentatia de a supralicita identitatea nationala. Este, poate, si un efect al crizei economice, care schimba azi fata Europei. In astfel de vremuri tulburi, intra in actiune spaima colectiva de ziua de maine, teama de disparitie in neantul istoriei. Cand totul ne fuge de sub picioare, avem nevoie de repere, de borne fixe. Or, pe romani pare sa-i lege, culmea, voluptatea injuraturii, placerea de a-si denigra propria tara. Si gasesc destule motive reale dar multi nu fac nimic pentru a schimba ceva.
Ce inseamna, azi, sa-ti iubesti tara? Cat mai conteaza identitatea nationala intr-o Europa in care conceptul de stat-natiune, lansat acum doua secole, in timpul revolutiei franceze, s-a perimat? Am voie astazi sa iubesc una, doua sau trei patrii in acelasi timp? Una poate fi tara de origine, de care ma leaga traditia, memoria si un set de valori. Alta poate fi tara de adoptie (Spania, Italia, Franta etc), care ma seduce printr-un contract social mai corect, prin perspectiva unei vieti mai bune. In fine, ultima mea patrie ar putea fi chiar spatiul acesta vast si compozit, care s-ar putea transforma intr-o zi in Statele Unite ale Europei. Si apoi, cum iti iubesti tara? Lozincile nationaliste de tipul "romanii sunt calzi si ospitalieri, Romania are peisaje si traditii frumoase" sunt rezultatul contemplatiei fara sens, deseori un fals grosolan. Acesta este un mod primitiv de a-ti exprima dragostea egoista de patrie. Un fel de amor prorpiu gaunos si sterp, care nu intoarce nimic. Sa-ti iubesti cu adevarat tara inseamna sa te doara tot ce-i mai rau, mai putred si mai urat in ea. Daca iti pasa cu adevarat de viitorul natiei tale, lupta pentru a schimba ceva, chiar si cand majoritatea iti va fi potrivnica.
Iti iubesti tara cand iti pasa de binele celorlalti, nu doar de propriul confort. Cand faci mai mult decat sa deschizi simplu gura pentru a injura. Ar fi mai potrivit sa nu-ti strigi public dragostea de tarisoara ta, cu lozinci sforaitoare si aiureli etnocentriste. Respectul fata de trecutul recent sau indepartat, cultivarea memoriei si a personajelor solare din istorie, sunt esentiale in definirea patriotismului, pentru a putea glorifica, ierta sau razbuna, dupa caz. Continuarea aici.
Monday, September 5, 2011
Despre cercetarea universitara
Valentin Muresan, contributors.ro
Intr-adevăr, cercetarea românească trebuie racordată la cercetarea mondială. Au dreptate actualii directori ai cercetării ştiinţifice româneşti. Atât cercetarea cât şi doctoratul trebuiau puse încă de acum 15 ani pe bazele noi ale competitivităţii şi excelenţei. Nu ne-am împiedicat decât de noi înşine. Cei mai conservatori au fost chiar dascălii, nu neapărat miniştrii. Deci direcţia e cu totul incontestabilă. Cu câteva rezerve: toate acestea nu trebuie făcute doar pentru „vizibilitate”, nu în spirit de gaşcă şi, dacă se poate, cu un pic de talent managerial…
Pentru aceasta:
Intr-adevăr, cercetarea românească trebuie racordată la cercetarea mondială. Au dreptate actualii directori ai cercetării ştiinţifice româneşti. Atât cercetarea cât şi doctoratul trebuiau puse încă de acum 15 ani pe bazele noi ale competitivităţii şi excelenţei. Nu ne-am împiedicat decât de noi înşine. Cei mai conservatori au fost chiar dascălii, nu neapărat miniştrii. Deci direcţia e cu totul incontestabilă. Cu câteva rezerve: toate acestea nu trebuie făcute doar pentru „vizibilitate”, nu în spirit de gaşcă şi, dacă se poate, cu un pic de talent managerial…
Pentru aceasta:
- Trebuie, într-adevăr, create standarde, cerinţe, exigenţe mai ambiţioase – dar pentru viitor, nu pentru trecut; or, actualele standarde sunt pentru trecut, ca şi cum cineva ar vrea să se răzbune pe altcineva; încălcarea principiului neretroactivităţii e descalificant şi trădează amatorismul periculos al iniţiatorilor; cum adică, trebuia să visăm noi în anul 2000 ceea ce ne cere dl. Ministru acum? Ce era dl. Ministru în anul 2000 şi la ce visa el atunci? Nu cred că reflecta la aceste standarde. Dar chestiunile grave nu ţin doar de criterii, ci şi de altceva. Anume:
- Nu înţeleg de ce ni se cer date cu privire la publicaţii numai din ultimii 5 sau 10 ani (arbitrariul intervalelor e o altă dovadă de amatorism) când eu am scris de 30 de ani şi am publicat în străinătate în anii 80. Acelea nu sunt „valabile”? Acelea „nu se pun”? Se pun doar cele din epoca de glorie a actualilor directori de cercetare? E evident că actualele raportări favorizează oamenii din generaţia „medie”. De aceea au şi întâmpinat rezistenţă. Aici trebuie găsită o linie de mijloc şi abandonată politica de „generaţie”.
- Diferenţa dintre „mondial” şi „naţional” în materie de performanţă trebuie recunoscută, ca în sport. Diferiţi cercetători joacă în ligi diferite. Ei ar trebui trataţi diferit: salarizaţi mai bine, finanţaţi mai bine. De ce nu o faceţi? Pentru că sunteţi ocupaţi să forţaţi toţi cercetătorii români să devină campioni mondiali? Fiţi liniştiţi, nu veţi reuşi. Nimeni nu a reuşit până acum. Pentru că nimeni nu şi-a propus! Degeaba vreţi să ne schimbăm limba în care scriem sau vorbim şi degeaba aţi stabilit ecartul de 100 la 20 de puncte între publicarea de studii în străinătate şi, respectiv, în România: nu aţi făcut decât să lansaţi astfel încă o idee jignitoare pentru toţi cercetătorii români, inclusiv pentru directorii lor în ale cercetării; iată, încă o dovadă de amatorism.
- De ce trebuie ca revistele noastre să dea prioritate autorilor străini în timp ce revistele şi editurile străine le dau tot lor prioritate. Aproape că ni se spune: publicaţi pe oricine şi orice, numai străin să fie. Nu ar fi mai bună forţarea reciprocităţii?
- De ce cărţile noastre trebuie să fie numai în biblioteci străine şi nu şi în cele româneşti, mai ales dacă sunt scrise în româneşte? Baza WorldCat nu înregistrează biblioteci româneşti. Dar suntem judecaţi prin prisma ei, adică a celor câtorva biblioteci străine abonate la ea. Halal obiectivitate! Unora le plac prea mult jocurile pe calculator.
- De ce autorii cărţilor şi articolelor trebuie să se ocupe de expedierea propriilor cărţi şi reviste în străinătate? De ce nu se ocupă de acest lucru editurile universitare, bibliotecile universitare, CNCS, Ministerul? Un buget pentru expediţii ar fi o nimica toată; toate cărţile în limbi străine scrise la noi ar trebui exportate în mod oficial. La fel revistele. Faptul că nici măcar nu s-a pus problema responsabilităţilor pentru organizarea acestui sistem arată cât de „lucizi” sunt ai noştri lideri. Ei ne micşorează salariile şi ne obligă apoi să ne cumpărăm propriile cărţi şi să le mai şi expediem în străinătate. Cinism, bătaie de joc generalizată sau…?
- La subvenţionarea producţiei de carte academică nu s-a gândit nimeni serios. Recent am cumpărat două cărţi cartonate de la Oxford UP. Cărţi noi. Ele costă cât două cărţi ale mele scoase la editura universităţii. Şi ne mirăm că studenţii protestează. Statul unde e?
- Domnii conducători ar trebui să-şi dea seama că o universitate e o şcoală , nu un institut de cercetare. Chiar şi „universităţile de cercetare” tot şcoli vor fi, înainte de toate. Or, ei ignoră complet învăţământul şi ne mai şi spun, obraznic: „Orele mă încurcă”; „Dacă aş putea, aş desfiinţa toate revistele ştiinţifice româneşti. Au alţii reviste”; „Noi nu scriem manuale şi cărţi, noi publicăm doar articole în reviste”; „Aşa e la noi, la laborator, semnăm un articol între 5 şi 10 oameni. Vă deranjează?”. Da, mă deranjează! Toate acestea mă deranjează. Un ministru serios le-ar cere să plece din învăţământ a doua zi.
Wednesday, May 25, 2011
Sa mai si zambim
Nu vreau sa fiu rau si sa intitulez acest post "ca la olteni", ci mai degraba o sa-i spun "only in Romania":
sursa
sursa
Thursday, May 19, 2011
Scoala romaneasca - realitati
Vrem performanta in invatamant? As vrea sa vad cum se poate face performanta in scoala din imaginile ce urmeaza, de undeva din mijlocul Moldovei. Sat sarac, profesori debusolati, copii putini, scoala pe jumatate renovata, distanta mare de oras, drumuri pline de gropi sau noroioase...
Una din portile scolii! Gardul inca se tine bine!
Curtea scolii 1
Curtea scolii 2 (cu un corp aflat la un moment dat in curs de renovare, acum abandonat)
Terenul de fotbal (mai un copac, mai o denivelare...)
Privata (este cea buna, a profesorilor!)
Fara investitii serioase, fara ridicarea nivelului de trai al comunitatilor locale, fara profesori si copii motivati, nici o sansa!!! L.R.
Una din portile scolii! Gardul inca se tine bine!
Curtea scolii 1
Curtea scolii 2 (cu un corp aflat la un moment dat in curs de renovare, acum abandonat)
Terenul de fotbal (mai un copac, mai o denivelare...)
Privata (este cea buna, a profesorilor!)
Thursday, March 31, 2011
Romania, WikiLeaks si SUA
Dan Tapalaga, Hotnews
HotNews.ro, urmat de alte ziare din Romania, publica, incepand de duminica, 27 martie, zeci de telegrame dintr-un total de peste 1200 trimise de ambasada Statelor Unite la Bucuresti in perioada 2006 - 2009, documente obtinute de Wikileaks. De atunci si pana astazi, s-a pus in miscare un urias aparat propagandistic anti-Wikileaks, cu varf de lance trustul controlat de Dan Voiculescu. Acesta s-a dovedit, la fel ca in trecut in momente cheie, bastionul anti-americanismului din Romania. Din primele ore ale publicarii, s-a minimalizat, ridiculizat si aruncat in derizoriu continutul telegramelor, in special cele care vorbeau despre oligarhi, prezentati de ambasadorul SUA la Bucuresti drept "unelte ale intereselor rusesti".
In capcana propagandei minimalizatoare au picat, din pacate, si cativa analisti atenti la nuante ca Andrei Plesu (Tabloidizarea diplomatiei), Florin Negrutiu (România din Wikileaks: „Bine c-a ieşit Băsescu” şi turnătoria din pasiune) si Andreea Pora (La asa tara, asa WikiLeaks). De aceasta data, n-au mai reusit sa distinga esentialul de neesential si tot ce le-a impresionat retina a fost frivolitatea unor detalii, conspirationismul, indecenta unor politicieni. Este si acesta un aspect al telegramelor Wikileaks, dar totusi periferic. Daca ne limitam la atat, ramanem la o evaluare, totusi, superficiala a telegramelor Wikileaks.
Modul in care se poarta zilnic unii politicieni la televizor arata infinit mai urat decat in telegrame si nu vad, prin urmare, de ce ne-am indigna ca au fost ei insisi in dialogul cu ambasada SUA. Din acest punct de vedere, nu inteleg de ce ne-ar intrista mai tare decat o fac zi de zi.
Nota distincta in peisajul presei fac Romania Libera, TVR1 si, pe alocuri, Realitatea TV. Au pus accentele corecte si au iesit din randurile celor care manipuleaza publicul cerandu-i sa nu-si bata capul cu Wikileaks ca nu va afla mare lucru.
Dan Turturica (redactor sef Romania Libera), alaturi de Sabina Fati (comentator RL), Cristian Campeanu (comentator RL) si Rodica Culcer (sefa stirilor TVR), se numara printre putinii ziaristi roamani cu o cultura pro-occidentala solida, care isi asuma public o pozitie pro-atlantista si manifesta oroare fata de mesajele populist-antiamericane de tipul celor raspandite azi intens la televior: americani sunt interesati exclusiv de contracte si putin le pasa de soarta Romaniei.
Pe langa locurile in care se manifesta visceral, anti-americanismul e o stare latenta raspandita prin redactii si se manifesta in momente cheie, ziaristii fiind in general sedusi de tentatia populismului extrem (vezi interventia americana in Serbia, cazul Teo Peter, telegramele Wikileaks etc)
Alte doua pozitii care aduc o gura de aer proaspat in atmosfera latent anti-americana din presa romaneasca sunt comentariile publicate pe Contributors. ro de Dragos Paul Aligica (Wikileaks: Rusia, SUA, Romania) si Vladimir Tismaneanu (Wikileaks si mitul politic anti-american). Esentialul despre relevanta telegramelor il gasiti in cele doua expuneri clare.
Un caz special ramane Realitatea TV, unde s-a dus o lupta clara intre doua directii: ignorarea sau exploatarea telegramelor. Televiziunea controlata azi editorial de Sebastian Ghita anunta inca de duminica dimineata, inainte ca HotNews.ro sa publice primele telegrame, ca va face dezvaluiri despre oligarhii care controleaza Romania, fara sa pomeneasca nimic despre Wikileaks. Anuntul in sine suna ca o declaratie de razboi pentru o televiziune inca asociata puternic cu Sorin Ovidiu Vantu.
Continuare
HotNews.ro, urmat de alte ziare din Romania, publica, incepand de duminica, 27 martie, zeci de telegrame dintr-un total de peste 1200 trimise de ambasada Statelor Unite la Bucuresti in perioada 2006 - 2009, documente obtinute de Wikileaks. De atunci si pana astazi, s-a pus in miscare un urias aparat propagandistic anti-Wikileaks, cu varf de lance trustul controlat de Dan Voiculescu. Acesta s-a dovedit, la fel ca in trecut in momente cheie, bastionul anti-americanismului din Romania. Din primele ore ale publicarii, s-a minimalizat, ridiculizat si aruncat in derizoriu continutul telegramelor, in special cele care vorbeau despre oligarhi, prezentati de ambasadorul SUA la Bucuresti drept "unelte ale intereselor rusesti".
- Vezi pe HotNews.ro Episodul II: Wikileaks Romania: Cateva teme esentiale. Pretul loialitatii si dublul discurs romanesc
In capcana propagandei minimalizatoare au picat, din pacate, si cativa analisti atenti la nuante ca Andrei Plesu (Tabloidizarea diplomatiei), Florin Negrutiu (România din Wikileaks: „Bine c-a ieşit Băsescu” şi turnătoria din pasiune) si Andreea Pora (La asa tara, asa WikiLeaks). De aceasta data, n-au mai reusit sa distinga esentialul de neesential si tot ce le-a impresionat retina a fost frivolitatea unor detalii, conspirationismul, indecenta unor politicieni. Este si acesta un aspect al telegramelor Wikileaks, dar totusi periferic. Daca ne limitam la atat, ramanem la o evaluare, totusi, superficiala a telegramelor Wikileaks.
Modul in care se poarta zilnic unii politicieni la televizor arata infinit mai urat decat in telegrame si nu vad, prin urmare, de ce ne-am indigna ca au fost ei insisi in dialogul cu ambasada SUA. Din acest punct de vedere, nu inteleg de ce ne-ar intrista mai tare decat o fac zi de zi.
Nota distincta in peisajul presei fac Romania Libera, TVR1 si, pe alocuri, Realitatea TV. Au pus accentele corecte si au iesit din randurile celor care manipuleaza publicul cerandu-i sa nu-si bata capul cu Wikileaks ca nu va afla mare lucru.
Dan Turturica (redactor sef Romania Libera), alaturi de Sabina Fati (comentator RL), Cristian Campeanu (comentator RL) si Rodica Culcer (sefa stirilor TVR), se numara printre putinii ziaristi roamani cu o cultura pro-occidentala solida, care isi asuma public o pozitie pro-atlantista si manifesta oroare fata de mesajele populist-antiamericane de tipul celor raspandite azi intens la televior: americani sunt interesati exclusiv de contracte si putin le pasa de soarta Romaniei.
Pe langa locurile in care se manifesta visceral, anti-americanismul e o stare latenta raspandita prin redactii si se manifesta in momente cheie, ziaristii fiind in general sedusi de tentatia populismului extrem (vezi interventia americana in Serbia, cazul Teo Peter, telegramele Wikileaks etc)
Alte doua pozitii care aduc o gura de aer proaspat in atmosfera latent anti-americana din presa romaneasca sunt comentariile publicate pe Contributors. ro de Dragos Paul Aligica (Wikileaks: Rusia, SUA, Romania) si Vladimir Tismaneanu (Wikileaks si mitul politic anti-american). Esentialul despre relevanta telegramelor il gasiti in cele doua expuneri clare.
Un caz special ramane Realitatea TV, unde s-a dus o lupta clara intre doua directii: ignorarea sau exploatarea telegramelor. Televiziunea controlata azi editorial de Sebastian Ghita anunta inca de duminica dimineata, inainte ca HotNews.ro sa publice primele telegrame, ca va face dezvaluiri despre oligarhii care controleaza Romania, fara sa pomeneasca nimic despre Wikileaks. Anuntul in sine suna ca o declaratie de razboi pentru o televiziune inca asociata puternic cu Sorin Ovidiu Vantu.
Continuare
Sunday, March 6, 2011
Proprietatea termenilor
Andrei Plesu, Dilema Veche
Dacă e să luăm în serios vorbele mai multor politicieni şi jurnalişti, s-ar zice că, după căderea comunismului, o nouă stafie bîntuie lumea românească: dictatura lui Traian Băsescu. Simt nevoia să reacţionez nu din amor pentru Cotroceni şi nu pentru a analiza, argumentat, această ipoteză. Cînd ai de-a face cu o prostie, e ridicol să mobilizezi muniţie de război. Ceea ce mă preocupă – ca să nu zic că mă deprimă – este iresponsabila manevrare a cuvintelor, delirul semantic şi istoric, lipsa de respect pentru proprietatea termenilor.
Cînd poţi să spui orice, de-a valma, fără altă acoperire în afara umorilor proprii, ajungi în situaţia să nu mai poţi spune nimic. Nimic care să poată fi luat în serios. Ca în snoava despre ţăranul care alarmează lumea strigînd, în glumă, că vine lupul, iar cînd vine de-adevăratelea, nu-l mai crede nimeni. Poţi avea o sumedenie de motivaţii, obiective sau subiective, pentru a intra în conflict politic, ideologic, economic sau psihologic cu Traian Băsescu. Realitatea oferă, ca să zicem aşa, material suficient pentru orice atac. Aşa stînd lucrurile, e de neînţeles de ce trebuie să faci recurs la o irealitate. Rezultatele vor fi, inevitabil, dezastruoase. Îmi pot imagina, rapid, patru asemenea rezultate:
1) Te faci vinovat de abuz lingvistic. A numi „dictatură“ situaţia din România de azi e a ignora sensul propriu al cuvîntului „dictatură“, sau a adăuga „democraţiei originale“ trufandaua unei „dictaturi originale“. O dictatură în care „dictatorul“ nu dispune de unanimitate nici în propriul partid, în care şi el, şi cei din jurul lui sînt înjuraţi public, seară de seară, în lungi emisiuni de televiziune şi în ample articole de ziar, în care poliţia naţională îi strigă, romantic, sub balcon „javră ordinară“, în care populaţia îl huiduie, de Ziua Naţională, pe acordurile imnului de stat, o asemenea „dictatură“ e, categoric, unică în lume. Dacă ce trăim azi, în ţară, se poate numi dictatură, atunci a face cu ochiul unei domnişoare se numeşte viol, a călca un pieton pe bombeu se numeşte crimă, iar a evacua de pe forum-ul unei gazete obscenităţile şi agramatismele se numeşte cenzură. Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vînjoase, Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi. Continuarea aici.
Dacă e să luăm în serios vorbele mai multor politicieni şi jurnalişti, s-ar zice că, după căderea comunismului, o nouă stafie bîntuie lumea românească: dictatura lui Traian Băsescu. Simt nevoia să reacţionez nu din amor pentru Cotroceni şi nu pentru a analiza, argumentat, această ipoteză. Cînd ai de-a face cu o prostie, e ridicol să mobilizezi muniţie de război. Ceea ce mă preocupă – ca să nu zic că mă deprimă – este iresponsabila manevrare a cuvintelor, delirul semantic şi istoric, lipsa de respect pentru proprietatea termenilor.
Cînd poţi să spui orice, de-a valma, fără altă acoperire în afara umorilor proprii, ajungi în situaţia să nu mai poţi spune nimic. Nimic care să poată fi luat în serios. Ca în snoava despre ţăranul care alarmează lumea strigînd, în glumă, că vine lupul, iar cînd vine de-adevăratelea, nu-l mai crede nimeni. Poţi avea o sumedenie de motivaţii, obiective sau subiective, pentru a intra în conflict politic, ideologic, economic sau psihologic cu Traian Băsescu. Realitatea oferă, ca să zicem aşa, material suficient pentru orice atac. Aşa stînd lucrurile, e de neînţeles de ce trebuie să faci recurs la o irealitate. Rezultatele vor fi, inevitabil, dezastruoase. Îmi pot imagina, rapid, patru asemenea rezultate:
1) Te faci vinovat de abuz lingvistic. A numi „dictatură“ situaţia din România de azi e a ignora sensul propriu al cuvîntului „dictatură“, sau a adăuga „democraţiei originale“ trufandaua unei „dictaturi originale“. O dictatură în care „dictatorul“ nu dispune de unanimitate nici în propriul partid, în care şi el, şi cei din jurul lui sînt înjuraţi public, seară de seară, în lungi emisiuni de televiziune şi în ample articole de ziar, în care poliţia naţională îi strigă, romantic, sub balcon „javră ordinară“, în care populaţia îl huiduie, de Ziua Naţională, pe acordurile imnului de stat, o asemenea „dictatură“ e, categoric, unică în lume. Dacă ce trăim azi, în ţară, se poate numi dictatură, atunci a face cu ochiul unei domnişoare se numeşte viol, a călca un pieton pe bombeu se numeşte crimă, iar a evacua de pe forum-ul unei gazete obscenităţile şi agramatismele se numeşte cenzură. Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vînjoase, Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi. Continuarea aici.
Saturday, March 5, 2011
Esecul reformarii clasei politice
Macovei, Preda, Voinescu: fazanii PDL-ului. Esecul lor. Si falimentul unei idei
Mihai Gotiu, VoxPublica
Oare au înțeles ceva Monica Macovei, Cristian Preda și Sever Voinescu din umilința de astăzi? Și-au dat seama, într-un final, cu cine s-au înhăitat? Cui le fac jocurile? Cu doar trei voturi ”împotrivă” (ale lor) și 14 abțineri, criteriile de integritate solicitate de ei au fost aruncate la gunoi cu aproape 500 de voturi ”pentru”.
Disproporția e mult mai umilitoare decât toate invectivele și reproșurile care li s-au făcut de la tribuna Consiliului Național de Conducere al PDL. Faptul că nici măcar un alt coleg nu li s-a adăugat în mod explicit la nivel declarativ și/sau prin vot demonstrează perfecțiunea cu care lucrează mașinăria de partid. Dincolo de luptele interne, de cicatricile dobândite în tot felul de pseudo-bătălii, social-democrații au transmis un mesaj extrem de clar: ”corupții noștri rămân corupții noștri”. ”Baza” partidului poate dormi liniștită: liderii lor au grijă de ei.
Aș fi curios, dacă măcar după acest vot, Monica Macovei, Cristian Preda și Sever Voinescu vor înțelege că au fost folosiți. Că li s-a făcut loc pe listele electorale nu pentru că cineva din PDL ar fi crezut în ideile și principiile lor, ci pentru că partidul a avut nevoie de ei în bătăliile electorale, pentru a crea falsa idee a democrației interne în PDL. În numele lui Monica Macovei, Cristian Preda și Sever Voinescu, PDL a câștigat voturi (în special din partea electoratului cu educație peste medie). Continuarea aici.
Mihai Gotiu, VoxPublica
Oare au înțeles ceva Monica Macovei, Cristian Preda și Sever Voinescu din umilința de astăzi? Și-au dat seama, într-un final, cu cine s-au înhăitat? Cui le fac jocurile? Cu doar trei voturi ”împotrivă” (ale lor) și 14 abțineri, criteriile de integritate solicitate de ei au fost aruncate la gunoi cu aproape 500 de voturi ”pentru”.
Disproporția e mult mai umilitoare decât toate invectivele și reproșurile care li s-au făcut de la tribuna Consiliului Național de Conducere al PDL. Faptul că nici măcar un alt coleg nu li s-a adăugat în mod explicit la nivel declarativ și/sau prin vot demonstrează perfecțiunea cu care lucrează mașinăria de partid. Dincolo de luptele interne, de cicatricile dobândite în tot felul de pseudo-bătălii, social-democrații au transmis un mesaj extrem de clar: ”corupții noștri rămân corupții noștri”. ”Baza” partidului poate dormi liniștită: liderii lor au grijă de ei.
Aș fi curios, dacă măcar după acest vot, Monica Macovei, Cristian Preda și Sever Voinescu vor înțelege că au fost folosiți. Că li s-a făcut loc pe listele electorale nu pentru că cineva din PDL ar fi crezut în ideile și principiile lor, ci pentru că partidul a avut nevoie de ei în bătăliile electorale, pentru a crea falsa idee a democrației interne în PDL. În numele lui Monica Macovei, Cristian Preda și Sever Voinescu, PDL a câștigat voturi (în special din partea electoratului cu educație peste medie). Continuarea aici.
Saturday, February 26, 2011
Romanii si respectul fata de trecut
Am intitulat astfel acest post ce trimite, cu intarziere, spre un interviu dat de istoricul Florin Constantiniu. Afirmatiile sale, dure dar reale, merita a fi oferite lecturii (click aici). And here is the rest of it.
Thursday, February 17, 2011
De la cartea lui Bogdan Murgescu la evaluarea universitatilor
De la cartea lui Bogdan Murgescu la evaluarea universitatilor
Liviu Ornea, Observator cultural: Am parcurs deja o parte din impozantul tom al lui Bogdan Murgescu România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Cartea e pasionantă, scrisă cu nerv, dar fără să facă rabat de la rigoarea academică. Iar concluziile – la care se ajunge greu, după examinarea mai multor puncte de vedere contrare, după cîntărirea atentă a opiniilor altora şi, întotdeauna, pe baza „cifrelor“, a unor statistici comentate şi explicate în amănunt, corelate, deci greu, pînă la urmă, de neluat în seamă sau de contrazis – concluziile, deci, enervante pentru multă lume, răstoarnă destule dintre miturile general acceptate (dominaţia otomană n-a fost numai rea pentru Ţările române, Transilvania a progresat sub dominaţie habsburgică, nu în perioada principatului independent, regimul fanariot n-a fost doar împilare – fiscalitatea nu era, de fapt, mare atunci –, puţinătatea exporturilor dinainte de perioada premodernă se datora firavului potenţial productiv şi nu restricţiilor otomane, în perioada interbelică n-a curs doar lapte şi miere peste economia românească etc.). Continuarea aici
Liviu Ornea, Observator cultural: Am parcurs deja o parte din impozantul tom al lui Bogdan Murgescu România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Cartea e pasionantă, scrisă cu nerv, dar fără să facă rabat de la rigoarea academică. Iar concluziile – la care se ajunge greu, după examinarea mai multor puncte de vedere contrare, după cîntărirea atentă a opiniilor altora şi, întotdeauna, pe baza „cifrelor“, a unor statistici comentate şi explicate în amănunt, corelate, deci greu, pînă la urmă, de neluat în seamă sau de contrazis – concluziile, deci, enervante pentru multă lume, răstoarnă destule dintre miturile general acceptate (dominaţia otomană n-a fost numai rea pentru Ţările române, Transilvania a progresat sub dominaţie habsburgică, nu în perioada principatului independent, regimul fanariot n-a fost doar împilare – fiscalitatea nu era, de fapt, mare atunci –, puţinătatea exporturilor dinainte de perioada premodernă se datora firavului potenţial productiv şi nu restricţiilor otomane, în perioada interbelică n-a curs doar lapte şi miere peste economia românească etc.). Continuarea aici
Tuesday, February 15, 2011
Arhivele Iasilor
Tezaurul Iasului, aruncat la gunoi, Buna Ziua Iasi, 15 febr. 2011
Pe dealul Copoului, cele mai pretioase documente ale istoriei nationale din ultima jumatate de secol se degradeaza si dispar pe zi ce trece • Manuscrise unicat, pentru care colectionarii impatimiti ar plati milioane de euro, risca sa dispara in urmatorii cinci ani • Cladirea Arhivelor Nationale abia mai sta in picioare, in timp ce la cativa metri mai incolo, in scheletul de beton care trebuia sa fie noul sediu, se adapostesc boschetarii • Din 2008 autoritatile nu au mai alocat nici un leu pentru constructie, preferand, in schimb, sa arunce sute de mii de euro pe distractii cu trupe ieftine si focuri de artificii.
Imagini dezolante cu o cladire care se rupe in bucati, frig si mai ales umezeala la tot pasul intr-un loc unde sute de mii de documente, unele de o valoare inestimabila, se deterioreaza pe zi ce trece. Cativa metri mai incolo, un schelet din beton zace de ani buni in paragina, devenind destinatia preferata a boschetarilorcea mai veche institutie existenta in Romania: Arhivele Nationale.
Cladirea care abia mai sta in picioare pastreaza in camerele insalubre documente ce valoreaza impreuna milioane de euro: pecetile pe care le-a pus personal pe documente, acum peste 500 de ani, domnitorul Stefan cel Mare; acte originale din timpul lui Alexandru cel Bun sau Matei Basarab; un exemplar din celebrele timbre intitulate "Cap de bour" aparute pentru prima data in Romania în anul 1858, care astazi valoreaza si peste 100 de mii de euro; unul dintre cele mai vechi inscrisuri interne redactate in spatiul Tarilor Romane, tocmai la 1399, si care apartine lui Iuga Voda; toate deciziile oficiale ale domnilor Moldovei; catalogul in care Ion Creanga punea note scolarilor si corespondenta personala a lui Mihai Eminescu, ce insumeaza peste patru mii de scrisori. Acestea sunt doar cateva dintre comorile care se inghesuie in rafturile Arhivelor Nationale de la Iasi. din oras. In asemenea hal a ajuns, din cauza nepasarii tuturor factorilor administrativi si politici, atat locali, cat si nationali, din ultimii 20 ani. Continuarea aici.
Pe dealul Copoului, cele mai pretioase documente ale istoriei nationale din ultima jumatate de secol se degradeaza si dispar pe zi ce trece • Manuscrise unicat, pentru care colectionarii impatimiti ar plati milioane de euro, risca sa dispara in urmatorii cinci ani • Cladirea Arhivelor Nationale abia mai sta in picioare, in timp ce la cativa metri mai incolo, in scheletul de beton care trebuia sa fie noul sediu, se adapostesc boschetarii • Din 2008 autoritatile nu au mai alocat nici un leu pentru constructie, preferand, in schimb, sa arunce sute de mii de euro pe distractii cu trupe ieftine si focuri de artificii.
Imagini dezolante cu o cladire care se rupe in bucati, frig si mai ales umezeala la tot pasul intr-un loc unde sute de mii de documente, unele de o valoare inestimabila, se deterioreaza pe zi ce trece. Cativa metri mai incolo, un schelet din beton zace de ani buni in paragina, devenind destinatia preferata a boschetarilorcea mai veche institutie existenta in Romania: Arhivele Nationale.
Cladirea care abia mai sta in picioare pastreaza in camerele insalubre documente ce valoreaza impreuna milioane de euro: pecetile pe care le-a pus personal pe documente, acum peste 500 de ani, domnitorul Stefan cel Mare; acte originale din timpul lui Alexandru cel Bun sau Matei Basarab; un exemplar din celebrele timbre intitulate "Cap de bour" aparute pentru prima data in Romania în anul 1858, care astazi valoreaza si peste 100 de mii de euro; unul dintre cele mai vechi inscrisuri interne redactate in spatiul Tarilor Romane, tocmai la 1399, si care apartine lui Iuga Voda; toate deciziile oficiale ale domnilor Moldovei; catalogul in care Ion Creanga punea note scolarilor si corespondenta personala a lui Mihai Eminescu, ce insumeaza peste patru mii de scrisori. Acestea sunt doar cateva dintre comorile care se inghesuie in rafturile Arhivelor Nationale de la Iasi. din oras. In asemenea hal a ajuns, din cauza nepasarii tuturor factorilor administrativi si politici, atat locali, cat si nationali, din ultimii 20 ani. Continuarea aici.
Friday, December 17, 2010
The disposable academic
Un text excelent cu privire la prezentul (si viitorul) doctoratelor
The Economist
The disposable academic
Why doing a PhD is often a waste of time
ON THE evening before All Saints’ Day in 1517, Martin Luther nailed 95 theses to the door of a church in Wittenberg. In those days a thesis was simply a position one wanted to argue. Luther, an Augustinian friar, asserted that Christians could not buy their way to heaven. Today a doctoral thesis is both an idea and an account of a period of original research. Writing one is the aim of the hundreds of thousands of students who embark on a doctorate of philosophy (PhD) every year.
In most countries a PhD is a basic requirement for a career in academia. It is an introduction to the world of independent research—a kind of intellectual masterpiece, created by an apprentice in close collaboration with a supervisor. The requirements to complete one vary enormously between countries, universities and even subjects. Some students will first have to spend two years working on a master’s degree or diploma. Some will receive a stipend; others will pay their own way. Some PhDs involve only research, some require classes and examinations and some require the student to teach undergraduates. A thesis can be dozens of pages in mathematics, or many hundreds in history. As a result, newly minted PhDs can be as young as their early 20s or world-weary forty-somethings.
One thing many PhD students have in common is dissatisfaction. Some describe their work as “slave labour”. Seven-day weeks, ten-hour days, low pay and uncertain prospects are widespread. You know you are a graduate student, goes one quip, when your office is better decorated than your home and you have a favourite flavour of instant noodle. “It isn’t graduate school itself that is discouraging,” says one student, who confesses to rather enjoying the hunt for free pizza. “What’s discouraging is realising the end point has been yanked out of reach.”Continuarea aici
The Economist
The disposable academic
Why doing a PhD is often a waste of time
ON THE evening before All Saints’ Day in 1517, Martin Luther nailed 95 theses to the door of a church in Wittenberg. In those days a thesis was simply a position one wanted to argue. Luther, an Augustinian friar, asserted that Christians could not buy their way to heaven. Today a doctoral thesis is both an idea and an account of a period of original research. Writing one is the aim of the hundreds of thousands of students who embark on a doctorate of philosophy (PhD) every year.
In most countries a PhD is a basic requirement for a career in academia. It is an introduction to the world of independent research—a kind of intellectual masterpiece, created by an apprentice in close collaboration with a supervisor. The requirements to complete one vary enormously between countries, universities and even subjects. Some students will first have to spend two years working on a master’s degree or diploma. Some will receive a stipend; others will pay their own way. Some PhDs involve only research, some require classes and examinations and some require the student to teach undergraduates. A thesis can be dozens of pages in mathematics, or many hundreds in history. As a result, newly minted PhDs can be as young as their early 20s or world-weary forty-somethings.
One thing many PhD students have in common is dissatisfaction. Some describe their work as “slave labour”. Seven-day weeks, ten-hour days, low pay and uncertain prospects are widespread. You know you are a graduate student, goes one quip, when your office is better decorated than your home and you have a favourite flavour of instant noodle. “It isn’t graduate school itself that is discouraging,” says one student, who confesses to rather enjoying the hunt for free pizza. “What’s discouraging is realising the end point has been yanked out of reach.”Continuarea aici
Thursday, December 9, 2010
Comunismul la romani
Comuniști au fost, comuniști sunt încă. Și votează cu dreapta!
Mihai Gotiu, voxpublica
Dacă mai era vreun dubiu referitor la sentimentul de ambivalență și de alienare a socității românești, recentul sondaj de opinie realizat de CSOP vine să-l spulbere. 44% dintre români consideră comunismul ”o idee bună, dar prost aplicată”, în timp ce alți 15% afirmă chiar că ”a fost o idee bună și bine aplicată”. Asta în timp ce 83% susțin că nu au avut de suferit în perioada comunistă. Asta chiar dacă, din 2004 încoace, opțiunile alegătorilor s-au îndreptat (cumulat) prioritar către partide și reprezentanți ai ideologiilor (cel puțin în teorie) de dreapta.
Rezultatele recentului sondaj efectuat de către CSOP devin, în aceast context, aproape imposibil de explicat. Cum poți crede un lucru și apoi să te exprimi public (prin vot) pentru ceva fundamental contrar? Un asemenea comporament indică o lipsă evidentă de repere și de constanță. O maleabilitate excesivă și dependență față de fluctuațiile de moment, de context. Implicit o predispoziție la manipulare.
Sondajul indică o necunoștere majoritară a rolului și funcțiilor statului, a modelelor de organizare, a responsabilităților pe care acesta ar trebui să și le asume. Imaginea e cea a unei societăți fără principii și fără valori. Bulversarea și haosul decurg din această stare de fapt de la sine.
Oameni care vorbeau acasă în șoaptă, care se crispau dacă auzeau în spațiul public un banc despre Ceaușescu (de teama unui eventual turnător în grup), care făceau coadă la salam, lapte ori unt, care lăsau ore întregi aragazul deschis iarna pentru a dezgheța geamurile, care făceau contrabandă cu casete video (pentru a mai vedea și altceva decât cele două ore de telejurnal), susțin acum (în proporție de 83%) că ”nu au avut de suferit în perioada comunistă”! Suferință reprezintă, probabil, pentru ei doar interogatoriile din beciurile Securității ori, eventual, retrogradarea pe motive de dosar. Lipsa de opțiuni, restricțiile de circulație (peste granițe) ori lipsa libertății de exprimare nu se pune pentru acești oameni!Cum să le explici acestor oameni că suferința nu este doar de ordin fizic, ci și psihic? Că bună stare nu înseamnă plasele cu ulei, făină și zahăr distribuite în campaniile electorale? Berile și micii de la mitinguri? Că atributele calității vieții nu țin doar de contul din bancă și de fluturașul de salariu?
Ce rezultă mai grav din aceast sondaj de opinie este, însă, predispoziția românilor pentru dictatură. O asemenea lipsă de valori și o rezistența aproape inexistentă la manipulare care decurge de aici, crează plaja de manevră ideală pentru exercitarea unei administrații autoritare ori chiar mai mult decât atât. Pentru că în modul cel mai democratic cu putință, cei 83% dintre românii care ”nu au suferit” în perioada comunistă ar putea să voteze ca restul de 17% să tacă din gură ori, dacă nu le convine, să treacă la săparea unui nou Canal.
Mihai Gotiu, voxpublica
Dacă mai era vreun dubiu referitor la sentimentul de ambivalență și de alienare a socității românești, recentul sondaj de opinie realizat de CSOP vine să-l spulbere. 44% dintre români consideră comunismul ”o idee bună, dar prost aplicată”, în timp ce alți 15% afirmă chiar că ”a fost o idee bună și bine aplicată”. Asta în timp ce 83% susțin că nu au avut de suferit în perioada comunistă. Asta chiar dacă, din 2004 încoace, opțiunile alegătorilor s-au îndreptat (cumulat) prioritar către partide și reprezentanți ai ideologiilor (cel puțin în teorie) de dreapta.
Rezultatele recentului sondaj efectuat de către CSOP devin, în aceast context, aproape imposibil de explicat. Cum poți crede un lucru și apoi să te exprimi public (prin vot) pentru ceva fundamental contrar? Un asemenea comporament indică o lipsă evidentă de repere și de constanță. O maleabilitate excesivă și dependență față de fluctuațiile de moment, de context. Implicit o predispoziție la manipulare.
Sondajul indică o necunoștere majoritară a rolului și funcțiilor statului, a modelelor de organizare, a responsabilităților pe care acesta ar trebui să și le asume. Imaginea e cea a unei societăți fără principii și fără valori. Bulversarea și haosul decurg din această stare de fapt de la sine.
Oameni care vorbeau acasă în șoaptă, care se crispau dacă auzeau în spațiul public un banc despre Ceaușescu (de teama unui eventual turnător în grup), care făceau coadă la salam, lapte ori unt, care lăsau ore întregi aragazul deschis iarna pentru a dezgheța geamurile, care făceau contrabandă cu casete video (pentru a mai vedea și altceva decât cele două ore de telejurnal), susțin acum (în proporție de 83%) că ”nu au avut de suferit în perioada comunistă”! Suferință reprezintă, probabil, pentru ei doar interogatoriile din beciurile Securității ori, eventual, retrogradarea pe motive de dosar. Lipsa de opțiuni, restricțiile de circulație (peste granițe) ori lipsa libertății de exprimare nu se pune pentru acești oameni!Cum să le explici acestor oameni că suferința nu este doar de ordin fizic, ci și psihic? Că bună stare nu înseamnă plasele cu ulei, făină și zahăr distribuite în campaniile electorale? Berile și micii de la mitinguri? Că atributele calității vieții nu țin doar de contul din bancă și de fluturașul de salariu?
Ce rezultă mai grav din aceast sondaj de opinie este, însă, predispoziția românilor pentru dictatură. O asemenea lipsă de valori și o rezistența aproape inexistentă la manipulare care decurge de aici, crează plaja de manevră ideală pentru exercitarea unei administrații autoritare ori chiar mai mult decât atât. Pentru că în modul cel mai democratic cu putință, cei 83% dintre românii care ”nu au suferit” în perioada comunistă ar putea să voteze ca restul de 17% să tacă din gură ori, dacă nu le convine, să treacă la săparea unui nou Canal.
Saturday, November 20, 2010
Ce este Moldova?
O excelenta si detasata analiza a lui George Friedman, Stratfor
Interviu in romaneste pe Hotnews
George Friedman, fondator si director general al Strafor, liderul mondial in oferirea de analize geopolitice, spune ca integrarea Republicii Moldova in Romania nu este o solutie perfecta si desi nu pe placul multor moldoveni, acest lucru reprezinta o solutie, “indiferent de imperfectiuni”. Friedman adauga ca programul inceput de Romania, care ofera pasapoarte romanesti tuturor celor care vor sa emigreze este de fapt, un colac de salvare, desi multi cred ca este o incercare a statului roman de a submina Republica Moldova prin incurajarea emigrarii.
Identitatea Moldovei
* Moldova nu este un simplu pion strategic. Este un loc unde traiesc oameni, prinsi intre mostenirea lor romaneasca si trecutul lor sovietic. Este o greseala sa ne gandim la Republica Moldova ca la o parte a Romaniei care a fost luata de catre sovietici, care, odata eliberata de sub dominatia sovietica s-ar putea reintegra pur si simplu in Romania. La 70 de ani de la divizare, Moldova a devenit mai mult decat o provincie romaneasca, departe de a fi o provincie din Rusia si ceva mai putin de o natiune. Aici incepe conflictul dintre geopolitica si realitatea sociala.
* Stalin era ingrijorat de faptul ca moldovenii ar dori sa se alature Romaniei. Desi Romania a fost un satelit sovietic, Stalin nu a vrut sa riste. Solutia lui, repetata de multe ori in multe locuri din Uniunea Sovietica, a fost deportarea populatiei romanesti, inlocuirea ei cu populatie ruseasca, provocarea unei foamete artificiale si aplicarea unei terori concepute pentru a distruge spiritul moldovean.
* Aceasta dezbinare merge in paralel cu liniile politice. In timp ce exista persoane care isi doresc unirea cu Romania, acest lucru este departe de a fi parerea majoritatii. Lupta reala se da intre cei care ii sustin pe comunisti si cei care sprijina independenta Republica Moldova, orientata spre Uniunea Europeana si NATO. In termeni generali, puterea comunistilor se afla in randul persoanelor in varsta si sarace din mediul rural.
* Problema reala din spatele politicii complexe este destul de simpla: Ce este Moldova? Exista un consens asupra a ceea ce nu este: nu e o provincie a Romaniei. Dar Moldova a fost o provincie a Romaniai si o Republica Socialista Sovietica. Ce este acum? Ce inseamna sa fii moldovean? La acesta intrebare nu am putut gasi niciun consens. Moldova este un stat care nu dispune de o natiune. Construirea unei natiuni in Republica Moldova nu se refera atat de mult la institutii, cat la crearea unui consens despre natiune. * Ca si in Romania, factiunea pro-occidentala are o solutie clara pentru aceasta problema: aderarea la NATO si aderarea la Uniunea Europeana. Daca obtin acest lucru, ei vor simti ca au o definitie sigura a unei natiuni - o tara europeana, protejata impotriva rusilor si a altor forte care i-ar putea ameninta. Romania vede un partener in aceste organizatii si o modalitate de a-si depasi trecutul. Republica Moldova vede asta ca pe o definitie a sa. Insa, spre deosebire de Romania, care considera ca a fi european ar trebui sa devina un obiectiv general, Republica Moldova isi disputa aprig acest lucru, desi ceea ce isi doresc comunistii, in afara de putere, este destul de neclar.
O economie a umbrelor
* Romania a dat startul unui program care furnizeaza moldovenilor pasapoarte romanesti. Acest lucru permite moldovenilor sa calatoreasca si sa lucreze oriunde in Uniunea Europeana. Unii spun ca aceasta este o incercare a Romaniei de a submina Republica Moldova prin incurajarea emigrarii. Dar, avand in vedere situatia, acest lucru este, probabil, un colac de salvare.
* Oameni din Republica Moldova si din Romania mi-au spus ca cel mai mare export din Moldova este cel al femeilor, care se prostitueaza. Unii spun ca femeile din Moldova constituie cel mai mare numar de prostituate care lucreaza in bordelurile legale din Europa. Acesta este un semn al unei tari disperate.
* Republica Moldova trece printr-o profunda criza de identitate, cu politic un sistem profund divizat si cu o economie care nu are transparenta totala. Prin urmare, imi este greu sa ma gandesc la ea din punct de vedere geopolitic.
Continuare
Interviu in romaneste pe Hotnews
George Friedman, fondator si director general al Strafor, liderul mondial in oferirea de analize geopolitice, spune ca integrarea Republicii Moldova in Romania nu este o solutie perfecta si desi nu pe placul multor moldoveni, acest lucru reprezinta o solutie, “indiferent de imperfectiuni”. Friedman adauga ca programul inceput de Romania, care ofera pasapoarte romanesti tuturor celor care vor sa emigreze este de fapt, un colac de salvare, desi multi cred ca este o incercare a statului roman de a submina Republica Moldova prin incurajarea emigrarii.
Identitatea Moldovei
* Moldova nu este un simplu pion strategic. Este un loc unde traiesc oameni, prinsi intre mostenirea lor romaneasca si trecutul lor sovietic. Este o greseala sa ne gandim la Republica Moldova ca la o parte a Romaniei care a fost luata de catre sovietici, care, odata eliberata de sub dominatia sovietica s-ar putea reintegra pur si simplu in Romania. La 70 de ani de la divizare, Moldova a devenit mai mult decat o provincie romaneasca, departe de a fi o provincie din Rusia si ceva mai putin de o natiune. Aici incepe conflictul dintre geopolitica si realitatea sociala.
* Stalin era ingrijorat de faptul ca moldovenii ar dori sa se alature Romaniei. Desi Romania a fost un satelit sovietic, Stalin nu a vrut sa riste. Solutia lui, repetata de multe ori in multe locuri din Uniunea Sovietica, a fost deportarea populatiei romanesti, inlocuirea ei cu populatie ruseasca, provocarea unei foamete artificiale si aplicarea unei terori concepute pentru a distruge spiritul moldovean.
* Aceasta dezbinare merge in paralel cu liniile politice. In timp ce exista persoane care isi doresc unirea cu Romania, acest lucru este departe de a fi parerea majoritatii. Lupta reala se da intre cei care ii sustin pe comunisti si cei care sprijina independenta Republica Moldova, orientata spre Uniunea Europeana si NATO. In termeni generali, puterea comunistilor se afla in randul persoanelor in varsta si sarace din mediul rural.
* Problema reala din spatele politicii complexe este destul de simpla: Ce este Moldova? Exista un consens asupra a ceea ce nu este: nu e o provincie a Romaniei. Dar Moldova a fost o provincie a Romaniai si o Republica Socialista Sovietica. Ce este acum? Ce inseamna sa fii moldovean? La acesta intrebare nu am putut gasi niciun consens. Moldova este un stat care nu dispune de o natiune. Construirea unei natiuni in Republica Moldova nu se refera atat de mult la institutii, cat la crearea unui consens despre natiune. * Ca si in Romania, factiunea pro-occidentala are o solutie clara pentru aceasta problema: aderarea la NATO si aderarea la Uniunea Europeana. Daca obtin acest lucru, ei vor simti ca au o definitie sigura a unei natiuni - o tara europeana, protejata impotriva rusilor si a altor forte care i-ar putea ameninta. Romania vede un partener in aceste organizatii si o modalitate de a-si depasi trecutul. Republica Moldova vede asta ca pe o definitie a sa. Insa, spre deosebire de Romania, care considera ca a fi european ar trebui sa devina un obiectiv general, Republica Moldova isi disputa aprig acest lucru, desi ceea ce isi doresc comunistii, in afara de putere, este destul de neclar.
O economie a umbrelor
* Romania a dat startul unui program care furnizeaza moldovenilor pasapoarte romanesti. Acest lucru permite moldovenilor sa calatoreasca si sa lucreze oriunde in Uniunea Europeana. Unii spun ca aceasta este o incercare a Romaniei de a submina Republica Moldova prin incurajarea emigrarii. Dar, avand in vedere situatia, acest lucru este, probabil, un colac de salvare.
* Oameni din Republica Moldova si din Romania mi-au spus ca cel mai mare export din Moldova este cel al femeilor, care se prostitueaza. Unii spun ca femeile din Moldova constituie cel mai mare numar de prostituate care lucreaza in bordelurile legale din Europa. Acesta este un semn al unei tari disperate.
* Republica Moldova trece printr-o profunda criza de identitate, cu politic un sistem profund divizat si cu o economie care nu are transparenta totala. Prin urmare, imi este greu sa ma gandesc la ea din punct de vedere geopolitic.
Continuare
Thursday, October 14, 2010
They're all out
O poveste ce arata cum o natiune poate fi unita si poate evita prin unitate si colaborare o posibila mare tragedie.
Sursa
SAN JOSE MINE, Chile – The longest underground nightmare in history ended safely — and faster than anyone expected. In a flawless operation that unfolded before a hopeful, transfixed world, 33 miners who were trapped for more than two months deep beneath the Chilean earth were raised one by one Wednesday through a smooth-walled shaft of rock.
The last man out was the one who held the group together when they were feared lost, a shift foreman named Luis Urzua who enforced tight rations of their limited food and supplies before help could arrive.
"We have done what the entire world was waiting for," he said immediately after his rescue. "We had strength, we had spirit, we wanted to fight, we wanted to fight for our families, and that was the greatest thing."
Not even a full 24 hours after the rescue began, Urzua made the 2,041-foot ascent in a rescue capsule called Phoenix and emerged from a manhole-sized opening in the ground to a joyous celebration of confetti, balloons and champagne.
President Sebastian Pinera told him: "You are not the same, and the country is not the same after this. You were an inspiration. Go hug your wife and your daughter." With hardhats held to their hearts, the pair led a joyous crowd in singing the national anthem.
The first rescue worker down was last up — Manuel Gonzalez, a mine rescue expert with Chile's state-owned Codelco copper company, talked the men through the final hours inside the mine. Then, he spent 26 minutes alone down below before he strapped himself into the capsule for the ride up. He reached the surface at 12:32 a.m. Thursday local time to hugs from his comrades and Pinera.
Continuarea
Sursa
SAN JOSE MINE, Chile – The longest underground nightmare in history ended safely — and faster than anyone expected. In a flawless operation that unfolded before a hopeful, transfixed world, 33 miners who were trapped for more than two months deep beneath the Chilean earth were raised one by one Wednesday through a smooth-walled shaft of rock.
The last man out was the one who held the group together when they were feared lost, a shift foreman named Luis Urzua who enforced tight rations of their limited food and supplies before help could arrive.
"We have done what the entire world was waiting for," he said immediately after his rescue. "We had strength, we had spirit, we wanted to fight, we wanted to fight for our families, and that was the greatest thing."
Not even a full 24 hours after the rescue began, Urzua made the 2,041-foot ascent in a rescue capsule called Phoenix and emerged from a manhole-sized opening in the ground to a joyous celebration of confetti, balloons and champagne.
President Sebastian Pinera told him: "You are not the same, and the country is not the same after this. You were an inspiration. Go hug your wife and your daughter." With hardhats held to their hearts, the pair led a joyous crowd in singing the national anthem.
The first rescue worker down was last up — Manuel Gonzalez, a mine rescue expert with Chile's state-owned Codelco copper company, talked the men through the final hours inside the mine. Then, he spent 26 minutes alone down below before he strapped himself into the capsule for the ride up. He reached the surface at 12:32 a.m. Thursday local time to hugs from his comrades and Pinera.
Continuarea
Wednesday, October 6, 2010
Despre vietuirea umanista
Un excelent text de Codrin Liviu Cutitaru
Ziarul de Iasi
Valoarea timpului (si, implicit, a muncii) umanistului roman se masoara intr-un anumit numar de calorii ingurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport in comun, litri de benzina (in cazurile fericite), chirie, administratie, telefon (masurat) si, eventual, cablu TV.
Intr-un nostim articol - intitulat Cum sa ne chivernisim timpul si inclus in "al doilea jurnal minim" al lui Umberto Eco (tradus la noi ca Minunea Sfintului Baudolino) -, celebrul semiotician face o observatie demna de toata atentia intelectualilor umanisti. Sunindu-si dentistul pentru o programare, scriitorul are neplacuta surpriza sa descopere ca importantul stomatolog il poate primi abia peste o saptamina. Cel putin sapte zile, maestrul sanitar e blocat de consultatii stabilite cu multa vreme inainte. Desi afectat, Eco il crede pe om pe cuvint. Medicii sint niste tipi extrem de ocupati. Axioma de fata reprezinta un stereotip cultural al lumii civilizate, pe care nimeni nu ar cuteza sa il puna la indoiala. Prin contrast insa - sesizeaza autorul -, viata lui de profesor universitar si scriitor cu faima internationala nu ar fi privita de catre comunitate cu aceeasi intelegere. Atunci cind el se plinge vreunui insistent solicitant (de conferinta, curs festiv, eseu, interviu, participare la masa rotunda etc.) ca nu are timp, raspunsul prompt care i se ofera nonsalant ramine invariabil: "Ei, domnule profesor, o persoana ca dumneavoastra poate sa-si faca oricind timp!". Cu alte cuvinte - mai putin subtile -, voi, umanistii, nu sinteti niste indivizi seriosi, cu norme cronologice riguroase in activitatile profesionale, reusind fara probleme sa va adaptati intervalurile programului zilnic la dinamica evenimentelor. Mergind ceva mai departe cu descifrarea mesajului de mai sus, se poate spune ca, in secret, marea majoritate a componentilor unei societati cred nu numai faptul ca umanistii sint neseriosi, ci si (de-a dreptul) lenesi. Sa recunoastem ca si acesta e un stereotip cultural pe care abia citiva ar indrazni sa-l respinga.
Eco se vrea unul dintre temerarii cruciati si, in sustinerea cauzei sale, aduce un calcul temporal cu valoare argumentativa inexpugnabila. Intr-un an bisect sint 8760 de ore. Din ele 4170 pot fi considerate din start "moarte" (judecind faptul ca orice ins normal are nevoie de 8 ore de somn, 1 ora pentru trezire si toaleta si 2 pentru mese in fiecare zi). Intre "fixuri" se mai includ si cele 2 ore per diem pentru deplasari in oras (cu un total de 730 de ceasuri pe an). Un profesor universitar (italian) preda 3 cursuri (6 ore) pe saptamina si, in concluzie, mai ia din "buget" - volens nolens - 220 de ore. 175 de ore de corectare a tezelor studentilor (la 3 minute pagina!), 24 de ore de examene, 12 de discutie (a rezultatelor examenelor), 78 pentru diverse sedinte si consilii, 50 pentru administratie (Eco este redactorul-sef al unei reviste academice) duc la o imagine cronologica apocaliptica. Autorului (umanist) ii ramin 300 de ore pe an pentru cercetarea proprie si 666 (numar infricosator!) de ore pentru activitati personale: tirguieli, sanatate, sport, vizite s.a. Adica o mica "vacanta" de aproximativ trei-patru saptamini, in interiorul carora bietul intelectual incearca bizare experimente anamnetice de recuperare a identitatii. Cu umor, semioticianul constata ca nu si-a calculat orele dedicate fumatului si (fiind fumator inrait) se intreaba, justificat, cind se mai desfasoara, in mod obiectiv, hartuitoarea activitate. Raspunsul nu poate fi decit unul singur: un umanist responsabil va renunta neconditionat la viciul cronofag.
Rationamentul scriitorului mi-a lasat o apasatoare umbra de melancolie. Toate aceste calcule se refera - atentie! - la restrictiile inevitabile ale unei lumi normale, unde intelectualul nu trece prin procese de exterminare in masa si ostracizari experimentale. Este vorba despre un univers in care venitul unui universitar se situeaza peste media sociala si in care cercetarea si, in general, munca academica de orice tip reprezinta prioritati nationale. O comparatie cu situatia omului de carte roman (sa particularizam si noi: umanist) ar fi dezastruoasa, daca nu ar fi, inainte de toate, profund caraghioasa. Pentru o recompensa financiara de subzistenta, profesorul mioritic preda un numar de ore de cel putin patru ori mai mare ca norma maxima a unui occidental. El pierde o groaza de vreme incercind sa supravietuiasca intr-o jungla a legii celui mai tare (suportind umilintele inimaginabile la care il supun "proprietarii" serviciilor publice, luptind pina la epuizare pentru apararea celor mai elementare drepturi ale sale - firesti oriunde in spatiul civilizat - si, in sfirsit, facind o cercetare retardata, in conditii de austeritate, subminata permanent de interesele meschine al oligarhiilor create artificial in schema capitalismului salbatic). Valoarea timpului (si, implicit, a muncii) umanistului roman se masoara intr-un anumit numar de calorii ingurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport in comun, litri de benzina (in cazurile fericite), chirie, administratie, telefon (masurat) si, eventual, cablu TV. De aceea, pe zi ce trece, avind tot mai mult un aer de personaj descins de pe Planeta maimutelor, el priveste la lumea "barbara" creionata de semiotician precum la un veritabil Paradis. Ca universitar si umanist la rindul meu, imi voi permite, prin urmare, sa-l contrazic pe Umberto Eco. In brava comunitate carpatina, ma simt nu doar neserios, ci si lenes. Si, in plus, nici macar nu fumez.
Ziarul de Iasi
Valoarea timpului (si, implicit, a muncii) umanistului roman se masoara intr-un anumit numar de calorii ingurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport in comun, litri de benzina (in cazurile fericite), chirie, administratie, telefon (masurat) si, eventual, cablu TV.
Intr-un nostim articol - intitulat Cum sa ne chivernisim timpul si inclus in "al doilea jurnal minim" al lui Umberto Eco (tradus la noi ca Minunea Sfintului Baudolino) -, celebrul semiotician face o observatie demna de toata atentia intelectualilor umanisti. Sunindu-si dentistul pentru o programare, scriitorul are neplacuta surpriza sa descopere ca importantul stomatolog il poate primi abia peste o saptamina. Cel putin sapte zile, maestrul sanitar e blocat de consultatii stabilite cu multa vreme inainte. Desi afectat, Eco il crede pe om pe cuvint. Medicii sint niste tipi extrem de ocupati. Axioma de fata reprezinta un stereotip cultural al lumii civilizate, pe care nimeni nu ar cuteza sa il puna la indoiala. Prin contrast insa - sesizeaza autorul -, viata lui de profesor universitar si scriitor cu faima internationala nu ar fi privita de catre comunitate cu aceeasi intelegere. Atunci cind el se plinge vreunui insistent solicitant (de conferinta, curs festiv, eseu, interviu, participare la masa rotunda etc.) ca nu are timp, raspunsul prompt care i se ofera nonsalant ramine invariabil: "Ei, domnule profesor, o persoana ca dumneavoastra poate sa-si faca oricind timp!". Cu alte cuvinte - mai putin subtile -, voi, umanistii, nu sinteti niste indivizi seriosi, cu norme cronologice riguroase in activitatile profesionale, reusind fara probleme sa va adaptati intervalurile programului zilnic la dinamica evenimentelor. Mergind ceva mai departe cu descifrarea mesajului de mai sus, se poate spune ca, in secret, marea majoritate a componentilor unei societati cred nu numai faptul ca umanistii sint neseriosi, ci si (de-a dreptul) lenesi. Sa recunoastem ca si acesta e un stereotip cultural pe care abia citiva ar indrazni sa-l respinga.
Eco se vrea unul dintre temerarii cruciati si, in sustinerea cauzei sale, aduce un calcul temporal cu valoare argumentativa inexpugnabila. Intr-un an bisect sint 8760 de ore. Din ele 4170 pot fi considerate din start "moarte" (judecind faptul ca orice ins normal are nevoie de 8 ore de somn, 1 ora pentru trezire si toaleta si 2 pentru mese in fiecare zi). Intre "fixuri" se mai includ si cele 2 ore per diem pentru deplasari in oras (cu un total de 730 de ceasuri pe an). Un profesor universitar (italian) preda 3 cursuri (6 ore) pe saptamina si, in concluzie, mai ia din "buget" - volens nolens - 220 de ore. 175 de ore de corectare a tezelor studentilor (la 3 minute pagina!), 24 de ore de examene, 12 de discutie (a rezultatelor examenelor), 78 pentru diverse sedinte si consilii, 50 pentru administratie (Eco este redactorul-sef al unei reviste academice) duc la o imagine cronologica apocaliptica. Autorului (umanist) ii ramin 300 de ore pe an pentru cercetarea proprie si 666 (numar infricosator!) de ore pentru activitati personale: tirguieli, sanatate, sport, vizite s.a. Adica o mica "vacanta" de aproximativ trei-patru saptamini, in interiorul carora bietul intelectual incearca bizare experimente anamnetice de recuperare a identitatii. Cu umor, semioticianul constata ca nu si-a calculat orele dedicate fumatului si (fiind fumator inrait) se intreaba, justificat, cind se mai desfasoara, in mod obiectiv, hartuitoarea activitate. Raspunsul nu poate fi decit unul singur: un umanist responsabil va renunta neconditionat la viciul cronofag.
Rationamentul scriitorului mi-a lasat o apasatoare umbra de melancolie. Toate aceste calcule se refera - atentie! - la restrictiile inevitabile ale unei lumi normale, unde intelectualul nu trece prin procese de exterminare in masa si ostracizari experimentale. Este vorba despre un univers in care venitul unui universitar se situeaza peste media sociala si in care cercetarea si, in general, munca academica de orice tip reprezinta prioritati nationale. O comparatie cu situatia omului de carte roman (sa particularizam si noi: umanist) ar fi dezastruoasa, daca nu ar fi, inainte de toate, profund caraghioasa. Pentru o recompensa financiara de subzistenta, profesorul mioritic preda un numar de ore de cel putin patru ori mai mare ca norma maxima a unui occidental. El pierde o groaza de vreme incercind sa supravietuiasca intr-o jungla a legii celui mai tare (suportind umilintele inimaginabile la care il supun "proprietarii" serviciilor publice, luptind pina la epuizare pentru apararea celor mai elementare drepturi ale sale - firesti oriunde in spatiul civilizat - si, in sfirsit, facind o cercetare retardata, in conditii de austeritate, subminata permanent de interesele meschine al oligarhiilor create artificial in schema capitalismului salbatic). Valoarea timpului (si, implicit, a muncii) umanistului roman se masoara intr-un anumit numar de calorii ingurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport in comun, litri de benzina (in cazurile fericite), chirie, administratie, telefon (masurat) si, eventual, cablu TV. De aceea, pe zi ce trece, avind tot mai mult un aer de personaj descins de pe Planeta maimutelor, el priveste la lumea "barbara" creionata de semiotician precum la un veritabil Paradis. Ca universitar si umanist la rindul meu, imi voi permite, prin urmare, sa-l contrazic pe Umberto Eco. In brava comunitate carpatina, ma simt nu doar neserios, ci si lenes. Si, in plus, nici macar nu fumez.
Tuesday, August 31, 2010
Base si profesorii
Nu pot sa nu preiau acest text ce analizeaza la rece una din ultimele gafe ale presedintelui. Pune si el (TB) umarul la darimarea completa a prestigiului meseriei de profesor.
Adriana Saftoiu
Idiosincrasiile tot mai dese ale președintelui Traian Băsescu mi se par insignifiante în raport cu atacul constant, brutal, la adresa profesorilor.
Adriana Saftoiu
Idiosincrasiile tot mai dese ale președintelui Traian Băsescu mi se par insignifiante în raport cu atacul constant, brutal, la adresa profesorilor.
Nu voi zăbovi, prin urmare, asupra cazului Preda-Voinescu- F. Alexandru. Sunt convinsă că declarația care l-a iritat cu adevărat pe Președinte e cea a lui Radu F Alexandru, singura de altfel care conținea o critică la adresa domniei sale și o încercare de a-i sugera premierului că are nevoie de ceva mai multă demnitate. Măcar dacă Boc greșește să o facă pe mâna lui, era sugestia lui Radu F Alexandru. Invocații Preda si Voinescu sunt victime colaterale și nu știu ce, poate experiența proprie, mă face să intuiesc că Președintele e consecvent: aplică umilirea publică, ca apoi pe cei de care încă mai are nevoie, să îi alinte în particular cu o vorbă bună între două râsete: hai băieți, că doar nu v-ați supărat pentru un fleac. Si unde scuipă boierul, încape și o mângâiere. Nu e publică, dar mai ameliorează din onoarea rănită.
Mi se pare însă din ce în ce mai agravantă recidiva Președintelui când vine vorba de profesori. Mi se pare la fel de jenantă tăcerea ministrului Educației. Măcar dintr-o palidă solidaritate cu cei pe care îi păstorește, dl Funeriu ar fi putut să îi explice Președintelui că un profesor nu poate fi plătit cu ora. Totuși, nu sunt tinichigi, cu tot respectul pentru meseria în cauză.
Wednesday, March 10, 2010
Nu ne place competenta
Pentru un specialist în istoria romană care a terminat Facultatea de Istorie şi Filozofie de la Cluj cu media 10 şi care a predat la universităţi prestigioase din Europa, precum Sorbona, se poate spune că parcursul profesional al arheologului Ioan Piso a luat uneori turnuri bizare.
A fost exclus din mai multe comisii naţionale pentru patrimoniu şi a fost demis de trei ori din funţia de director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. A dat Ministerul Culturii în judecată şi a câştigat procesele de fiecare dată.
Astăzi, 11 martie, potrivit unei decizii irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 9 februarie, profesorul Piso ar trebui să fie reinstalat în funcţia de director al muzeului, pentru cea de-a treia oară. Într-un interviu pentru evz.ro, Piso povesteşte cum şi-a început cariera de arheolog într-un stat totalitar şi de ce consideră el că neplăcerile de care a avut parte în ultimii ani sunt o consecinţă directă a faptului că s-a opus public proiectului minier de la Roşia Montană.
Continuarea aici.
A fost exclus din mai multe comisii naţionale pentru patrimoniu şi a fost demis de trei ori din funţia de director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. A dat Ministerul Culturii în judecată şi a câştigat procesele de fiecare dată.
Astăzi, 11 martie, potrivit unei decizii irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 9 februarie, profesorul Piso ar trebui să fie reinstalat în funcţia de director al muzeului, pentru cea de-a treia oară. Într-un interviu pentru evz.ro, Piso povesteşte cum şi-a început cariera de arheolog într-un stat totalitar şi de ce consideră el că neplăcerile de care a avut parte în ultimii ani sunt o consecinţă directă a faptului că s-a opus public proiectului minier de la Roşia Montană.
Continuarea aici.
Friday, March 5, 2010
Donatie pentru educatie
ar face la noi cineva asa ceva? Nu cred.
Detalii.
P.S. 180$ investiti in anii 30? 7 mil. $ acum? Incredibil!
Detalii.
P.S. 180$ investiti in anii 30? 7 mil. $ acum? Incredibil!
Subscribe to:
Posts (Atom)