Imaginea st umaniste

... in societate.
Din pacate trist, dar adevarat.

A se citi aici.

Criterii st umaniste

Propuneri de criterii pentru evaluare in stiinte umaniste

Sursa Ad-astra

O decizie istorica

Un comentariu excelent al lui Dan Talapala (ca de obicei)
Hotnews, 5 febr. 2010

Opozitia, televiziunile de stiri si cateva ziare au ratat un moment istoric. Romania a adoptat poate cea mai importanta decizie de securitate din ultima jumatate de secol, dar o parte insemnata din elita ei pare total depasita de vremuri. Decizia adoptata joi, 4 februarie, de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, de a accepta invitatia presedintelui american Barack Obama ca Romania sa gazduiasca elemente ale scutului antiracheta, a avut parte de minimalizari si trivializari din partea unor jurnalisti si politicieni. In mod semnificativ, multi si-au manifestat in primul rand grija fata de reactia Rusiei, in loc sa-si bata capul cu semnificatia deciziei. Pe de alta parte, de la Washington si Bucuresti am aflat putine detalii. Din acest motiv, secretomania a dat frau liber imaginatiei.

Stupefiant ramane totusi modul in care presa a ales sa trateze un episod crucial din politica externa a Romaniei, cu semnificatii uriase si intindere pe cateva generatii. La televiziunile de stiri, Consiliul National al PSD, adica o tema interna de o importanta relativa, a ramas subiectul principal pe tot parcursul zilei de joi. Vineri, au ingropat subiectul, preferand vaste dezbateri despre divorturi, caini maidanezi sau femeile din PSD.

Razboiul dintre Geoana, Nastase, Mitrea, Vanghelie si Pandele a ciuruit scutul american-antiracheta. Apoi, televiziunile de stiri s-au raportat la decizia CSAT de pe pozitii populiste. Atat Realitatea TV, cat si Antena 3 au pus subiectul in oglinda cu drama din spitale: in Romania oamenii mor cu zile asteptand ambulanta, dar avem scut antiracheta. Acesta a fost unghiul de abordare la ambele televiziuni de stiri.

Antena 3 a avansat joi seara putin pe taramul manipularii, iar la Sinteza Zilei de joi seara sugera ca Romania ar putea suporta o parte semnificativa din cele 4 miliarde de euro, costul estimat al scutului-antiracheta. Nu exista nici o baza solida pentru a discuta in acest moment un eventual efort financiar din partea Romaniei, dar cu toate acestea televiziunile de stiri prefera sa sugereze insistent ca Romania va fi impovarata financiar cu un scut care nu-i foloseste direct, nefiind amenintata, ba mai mult, va scoate bani de la buget in timp ce oamenii mor cu zile prin spitale.

Doar doua ziare (Romania Libera si Gandul) si-au deschis editiile tiparite cu decizia CSAT de a aproba invitatia presedintelui Barak Obama, ca Romania sa gazduiasca elemente ale scutului anti-racheta, valorificand corect subiectul. Evenimentul Zilei si Jurnalul National s-au concentrat pe nimicurile cotidiene. In plan politic, se remarca liderul PNL, Crin Antonescu, printr-o tacere totala. Pe langa istoricul din el tocmai a trecut un moment istoric, fara sa-i acorde nici cea mai mica atentie. Antonescu tace insa la mare concurenta cu Ion Iliescu, singurul politician roman uitat parca in transeele URSS, luptand impotriva imperialismului american.

Inca n-am vazut pozitionari clare din partea partidelor romanesti de opozitie: sustin fara rezerve amplasarea elementelor scutului american pe teritoriul Romaniei? Il conditioneaza de costuri, de riscuri, de un eventual referendum, cum propune Iliescu? Doar Emil Boc, Adrian Nastase si Theodor Melescanu s-au pronuntat clar, in sprijinul deciziei CSAT. Ar fi de preferat ca toate partidele romanesti sa-si formuleze cat mai rapid, in mod oficial, pozitia de principiu fata de o decizie majora care urmeaza sa fie adoptata in Parlament, la fel cum ar fi de dorit ca detaliile oficiale ale proiectului american anti-racheta sa nu intarzie foarte mult.


Continuarea aici.

Indie

20 de ani

Le-am rostit, ne-au bulversat, le-am auzit parafrazate, iar unele au ajuns mai celebre decit oamenii care le-au lansat. Si-au trait celebritatea in mass-media si au marcat framintarile momentului. Suspendate intre umor si tragic, ele descriu fascinantul tarim romanesc, dictionarul explicativ al obsesiilor noastre. Cele mai citate, rastalmacite si (ne)fericite expresii ale ultimelor doua decenii.

Vocabularul politic si cotidian de dupa comunism se zbate intre sabloanele limbii de lemn si inovatiile care scurtcircuiteaza, uneori, spatiul public. „Magicienii" momentului au lansat expresii ramase celebre dupa ce lumea a uitat cine le-a rostit. Aproape fiecare an se regaseste intr-o propozitie, fiecare moment important a fost descris prin vorbe inspirate pe care le-am deslusit deplin, deseori, mai tirziu. Cu sansa, unele au ajuns clisee ale memoriei colective cu valoare de proverbe, nu neaparat dovezi ale intelepciunii, cit obsesii cotidiene, cuprinse in fotografia miscata a unei societati. In doua decenii de obsesii, revelatii si dezamagiri, am invatat sa vorbim, cu siguranta, altfel si necenzurat. Dar cum?

Continuarea si sursa aici.

Miscarile din 1989 de la Iasi

de Radu Parpauta, Ziarul de Iasi

PREAMBUL: Sint necesare mai intii citeva consideratii cu caracter mai general despre ceea ce s-a intimplat in Romania la sfirsitul lui 1989. Contrar a ceea ce se tot repeta in fiecare an, cind se comemoreaza revolutia din 89, cum ca nu stim adevarul despre revolutie, credem ca astazi se cunosc adevarurile esentiale despre cele petrecute.

Regimul Ceausescu, fiind ultimul bastion al comunismului in Europa, a fost subminat atit de la Moscova si din Occident, cit si din interior. Securitatea a fost forta motrice care a contribuit la caderea regimului ceausist. Ea nu avea cum sa nu reactioneze la presiunile din toate partile si nu putea sa ramina fidela unui singur om - Ceausescu. Disidenta romaneasca, atita cita era, a fost doar clontul vulturului, care da prima lovitura victimei, dupa care o lasa sa agonizeze in gherutele puilor. Ea, disidenta, adica opozitia activa, a avut sprijin si de la Moscova, si din Occident. Si, bineinteles, a fost tolerata pe ultimii pasi ai anului 89 de organele de represiune interna. De n-ar fi fost asa, astazi am fi avut martiri, nu disidenti in viata. Credem ca a-i blama pe disidenti, cum s-a facut, este inadmisibil, tot asa cum a nu vedea rolul jucat de miscarea pornita dinspre partid si Securitate este o grava eroare. La Iasi a existat o miscare anticeausista si anticomunista, o alta anticeausista fara program definit, ambele venite dinspre societatea civila, precum si o miscare anticeausista provenita din partid. Intruziunea Securitatii se pare ca s-a resimtit in toate cele trei. Daca despre primele doua se cunosc unele lucruri, despre ultima nu se stie mai nimic. Sa le luam pe rind.

Continuarea aici.

De citit

A se citi (intrebarile unui votant privitoare la ultimele si ciudatele miscari de pe scena politica).

Mergem la vot

Cristian Patrasconiu
voxpublica

Reflectati la aceste rinduri vibrante din “Scrisoarea catre Generatia Eliberata” de Vlad Mixich!
“Cum ar fi noaptea politicianului roman daca, in seara alegerilor, ar afla ca trei sferturi din populatia tarii a fost sa voteze? Cum s-ar simti el aflat la discretia a milioane de oameni care nu sunt nici membri de partid, nici functionari publici si sunt prea multi incat sa-i poata cumpara pe toti cu paine si circ? Ce ar gandi un politician roman pus in fata unui vot care, prin masivitatea lui, ar fi imprevizibil?
Poporul meu nu s-a schimbat prea mult in ultimul secol. Si nu, comunismul nu este sursa tuturor relelor. De doua decenii induram sa fim condusi de o clasa politica mizerabila. Dar asta nu e de mirare.

Continuarea aici.

Romania si Rusia

O excelenta analiza a perspectivelor relatiilor romano-ruse
A se citi obligatoriu.

Scandalul electoral legat de vizita secreta la Moscova facuta de Mircea Geoana ne readuce in prim plan o tema eterna a politicii romanesti: relatia cu "marele vecin de la rasarit". Romanii nu uita niciodata ca pe tot parcursul istoriei lor moderne, nu numai politica externa a tarii lor, dar si cea interna au stat aproape mereu sub umbra Imperiului de la Rasarit, indiferent de ce nume a avut sau forma a imbracat el. Si pentru ca acest scandal ne ofera pretextul, sa ne desprindem pentru o clipa de zgomotul si furia campaniei. Sa trecem dincolo de registrul orientat analitic asupra trecutului si prezentului si sa ne intoarcem catre viitor pentru a-l privi dintr-o per­spec­ti­va strategica.

Continuarea

Dedesupturi istorice din arhive

Pavel Stroilov este sursa primara a documentelor furate din arhiva Fundatiei Gorbaciov care au dezvaluit in ultimii ani culisele caderii URSS si intelegerile dintre liderii europeni ai anilor '80. Intr-un interviu exclusiv pentru HotNews.ro, Stroilov povesteste despre planurile lui Francois Mitterand si MIhail Gorbaciov de a crea o Confederatie Europeana Socialista, despre opozitia lui Margaret Thatcher fata de reunificarea Germaniei, precum si despre complicitatea Iliescu-Gorbaciov.
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6207214-interviu-dizidentul-rus-care-copiat-arhiva-fundatiei-gorbaciov-mitterand-gorbaciov-voiau-uniunea-socialista-europeana-thatcher-opus-unificarii-germaniei.htm

Reporter: Pavel, cum ai ajuns sa scoti secrete din arhiva sovietica din Rusia?
Pavel Stroilov: Arhiva era uriasa. Nimeni de la Fundatia Gorbaciov nu a stiut ca le copiam. Eram un cercetator, un simplu student. Gorbaciov nu mi-a autorizat accesul, insa am reusit sa intru in computer si sa modific in "acces autorizat". Am luat documentele in Anglia cu mine cand am vizitat un prieten. Atunci am cerut azil politic . Continuarea este aici.

Moartea unui ziar

Nistorescu a murit, ca ziarist, de mult. Acum el ucide un ziar. Vezi:

http://www.cotidianul.ro/cenzorul_nistorescu_si_procurorii_presei-94221.html

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-6019356-nistorescu-libertatea-cenzura.htm

http://patrasconiu.blog.cotidianul.ro/2009/08/03/da-am-fost-dat-afara-de-la-cotidianul-de-domnul-cornel-nistorescu/

http://www.reportervirtual.ro/2009/08/indepartarea-de-cornel-nistorescu.html

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/861935/Nistorescu-start-cu-scandal-la-Cotidianul/

http://mihneamaruta.ro/2009/08/03/nistorescu-il-concediaza-pe-patrasconiu/

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-6022502-despre-cum-transforma-ziarele-calitate-cotidianul-averea.htm

Haiducia academica

Latest news

Un punct de vedere onest si la obiect. Ma intreb de ce restul intelectualilor cu staif nu iau acum atitudine? Oare pentru ca multi dintre ei predau chiar in asa-zisul invatamint particular?
Citeste si

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/efectul-bologna-i~ni5j7u

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/efectul-bologna-ii~ni5jpg

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/858811/SENATUL-EVZ-Universitati-in-faliment/

http://cotidianul.ro/haiducia_academica-91632.html
Daniel Vighi

Am auzit-o pe doamna ministru Ecaterina Andronescu vorbind despre posibilitatea de a desfiinţa învăţământul universitar particular şi am ciulit urechile.

Aşadar, începem să desluşim dimensiunile bubei academice. Una dintre ele. Sunt de pomină scandalurile acreditărilor şi funcţionarea în afara Legii învăţământului a unor universităţi precum Spiru Haret, despre care aflăm din gura ministrului că şcolarizează mai mult decât toate celelalte universităţi la un loc. Mi se pare halucinant. Unde sunt criteriile de performanţă, unde e munca onestă a studentului, unde e respectul pentru nota obţinută şi unde e, în cele din urmă, valoarea diplomei?Ne punem în pericol viitorul educaţiei şi al tinerilor, ne marginalizăm ştiinţific şi cultural pentru că aşa cer interesele ilicite şi de tunuri financiare ale unor bătrâni securişti precum domnul Aurelian Bondrea, acela care a cadorisit-o cu doctorat pe Elena Ceauşescu şi a tăiat şi spânzurat la ministerul comunist al învăţământului. Domnii de felul acesta sunt o nenorocire pentru învăţământul superior. Ei au introdus prin exemplul indirect, însă convingător, falsul, plagiatul, traficul de diplome, dispreţul legii şi al legalităţii. Exemplele pe care le aduc în viaţa publică universitară cuprind totul: de la scandalurile de adulter al fiului lui Bondrea până la diplomele false şi, mai presus de toate, refuzul de a se supune rigorilor legii într-un fel de haiducie academică. E destul! Nu se mai poate ignora legea şi nu ne mai putem bate joc la nesfârşit de speranţele şi de banii studenţilor şi ai părinţilor acestora într-o escrocherie uriaşă care pune sub semnul îndoielii orice diplomă universitară a României.

Minţim cu amfiteatre, minţim cu festivităţi, minţim cu acordarea de titluri nemeritate, minţim cu diplome sforăitoare şi îi facem părtaşi pe tineri la fraudă şi la impostură. Îi educăm că se poate face orice cu bani: poţi cumpăra note, poţi cumpăra grade ştiinţifice, poţi cumpăra disertaţii şi doctorate. Cel mai grav lucru pe care îl traversează nereformatul nostru sistem educativ nu este acela al performanţei în primul rând, ci al dezastrului etic. Avem în universităţi comisii de etică profesională care nu există. Sunt şi nu se aud. Membrii lor tac şi nimeni nu-i întreabă de ce!

Ionesco, roman sau francez?

Un raspuns taios!

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/858397/Ionesco-s-a-simtit-in-exil-in-Romania-nu-in-Franta/
EXCLUSIV EVZ: Marie-France Ionesco precizează, într-o scrisoare deschisă, poziţia sa referitoare la problema românităţii tatălui ei şi la sărbătorirea centenarului dramaturgului în România. Fiica dramaturgului arată că, pentru Ionesco, Franţa „a fost singura patrie”.

Marie-France Ionesco,
fiica dramaturgului

Mai multe articole apărute în presa românească mă pun în situaţia penibilă de a fi obligată să răspund pentru a clarifica anumite fapte şi a-mi explica atitudinea.

1. „Fiica scriitorului, Marie-France, nu mai acceptă să se joace nici o piesă a tatălui ei în limba româna“ afirmă Nicolae Manolescu în „Evenimentul zilei“ din 2 aprilie 2009.

De la 1 ianuarie 2009 au fost şi vor fi reprezentateurmătoarele piese: „Cântăreaţa cheală“

* Teatrul de Comedie din Bucureşti (regia : Victor Ioan Frunză)
* Teatrul naţional din Cluj-Napoca (regia: Tompa Gabor)
* Teatrul german din Timişoara (regia: Alexandru Dabija)

„Lecţia“

* Teatrul de Comedie din Bucureşti (împreună cu „Cântăreaţa cheală“, regia: Victor Ioan Frunză)
* Teatrul naţional din Bucureşti – Sala Studio (regia: Horaţiu Mălăele)
* Teatrul Fani Tardini din Galaţi (regia: Tino Geirun)

„Scaunele“

* Teatrul naţional din Craiova (regia: Kinces Elemer)
* Studioul internaţional al Teatrului André Louis Perinetti (versiune coregrafică de Camelia Sava)

„Noul chiriaş“

* Teatrul Nottara din Bucureşti (regia: Tompa Gabor)

„Rinocerii“

* Studioul internaţional al Teatrului André Louis Perinetti (regia: Cătălina Buzuianu)

„Cinci piese scurte“

* Teatrul Odeon din Bucureşti (regia: Alexandru Dabija)

Societatea Autorilor (SACD) mi-a comunicat că există încă două-trei cereri în curs de examinare.

Piesele lui Eugène Ionesco sunt deci reprezentate în România aşa cum sunt jucate pretutindeni în lume.

2. „Cazul“ Alexandru Dabija:

* Teatrul Odeon din Bucureşti a căpătat autorizaţia să joace „Cinci piese scurte“ până la data de 30 iunie 2010 în regia domnului Alexandru Dabija. Această autorizaţie este şi va fi respectată. Este adevărat că teatrul nu a obţinut autorizaţia să plece cu acest spectacol în turneu în străinătate. Iată de ce: în programul spectacolului la Teatrul Odeon, regizorul scrie: „Am privit de multe ori spre Ionesco, bănuitor şi încruntat, ca înspre una dintre cele mai mari cacialmale ale teatrului. Încă nu sunt convins că nu e aşa“. Şi, mărinimos, adaugă: „Dar între timp m-am mai maturizat şi adaug : ei şi ?“ De ce doreşte domnul Dabija să plece în turneu, în Spania, în Coreea sau în altă parte, cu operele unuia dintre cei mai mari „cacialmişti“ ai teatrului ?

* Domnul Dabija se laudă că a obţinut autorizaţia de a monta „Cântăreaţa cheală“ la Teatrul german din Timişoara deoarece reprezentaţiile sunt în limba germană. Limba nu are nici o importanţă. Pur şi simplu, pe cererea de autorizaţie nu figura numele regizorului. Dar autorizaţia acordată va fi respectată.


3. Domnul Constantin Chiriac, organizatorul Festivalului de teatru din Sibiu, afirmă că Eugène Ionesco „se revendică din teatrul lui Caragiale şi din avangarda românească…“. În Între viaţă şi vis (Belfond, 1977), la întrebarea lui Claude Bonnefoy „Ce influenţă a avut asupra dumneavoastră literatura română ?“ Eugène Ionesco răspunde :

„Există scriitori români foarte interesanţi, un mare autor de teatru care se numeşte Caragiale, dar Caragiale însuşi era influenţat de autorii care m-au influenţat şi pe mine, de Flaubert din Dicţionar de idei primite de-a gata, de Henri Monnier, de Labiche. Mai există un scriitor, un scriitor al absurdului, un scriitor pre-suprarealist care îmi plăcea: Urmuz; el însuşi îi datora mult lui Jarry. Pe scurt, nimic din literatura română nu m-a influenţat cu adevărat“.

4. Domnul George Banu îşi începe astfel rechizitoriul „De ce?“ în „Evenimentul Zilei“ din 26 iunie 2009 : „Teatrului românesc i se interzice accesul la opera lui Ionescu.“. După cum s-a văzut mai sus, teatrul lui Ionesco este jucat în România şi publicul românesc are deci acces la opera lui.

„De ce mi s-a interzis să particip, în ciuda invitaţiei oficiale, la catalogul marii expoziţii Ionesco ce se pregăteşte în Franţa ?“ întreabă mai departe domnul Banu.

Oare domnul Banu a uitat că el însuşi a refuzat propunerea domnului Joël Huthwohl, directorul Departamentului de artă a spectacolului de la Biblioteca naţională a Franţei, de a participa la catalogul expoziţiei „Ionesco“ (prevăzută pentru toamna lui 2009 la Biblioteca naţională)? Ba chiar a propus să-şi recomande o colegă de la Paris III în locul lui. Se pare că ulterior domnul Banu ar fi revenit asupra acestui refuz. Dar între timp lista participanţilor la catalog era completă, listă constituită de altfel de comisara expoziţiei şi nu de mine.

Domnul Banu evocă Tribunalul internaţional de la Haga…! Oare domnia sa ignoră faptul că drepturile unui autor şi ale urmaşilor acestuia sunt reglate de Convenţia de la Berna şi de OMPI. Conform Directivei 93/98 din iulie 1995, acestea se exercită în ţările Uniunii Europene timp de 70 de ani după moartea autorului. Eugène Ionesco fiind decedat în 1994, opera sa va cădea în domeniul public în 2064.

Domnul Banu deploră că nu se poate „onora o operă capitală a literaturii moderne“. Or, la câteva luni după moartea lui Eugène Ionesco, în emisiunea „Panorama“ de pe France Culture, domnul Banu declara că „opera lui Ionesco este mai mult decât discutabilă“. Recenta revendicare a domniei sale pare deci surprinzătoare. Doar dacă domnul Banu n-are un punct de vedere în Franţa şi altul în România.

5. „Eugène Ionesco, scriitor francez de origine română“, spune Micul Larousse. Definiţia e exactă. Într-adevăr, Eugène Ionesco s-a născut român, în România, şi a scris în româneşte în tinereţe. Dar esenţialul operei, opera dramatică, aceea care a marcat istoria teatrului european, e scrisă în limba franceză, limba lui maternă. „Patria unui scriitor îi este limba“, cum spune Cioran. Or, tocmai în jurul acestei opere doreşte România să organizeze ceremonii de recuperare naţională.

„Un naţionalism românesc îmi face oroare. E nejustificat, e obraznic, e rău, e grosolan, e pretenţios. Aş fi însă naţionalist francez. Naţionalismul francez e o poziţie spirituală, mare, o atitudine de viaţă ; luptă pentru preponderenţa unui fel de inteligenţă împotriva unui alt fel de inteligenţă…“
(Jurnal, 31 august 1937)

6. Sunt acuzată de „boicot“. Un adevărat „boicot“ ar fi instrumentalizarea unui autor în scopuri de recuperare patriotardă. O operă dramatică e vie atâta timp cât este jucată, în România sau oriunde în altă parte. Pur şi simplu. Fără a deveni pretextul unui carnaval turistico-naţionalo-festiv cu surle şi tobe, aşa cum e descris în „Evenimentul zilei“ din 28 iunie 2009 : „Caravana artistică Ionesco ar trebui să dureze o lună, să meargă pe la teatrele din ţară şi din Europa, unde se află în repertoriu piesele lui Ionesco“. Cum ar spune Caragiale: Europa e cu ochii pe noi. Şi descrierea continuă: „În proiectul numit « Zilele Ionesco » ar trebui să se desfăşoare mese rotunde, colocvii, cu specialişti şi critici. Proiectul cu periplul Lecţiei se cheamă Avangarda teatrului european şi include oraşele Braşov, Arad, Târgu-Mureş, Timişoara, cu întoarcere la Galaţi“. Iată un proiect care evocă fără doar şi poate peregrinările trupei teatrale din Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov. Cel mai sigur mijloc de a dezgusta definitiv pe cineva de opera unui autor!

În sfârşit îmi este penibil dar sunt obligată să amintesc că, dacă Eugène Ionesco s-a simţit vreodată în exil, a fost nu în Franţa – ţara copilăriei sale – ci în România.

Poziţia mea nu e dictată şi n-a fost niciodată dictată de „rasism“, aşa cum mă acuză domnul Banu. Dorinţa mea e de a respecta cât mai fidel cu putinţă sentimentele lui Eugène Ionesco, dorinţa lui neînduplecată de a nu se lăsa recuperat de nimic şi de nimeni. Deci nici de România. Îi dau cuvântul lui Eugène Ionesco:

„ […] Iată. M’am întors de la Paris. A fost magnific. Îmi dau bine, dureros de limpede seama că plecând de acolo, m’am exilat. Eu sunt aici un exilat.
Acolo m’am simţit mai viu, mai substanţializat şi, mai ales, m’am simţit bine, bine, bine, ca la mine acasă, ca în ţara mea adevărată. Sufăr îngrozitor la gândul că sunt condamnat să rămân aici, în Balkani, că mi-am falsificat destinul plecând din Franţa.
M’am întors în ţară, covârşit de tristeţe…“
(Jurnal, 31 august 1937)

„ […] O jale fără margini mă prinde la gândul că va trebui să stau tot timpul, o viaţă întreagă, în ţara asta. Am sentimentul că sunt condamnat la un exil perpetuu, la puşcărie, la ocnă. De ce am venit, când eram mic, în ţară, de ce n’am rămas la Paris ? Ce caut eu aici ? Ce caut eu aici ?“
(Jurnal, 8 noiembrie 1937)

„ […] N-aş putea trăi într-o lume unde n-ar mai exista Franţa, într-un corp vid. N-am decât o singură patrie, aceasta este Franţa, căci singura patrie este aceea a Spiritului. Nu sunt cuvinte goale, cred în ceea ce spun…“
(Scrisoare către Alphonse Dupront, directorul Institutului francez din Bucureşti, 22 iunie 1940)

„ […] Şi apoi, într-adevăr, a fost ca o ruptură pentru că acolo m-am simţit în exil…“
(Între viaţă şi vis, éd. Belfond, 1977, éd. Gallimard, 1996, p. 23)

„ […] Limba franceză este prima mea limbă. Am învăţat să citesc, să scriu şi să socotesc în franceză, primele mele cărţi, primii mei autori sunt francezi. Ceea ce m-a costat foarte mult a fost mai curând contactul cu cultura românească…“
(Antidotes, Gallimard, 1977, p. 100)

„ [...] Voiam pur şi simplu să exprim impresia de disperare pe care mi-a făcut-o Bucureştiul, oraş despre care mama îmi spusese că e mai frumos decât Parisul ca să mă decidă să vin. Mi-am jurat să nu trăiesc în acest oraş nici în această ţară. Din păcate, mi-au trebuit paisprezece ani înainte de a reuşi să scap. A trebuit să-mi dau bacalaureatul, licenţa în litere, să devin profesor de franceză, înainte de a obţine, prin intermediul Institutului francez din Bucureşti, o bursă pentru o teză de doctorat pe care n-am terminat-o niciodată şi care nu era nimic altceva decât un pretext pentru a regăsi Franţa…“
(Un om în chestiune, 1979, p. 78)

„ […] Mult timp m-am simţit lipsit de patrie ; şi cum patriea este ţara copilăriei, m-am simţit mult timp lipsit de Franţa, sau mai bine zis de La Chapelle-Anthenaise şi de Paris pe care am fost obligat să le părăsesc la începutul adolescenţei pentru a mă exila în ţara tatălui meu, divorţat de mama şi recăsătorit cu sora unui căpitan de infanterie şi a unui funcţionar la Cadastru…“
(Jurnal, anii 1980)

Există zeci şi zeci de pagini, atât în jurnalele sale nepublicate cât şi în cărţi, în care sunt exprimate, uneori într-o formă mult mai violentă, aceleaşi sentimente.

Toate aceste texte figurează în fondul Eugène Ionesco depus la Biblioteca naţională a Franţei.

Mi-a fost într-adevăr extrem de greu să scriu acest răspuns care poate contraria sau răni publicul românesc. Mă gândesc mai ales la familia mea şi la prietenii mei români. Îmi pare foarte rău. Dar acesta este adevărul lui Eugène Ionesco.

Text tradus din franceză de Mona Ţepeneag

S-o dam incolo de filosofie

Un text exceptional de Claude Karnoouh
http://revistacultura.ro/blog/2009/07/s-o-dam-incolo-de-filosofie-un-eseu-de-claude-karnoouh/
Spiciul tinut de presedintele Basescu in legatura cu predarea filosofiei la universitate si sistemul educativ in genere i-a socat in mod sigur pe unii intelectuali, dar, in acelasi timp, i-a redus la un tip de tacere (eu o vad o tacere jenata) pe multi dintre „boierii mintii”. Ca niste slugi ce sunt, acestia n-au cum, se intelege, sa conteste verdictele stapanului care le intinde mai un oscior, mai un ciolan de ros. In ciuda gestului prezidential tardiv de dregere a busuiocului, cu prilejul vizitei la targul Bookfest, raul a fost facut, zarurile au fost aruncate, iar justificarile caznite ale lui Liiceanu nu vor putea sa schimbe parfumul raspicatelor vorbe prezidentiale.

Cred ca presedintele Basescu a comis o eroare de interpretare a informatiilor care i-au fost furnizate de catre consilierii insarcinati cu probleme educationale, mai precis, privind invatamantul universitar.Desigur, tara duce lipsa de muncitori calificati, atat in domeniile tehnice cat si in turism; asta vede toata lumea, fiindca cei competenti si intreprinzatori, cei mai buni ingineri si studenti au plecat sa-si valorifice abilitatile in strainatate, acolo unde coruptia e mai mica, iar sansele de promovare parca un pic mai indatorate meritocratiei. Cu toate acestea, sa fim drepti, mediul universitar romanesc nu „fabrica” filosofi pe banda.

De cincisprezece ani, universitatile romanesti, atat cele private cat si cele publice (chiar daca diferenta public/ privat e tot mai greu de facut din pricina aplicarii mafiote a legii privind autonomia universitara), „fabrica” din ce in ce mai putini filosofi. In schimb, de mai bine de cincisprezece ani, universitatile romanesti s-au pus pe produs specialisti „in nimic”, specialisti in simulacre de stiinta, cea mai mare parte dintre ei incapabili sa puna unul langa altul doua argumente si cinci detalii empirice in doua fraze coerente. Cu fiecare an, piata de munca romaneasca se „imbogateste” cu o cohorta de pseudo-licentiati in stiinte politice, jurnalism, comunicatii, studii europene, management cultural si alte baliverne prin care se propaga incultura, vidul conceptual sau mai rau, vidul spiritual, si un tip de comic involuntar demn de cele mai vartoase manifeste dadaiste. Nici ca i-ar fi trecut prin cap vreodata lui Tristan Tzara sa aiba asemenea discipoli!

E vorba aici, in fond, de marea escrocherie universitara romaneasca. Pentru un banut in plus si pentru a reusi sa administreze universitatea ca pe o intreprindere comerciala oarecare, mandarinii postcomunisti au mirosit ca e rost de castig prin proliferarea disciplinelor cu titluri pompoase, cica foarte sincronizate cu discursul postmodern si impotriva clasicismului mic-burghez la care ajunsese comunismul national in faza lui terminala. Nici picior de mandarin n-a cugetat insa vreo secunda la continutul disciplinelor sus-zise, nici, in numele liberalismului lor mimetic si imbecil, la viitorul profesional al tinerilor momiti.

Sunt acestea niste discipline care, in programele universitatilor serioase, reprezinta specializari pe care le alegi numai dupa ce ai urmat ani buni de studiu. Nu poti sa fabrici specialisti in stiinte politice fara excelente cunostinte de drept public si privat international, de istoria diplomatiei, si nu numai de istorie europeana, dar si de istorie a economiei mondiale (fiindca mondializarea generalizata a relatiilor dintre state e o alta realitate tangibila, nu un vis utopic al catorva ganditori politici(1)), sau fara cunostinte de antropologie, fiindca exista fenomene culturale singulare care influenteaza felul in care este conceputa politica si care constituie sursa anumitor miscari sociale si politice cu efecte internationale.

In Romania, aceste diverse facultati umaniste „postmoderne”, la care se preda intensiv ignoranta (parca studentii de la Arte Plastice stiu mai multe in materie de politica internationala decat studentii la Jurnalism sau la Studii Europene…) nu sunt, la urma urmei, decat niste uzine de someri. Someri nu pentru ca ar refuza sa se angajeze pe un post inferior gradului lor de pregatire, ci pentru ca nu sunt in stare sa faca decat meserii care nu cer nicio calificare: baiatu care-aduce pizza, vanzator-vanzatoare de nimicuri, receptioneri, bone, femeie de serviciu sau, pentru fetele frumoase si indraznete, hostese pe la diverse localuri. Intr-adevar, pentru a fi mecanic, instalator, zidar, tamplar, dulgher, lacatus, croitor, cojocar, ceasornicar, infirmier, trebuie sa cunosti serios domeniul, si pana atunci, sa faci ani buni de ucenicie. Un mester bun e cu atat mai respectat, mai mult decat un semidoct care se crede savant si care nu stie decat sa invarta ad nauseam niste limbi ieftine de lemn pe la televizor, indopand masele de cretini si pretinzandu-se ecolul oamenilor din popor. Au astia legatura cu poporul cum am eu cu mistica tibetana…

Cam asa trebuie sa fi gandit si presedintele Basescu in legatura cu invatamantul universitar, dar tare prost i-a venit la gura! In mod clar, a gresit obiectivul. O eroare poate voluntara, fiindca obiectivul care ar fi trebuit sa-i stea sub ochi – respectiv studiile universitare pseudo-umaniste – e implicat in multe si puternice interese economice carora, in preajma alegerilor prezidentiale, nu e sanatos sa li se zdruncine baza…

Mi se pare evident ca nu filosofia-ca-filosofie ar fi trebuit sa-l supere pe presedinte, fiind ea o disciplina care, cu cateva mici exceptii, e si asa prost reprezentata azi in Romania. Avantaje in favoarea ei sunt destule: studiul diverselor subdiscipline filosofice elementare educa o gandire rationala, sprijinita pe logica propozitionala (forma suprema a metafizicii), pe hermeneutica fenomenologica, pe legile cazuisticii scolastice sau ale deconstuctiei. In plus, filosofia, marea filosofie – si nu cele cateva ersatz-uri locale (filosofia romaneasca, bulgara, senegaleza ori patagoneza, ca sa reiau o celebra vorba a lui Cioran) – n-are nevoie sa-si trambiteze europenismul, nefiind altceva decat un produs eminamente european, made in Europa, o Europa mai intai paleogreceasca si greceasca, iar apoi, prin scolastica medievala, dezvoltata gratie efortului fara egal al platono-aristotelicienilor arabi, o Europa occidentala. O Europa occidentala devenita, mai departe, un bun al lumii intregi – ca motor al autoreflectarii moderne si postmoderne propagate de la Descartes, Spinoza, Hobbes spre luministii francezi, englezi si germani, spre idealismul german, spre Nietzsche, Marx, Kierkegaard, Adorno si Heidegger. O Europa care s-a intins ca o pata de ulei peste tot, dand sens modernitatii si, in acelasi timp, impunandu-si forta prin fier, foc, FMI, Banca Mondiala si, last but not least, prin capacitatea ei nemaiintalnita de a fagocita toate celelalte culturi.

Prin eliminarea filosofiei din programele universitare nu s-ar intampla altceva decat ca ar fi refuzat studentilor contactul cel mai solid cu gandirea europeana, de focul careia elitele romane suspina de mai bine de doua secole. Si pe buna dreptate, caci nu exista stiinte exacte sau stiinte „umane” care sa nu provina, intr-un fel sau altul, direct sau derivat, din filosofie.

Doar printr-o educatie filosofica demna de acest nume, careia sa-i fie adaugate obligatoriu cursuri de istorie universala, ar putea fi „fabricati” specialisti: jurnalisti, analisti politici, diplomati, analisti financiari etc. Insa nu-i mai putin evident ca o asemenea optiune ar aduce mai putini bani in haznaua universitara decat aduce hranirea falselor filiere, bazate pe incurajarea mediocritatii celei mai toxice si pe serviciile unei publicitati mincinoase care sa imbrobodeasca niste parinti rupti de realitati cu perspectiva unor cariere mirobolante pentru progenituri…

Sa se „fabrice” si mesteri priceputi, n-am nimic impotriva, cu conditia sa nu li se induca elevilor ideea ca munca manuala e o activitate mai prejos decat alta. In ultima instanta, valoreaza mai mult un mester sau un muncitor calificat, competent, capabil si mandru de ceea ce face decat aceasta tarla de incapabili, de semidocti care nu stiu sa faca nimic decat sa piarda noptile prin discoteci, cu muzici inepte rasunandu-le in urechi.

Sa ne aducem aminte de vremea cand filosofii – si nu putini dintre ei – nu ezitau sa puna umarul la munca sau sa-si riste viata, cu curaj: sa ne aducem aminte de soldatul Platon si de slefuitorul de lentile Spinoza. Pe atunci, se pare ca ganditul in cele mai inalte sfere si competentele practice nu se deranjau una pe alta.

Dupa cum „zice” un rapper francez (Kore), „Viata unui om nu se reduce la meseria lui”. Sa fim siguri ca – baiat de cafenea sau universitar filosof – nici unul nici altul dintre aceste statute nu inseamna o valoare etico-practica imanenta, care sa dea seama a priori, in Cetate, de maretia sau de banalitatea unui individ.

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

(1) Revoltele indienilor din Peru impotriva extinderii exploatarilor petroliere in jungla au dus la conflicte sangeroase, obligand guvernul de la Lima sa dea inapoi. Aceste actiuni care pun in joc atat nevoia cautarii de noi resurse petroliere cat si drepturile indigenilor (primi locuitori ai acelor spatii) de a dispune de bogatiile subsolului lor pot avea consecinte mondiale, fiindca speta indienilor peruani se poate intinde pe tot continentul american, dar si in Australia, in anumite zone din federatia rusa, in China, in Vietnam. Indigenismul a devenit una dintre formele razboiului politico-economic impotriva neocolonialismului, dupa cum o ilustreaza perfect miscarea zapatista din Mexic ori, mai putin violent, dar tot atat de radical, lupta aborigenilor pentru drepturi civile, in Australia. In plus, sa nu ne amagim, exista ceva indigenism anticolonial si in lupta palestinienilor. Un jurnalist, un diplomat trebuie sa cunoasca si sa inteleaga aceste lucruri.

Confesiunile lui Pacepa

A se citi.
http://www.revista22.ro/articol-6225.html


http://www.revista22.ro/articol-6225.html

Mare ti-e gradina...

Din ciclul sa ne minunam cu romanii si Romania, stiri din Targul Neamt (aflate din intamplare).

Mai intai aflam ca pe 24 mai s-a tinut o "slujba de multumire, urmata de o serbarea campeneasca", organizata de generosul primar din localitate. Multumire pentru... ploaie, dupa cum putem afla de aici.

Pe siteul unde era gazduita stirea, exact sub informatia de mai sus, ce imi vad ochilor. O stire potrivit careia... "seceta din aceasta primavara nu a afectat Targul Neamt". Aici

A se trage concluziile...!!!

Universitatea si viitorul

Un text vizionar si provocator. Oare Universitatea viitorului va arata altfel decit o stim noi?
Probabil ca da.

http://www.nytimes.com/2009/04/27/opinion/27taylor.html?emc=eta1

GRADUATE education is the Detroit of higher learning. Most graduate programs in American universities produce a product for which there is no market (candidates for teaching positions that do not exist) and develop skills for which there is diminishing demand (research in subfields within subfields and publication in journals read by no one other than a few like-minded colleagues), all at a rapidly rising cost (sometimes well over $100,000 in student loans).
Widespread hiring freezes and layoffs have brought these problems into sharp relief now. But our graduate system has been in crisis for decades, and the seeds of this crisis go as far back as the formation of modern universities. Kant, in his 1798 work “The Conflict of the Faculties,” wrote that universities should “handle the entire content of learning by mass production, so to speak, by a division of labor, so that for every branch of the sciences there would be a public teacher or professor appointed as its trustee.”

Unfortunately this mass-production university model has led to separation where there ought to be collaboration and to ever-increasing specialization. In my own religion department, for example, we have 10 faculty members, working in eight subfields, with little overlap. And as departments fragment, research and publication become more and more about less and less. Each academic becomes the trustee not of a branch of the sciences, but of limited knowledge that all too often is irrelevant for genuinely important problems. A colleague recently boasted to me that his best student was doing his dissertation on how the medieval theologian Duns Scotus used citations.

http://www.nytimes.com/2009/04/27/opinion/27taylor.html?emc=eta1

Degradarea actului jurnalistic in 2008

O realitate: Degradarea actului jurnalistic in 2008
http://www.paginademedia.ro/2009/04/30/raport-degradarea-accentuata-a-actului-jurnalistic-in-2008-dispret-generalizat-pentru-normele-deontologice/

Fenomenul cel mai îngrijorător este degradarea fără precedent a actului jurnalistic, rezultat al dispreţului generalizat faţă de normele deontologice. Cauza este goana după audienţă, care pare să aibă o singură soluţie – tabloidizarea. Este doar una dintre concluziile Raportului privind libertatea de exprimare în 2008, realizat în cadrul programului FreeEx al ActiveWatch - Agenţia de Monitorizare a Presei.
Tabloidizarea a atins toate segmentele presei: piaţa media continuă un proces evident de tabloidizare a informaţiei transmisă în presa scrisă, radio, TV şi online, chiar şi pe posturile care ocupă nişa de ştiri.
Derapajele repetate ale posturilor TV au dus la decredibilizarea televiziunilor şi a presei în general: Diverse posturi de televiziune au făcut campanii concertate împotriva sau în favoarea unor persoane publice dând posibilitatea unor politicieni să le catalogheze, în mod agresiv, drept „tonomate de presă” şi să discrediteze astfel întreaga breaslă.
Din concluziile şi observaţiile Raportului privind libertatea de exprimare. Citeste.

Doctor honoris

Text initial: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/848745/Doctor-Honoris-plagiatus/

Drept la replica: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/867865/Drept-la-replica-profesorul-Marin-Carciumaru-acuzat-pe-nedrept-de-plagiat/


Universitatea de Vest din Timişoara a decernat, vineri, titlul de Doctor Honoris Causa unui profesor universitar acuzat, în urmă cu 20 de ani, că a plagiat cercetători străini. Cel mai proaspăt Doctor Honoris Causa (DHC) al UVT este director al Şcolii doctorale la Universitatea Valahia din Târgovişte, însă în 1990 a fost acuzat într-o publicaţie a Academiei Române că şi-a plagiat colegii de breaslă din străinătate. Acuzatul pune povestea pe seama „prietenilor” care aduc în discuţie plagiatul ori de câte ori a avut evenimente pozitive.

Profesorul universitar doctor Marin Cârciumaru, cunoscut ca o personalitate de prim rang a cercetării preistoriei din România, „a reuşit, de-a lungul unei prodigioase activităţi, să fie autorul unor descoperiri excepţionale intrate azi în patrimoniul naţional şi universal”, se arată în comunicatul de presă transmis de UVT în anticiparea decernării onorantului titlu academic. Cel mai proaspăt Doctor Honoris Causa (DHC) al UVT este director al Şcolii doctorale la Universitatea Valahia din Târgovişte, însă în 1990 a fost acuzat într-o publicaţie a Academiei Române că şi-a plagiat colegii de breaslă din străinătate.

Şoc la rectorat

Şocul maxim l-a simţit rectorul UVT. Profesorul universitar doctor Ioan Talpoş nu poate admite o asemenea situaţie, care aduce grave prejudicii de imagine instituţiei pe care o conduce. „Nu am avut cunoştinţă despre plagiatul la care se face referire, vă daţi seama, arheologia nu e specialitatea mea, însă, dacă aş fi ştiut acest lucru, propunerea de acordare a titlului nu ar fi trecut de mine. Avem o comisie care a analizat activitatea acestui profesor şi care s-a pronunţat favorabil, nimeni nu a menţionat nimic despre cele publicate în 1990. Povestea aceasta a plagiatului e foarte supărătoare, cred că ar trebui să îi retragem titlul. Acest lucru mă deranjează foarte mult. E impardonabil, realmente”, a declarat rectorul Talpoş.

Şi profesorul universitar doctor Victor Neumann (Facultatea de Litere şi Istorie a UVT), istoric şi analist politic, probabil cea mai cunoscută personalitate a UVT în ţară şi peste hotare, atrage atenţia că „pentru instituţie e important să nu avem asemenea probleme sau semne de întrebare”. „Domnia sa a plagiat”

În 1990, acelaşi profesor era acuzat de plagiat de către un coleg de breaslă, în revista Academiei Române, SCIVA (Studii şi Cercetări de Istorie veche şi Arheologie). Dezvăluirea, semnată de reputatul universitar Petre Diaconu în primul număr al revistei academice din 1990, apare în legătură cu cartea publicată de profesorul Cârciumaru în 1987, la Editura Sport - Turism, „Mărturii ale artei rupestre preistorice în România”.

Chiar înainte să exemplifice cu 13 paragrafe plagiate, Petre Diaconu acuza: „Grav este nu atât faptul că în redactarea cărţii sale Marin Cârciumaru s-a folosit de contribuţiile a numai 10-11 autori, ci mai ales felul în care s-a folosit de aceste contribuţii. Domnia sa s-a slujit de două «metode». Prima constă în compilarea spuselor altora (…). A doua metodă constă în copierea, cuvânt cu cuvânt, a zeci de pagini din operele unor cercetărori mai ales străini (…). Cu alte cuvinte, domnia sa a plagiat. De notat că partea plagiată se centrează, cu deosebire, în capitolul «Semnificaţia artei preisorice», adică în capitolul cel mai dezvoltat”.

Anul următor, tot în revista Academiei Române, profesorul Cârciumaru răspunde acuzelor aduse „neconvingător”, în opinia colectivului redacţional.

Anul acesta, UVT bate recordul de titluri DHC acordate, nume mari
înscriirndu-se în planurile timişorenilor, între care Jaime Gil Aluja, fostul director economic de la FC Barcelona şi preşedinte al Academiei Regale de Economie a Spaniei, şi Solomon Marcu, pentru a numi numai două personalităţi care, recent, au primit titlul, ori Mihai I, fostul suveran, următorul pe listă, în mai.

Plagiat la secret

Şeful catedrei de Istorie a Facultăţii de Litere şi Istorie a UVT, profesorul universtiar doctor Adrian Bejan, spune că numărul DHC creşte prestigiul universităţii. „În ultimii 10 ani facultatea a acordat titlul unui număr de 20 de personalităţi. Este un prestigiu, iar într-o competiţie între facultăţi, acestea ar trage la greutate”, spune Bejan. El a şi avut iniţiativa acordării titlului profesorului Cârciumaru, devenit colaboratorul facultăţii şi căruia instituţia îi datorează avizul pentru cele trei mastere iniţiate anul trecut.

De plagiat însă, profesorul Bejan susţine că nu a auzit până acum. „Nu am ştiut nimic de plagiat. Profesorul Cârciumaru are un CV impresionant, iar conform acestuia dânsul merita titlul. Acum ne-a explicat şi nouă că e o chestiune grosolană, care i s-a întâmplat cu zeci de ani în urmă”, a declarat Bejan.

Profesorul universitar doctor Doina Benea, de la aceeaşi catedră, crede că povestea plagiatului e inventată de răuvoitori. „Profesorul Cârciumaru e specialist într-un domeniu în care nu mai avem alţii. Cine a lansat aceste lucrrui dă dovadă de rea-voinţă”. Acuzatorul, Petre Diaconu, nu poate fi întrebat. A murit acum câţiva ani.

Vinovat: editorul mort

Acuzatul pune povestea pe seama „prietenilor” care aduc în discuţie plagiatul ori de câte ori a avut evenimente pozitive. Privind textele incriminate, profesorul Cârciumaru spune că acuzţia de plagiat nu se susţine pentru că editorul său ar fi eliminat ghilimelele pe care le-a lăsat în text.

„Cartea cu pricina este o carte de popularizare, (…) cuprindea multe citate din autori străini, în scopul de a face cunoscut în România această extraordinară cucerire a omului paleolitic - arta cu toate semnificaţiile ei pentru spiritualitatea umanităţii acelor vremuri îndepărtate. Toate acestea erau iniţial, aşa cum se procedează în orice lucrare ştiinţifică, între ghilimele. Redactorul de atunci de la Editura Sport-Turism, regretatul arheolog Aricescu, mi-a atras atenţia că este totuşi o carte de popularizare, iar ghilimelele prea numeroase ar putea să fie înţelese greşit de către unii cititori mai puţin familiarizaţi cu astfel de rigori. Din acest motiv, şi-a permis să ignore câteva din citatele mele. Oricum, la lista bibliografică, chiar dacă era şi ea restrictivă pentru o astfel de lucrare, nu lipseşte niciun autor dintre cei care erau invocaţi cu citatele respective”.

Topul integritatii universitatilor

UAIC sta rezonabil, insa se poate si mai bine.

http://www.romaniacurata.ro/topul-integritatii-universitatilor-din-romania-alcatuit-de-coalitia-pe-469.htm

Pornind de la constatarea că în domeniul educaţiei corupţia este strâns corelată cu lipsa de performanţă a sistemului, Coaliţia pentru Universităţi Curate a monitorizat integritatea a 42 de universităţi de stat din totalul de 56, fiind excluse de la evaluare universităţile de artă şi academiile de poliţie, navală şi a forţelor terestre şi aeriene.

Analiza s-a axat pe patru capitole: 1. transparenţă şi corectitudine administrativă, 2. corectitudine academică 3. calitatea guvernanţei şi 4. management financiar.

Topul integrităţii alcătuit de Coaliţia pentru Univesităţi Curate, arată că situaţia este descurajatoare; nicio universitate nu a reuşit să obţină punctajul maxim acordat, adică 80 de puncte, concretizat în 5 stele şi doar 3 universităţi au obţinut 4 stele.
În schimb, 6 universităţi au obţinut 0 stele, ceea ce presupune nereguli majore, scandaluri frecvente de corupţie, existenţa nepotismului, a clanurilor de familie, a avansărilor nebazate pe merit. Acestea sunt universităţi în care nimeni nu ar trebui să-şi dorească să studieze!

Topul Integrităţii:

Universităţi cu 0 stele

Universitatea “Constantin Brâncuşi”, Târgu Jiu
Universitatea “Aurel Vlaicu”, Arad
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti
Universitatea “Eftimie Murgu”, Reşiţa
Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”, Bucureşti
Universitatea de Ştiinte Agronomice şi Medicină Veterinară, Bucureşti

Universităţi cu 1 stea

Universitatea din Bacău
Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu
Universitatea “Ovidius”,Constanţa
Universitatea din Oradea
Universitatea din Craiova

Universităţi cu 2 stele

Universitatea “Valahia”, Târgovişte
Universitatea de Medicină şi Farmacie “Grigore T. Popa”, Iaşi
Universitatea Politehnică, Timişoara
Universitatea din Petroşani
Universitatea de Vest, Timişoara
Universitatea “Transilvania”, Braşov
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, Cluj Napoca
Universitatea de Ştiinte Agricole şi Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi
Universitatea Tehnică, Cluj Napoca
Universitatea din Piteşti

Universităţi cu 3 stele

Academia de Studii Economice, Bucureşti
Universitatea Maritimă, Constanţa
Universitatea “Politehnică”, Bucureşti
Universitatea de Petrol şi Gaze, Ploieşti
Universitatea “Ştefan cel Mare”, Suceava
Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti
Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, Iaşi
Universitatea de Medicină şi Farmacie, Craiova
Universitatea din Bucureşti
Universitatea “1 Decembrie 1918”, Alba Iulia
Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti
Universitatea de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş”, Timişoara
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului, Timişoara
Universitatea de Nord, Baia Mare
Universitatea Tehnică de Construcţii, Bucureşti
Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj Napoca
Universitatea “Petru Maior”, Târgu Mureş

Universităţi cu 4 stele

Universitatea de Medicină şi Farmacie, Târgu Mureş
Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu”, Cluj Napoca
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Universităţi cu 5 stele - 0

Monitorizarea Coaliţiei pentru Universităţi Curate a identificat drept principale probleme de sistem o slabă corelaţie merit-carieră, lipsa unei instanţe eficiente de control vertical şi orizontal şi faptul că facultăţile s-au transformat in fabrici de diplome. Cât priveşte problemele la nivel particular, se pot enumera aici lipsa de integritate academică, lipsa de transparenţă şi autonomia corelată cu lipsa de democraţie internă.

Evaluarea corectitudinii academice, zona care include plagiatul, performanţa academică şi corectitudinea procesului academic arată că 18 universităţi sunt sub media de 20 de puncte, 6 sunt egale cu media şi restul de 18 universităţi sunt deasupra mediei. Aceste cifre demonstrează de fapt toleranţa scăzută la fenomenul plagiatului, a cărui amploare este de natură să îngrijoreze, faptul că regulile, acolo unde există şi unde nu lasă loc la interpretări datorită ambiguităţii, nu sunt aplicate. Astfel, în 71% dintre universităţi, regulile privind plagiatul sunt complet ignorate.

Performanţa academică lasă mult de dorit, dacă ţinem cont că în 26% din totalul de universităţi monitorizate un conducător de doctorat are un număr mediu de peste două articole ISI publicate; în 38%, raportul este între un articol şi două, pe conducător de doctorat; iar în restul de 36% din total, numărul mediu de articole ISI publicate de un conducător de doctorat este sub 1. Astfel, România se află pe locul 67 în lume când vine vorba despre publicaţiile ISI pe ţară, fiind codaşă între statele membre ale Uniunii Europene.

Nepotismul, familiile universitare şi modul de accedere la posturile universitare sunt probleme care duc la scăzuta calitate a guvernanţei. Mai exact, în 57% dintre cazuri, calitatea guvernanţei este mai jos decât media şi aşa scăzută (între 10 şi 35 de puncte), iar nicio universitate nu atinge maximul posibil. Nici măcar fruntaşele clasamentului nu stau foarte bine la acest capitol, prima universitate abia apropiindu-se de 25 de puncte.

În 95% dintre facultăţile evaluate a fost identificat un număr foarte mare de familii universitare, iar în majoritatea universităţilor posturile scoase la concurs sunt ”cu dedicaţie”, dar beneficiază de acoperire legală.

Existenţa unor cazuri de corupţie gravă, grevează cu atât mai mult calitatea educaţiei academice. Din totalul de universităţi, 16% au fost în proces cu angajaţii şi/sau studenţii pe chestiuni de corectitudine şi au pierdut. În 14%, au existat cazuri anchetate de procuratură pentru corupţie, hărţuire sexuală, discriminare pe ultimii 4 ani. În 17% din cazuri au existat rapoarte negative ale Curţii de Conturi, Gărzii Financiare, OLAF, corpul de control al Ministerului, în ultimii 4 ani. Şi în 10% dintre cazuri au existat dovezi de falsificare gravă a diplomelor în ultimii 10 ani.

Cât priveşte transparenţa, accesul la informaţiile de interes public sau la documentele de management financiar, şi aici lucrurile sunt departe de a sta bine. Numai 38% dintre universităţile de stat sunt transparente administrativ, în sensul că îşi publică la timp şi corect, în concordanţă cu prevederile legale, declaraţiile de avere şi de interese.

Lipsa de transparenţă se regăseşte şi în documentaţia privind achiziţiile publice, în licitaţiile pentru construcţii sau în diferite capitole bugetare, ceea ce trezeşte suspiciuni. Doar 38% dintre universităţi au dat dovadă de transparenţă la această categorie, punând la dispoziţie documentaţia cerută.

Rezultatele raportului Coaliţiei pentru Universităţi Curate demonstrează că integritatea universitară este una dintre problemele majore ale sistemului de educaţie şi că se circumscrie problemei mai generale a corupţiei. În acest context, nu este de mirare că în România 77% dintre studenţi şi 34% dintre cadrele didactice consideră că nivelul de corupţie în universităţi este ridicat, iar 50% dintre studenţi şi 28% dintre cadrele didactice ştiu că în departamentul lor există profesori care primesc mită de la studenţii lor.

Pe baza raportului şi a rezultatelor obţinute, recomandările Coaliţiei pentru Universităţi Curate sunt:

• Dezvoltarea controlului pe verticală (Minister) şi orizontală (comisii de etică active, care să includă şi persoane din alte instituţii, organisme locale de control)
• Reducerea discreţiei administrative prin introducerea de criterii clare şi neinterpretabile.