Un text (in doua parti), de acelasi Mihai Maci, ce surprinde foarte bine situatia "fabricilor de diplome" ce au parazitat invatamintul superior romanesc dupa 1989. Paradoxal, autorul activeaza chiar la o universitate de linia a treia, ce cu siguranta va fi afectata de criza actuala, care are cauza profunde, ce tin de decaderea demografica, scaderea dramatica a nivelului educatiei si cercetarii, lipsa unei finantari adecvate, politicile haotice din domeniu etc.
Partea intai
Partea a doua
Tuesday, May 22, 2012
Wednesday, May 9, 2012
Prabusirea invatamantului umanist
Un interesant (si aproape de adevar) text, de Mihai Maci, pe contributors.ro
Un consens tacit ne determină să accentuăm cauzele accidentale (subfinanţare, angajări fără noimă, “salarii nesimţite”, iresponsabilitate în acordarea diplomelor, etc.) ca fiind definitorii pentru degradarea situaţiei învăţământului universitar românesc. Se vorbeşte mai puţin şi mai rar (probabil dintr-un “spirit de castă”) despre modul în care pervertirea conţinutului studiilor superioare constituie o cauză esenţială a acestui proces. Concluzia acestei abordări este aceea că situaţia poate fi (cel puţin parţial) remediată eliminând – cu o anumită brutalitate calculată – accidentalul negativ care grevează asupra performanţei lumii academice. Evident, neutralizarea logicii excesiv mercantile a universităţilor e de dorit, dar s-ar putea ca ea singură să nu schimbe prea mult datele problemei. Învăţământul universitar românesc se descompune din interior şi instituţiile de învăţămînt superior sunt departe de a fi capabile să-şi producă “anticorpii” cu ajutorul cărora să reziste acestei destructurări.
Despre ce e vorba? Problema este într-o anumită masură valabilă pentru întregul spectru al studiilor universitare, însă în modul cel mai acut se pune în cazul facultăţilor cu profil umanist. Dacă domeniile tehnice rămân oarecum apărate de caracterul riguros structurat al cunoştinţelor lor (care impune o succesiune destul de stabilă a disciplinelor în programă), nu la fel se întâmplă în domeniul umanioarelor, unde programei unice i s-a substituit anarhia curriculară.
Toată lumea e de acord cu faptul că un medic sau un inginer trebuie să ştie (în sens tare) anumite lucruri legate de domeniul său şi, de asemenea, cu faptul că tocmai stăpânirea acestor lucruri face diferenţa dintre un medic sau inginer bun şi unul slab. Dar aproape nimeni nu ştie ce ar trebuie să cunoască (în chip indispensabil) un filosof sau un psiholog, ori un absolvent de studii europene, de comunicare sau de buisness. Lucrurile erau oarecum de înţeles la începutul anilor ’90, când aceste domenii au fost fie refăcute (o dată cu suprimarea disciplinelor ideologice şi dispariţia – progresivă – a schemei de gândire ce le subîntindea), fie pur şi simplu create pe model occidental.
Pe baza unor afinităţi, a unor fascinaţii şi cu aportul unor burse de studii în Vest, cadre universitare vechi şi noi au început a preda “cursuri speciale”, “facultative” şi “opţionale” cu cele mai bizare denumiri şi tratând cele mai excentrice subiecte. Universitatea se înoia şi sclerozării anterioare (datorată în bună măsură lipsei de comunicare cu mediul academic occidental) îi era opusă diversificarea domeniilor, a metodelor şi a cunoştinţelor. Nimeni nu părea a băga de seamă că disciplinele fundamentale rămân – prin însăşi condiţia lor – în urma acestui val al apdatării şi, încet dar sigur, ajung nişte materii vestigiale. Nimeni nu părea nici a-şi pune nici problema corelării noilor abordări cu “structura de rezistenţă” a disciplinelor umane. Astfel că, în scurt timp, s-a ajuns în situaţia ca ceea ce ar fi trebuit să fie coloana vertebrală a studiilor umaniste (după caz, la fiecare secţie, dar şi în comun: istoria, filosofia, logica şi limbile clasice) să se înfăţişeze ca ceva anacronic, nereformabil şi – pe cale de consecinţă – tot mai inutil. E ca şi cum, fascinaţi de studiile de genetică moleculară, medicii ar declara că anatomia e – de acum înainte – ceva fără rost.
Continuarea aici.
Un consens tacit ne determină să accentuăm cauzele accidentale (subfinanţare, angajări fără noimă, “salarii nesimţite”, iresponsabilitate în acordarea diplomelor, etc.) ca fiind definitorii pentru degradarea situaţiei învăţământului universitar românesc. Se vorbeşte mai puţin şi mai rar (probabil dintr-un “spirit de castă”) despre modul în care pervertirea conţinutului studiilor superioare constituie o cauză esenţială a acestui proces. Concluzia acestei abordări este aceea că situaţia poate fi (cel puţin parţial) remediată eliminând – cu o anumită brutalitate calculată – accidentalul negativ care grevează asupra performanţei lumii academice. Evident, neutralizarea logicii excesiv mercantile a universităţilor e de dorit, dar s-ar putea ca ea singură să nu schimbe prea mult datele problemei. Învăţământul universitar românesc se descompune din interior şi instituţiile de învăţămînt superior sunt departe de a fi capabile să-şi producă “anticorpii” cu ajutorul cărora să reziste acestei destructurări.
Despre ce e vorba? Problema este într-o anumită masură valabilă pentru întregul spectru al studiilor universitare, însă în modul cel mai acut se pune în cazul facultăţilor cu profil umanist. Dacă domeniile tehnice rămân oarecum apărate de caracterul riguros structurat al cunoştinţelor lor (care impune o succesiune destul de stabilă a disciplinelor în programă), nu la fel se întâmplă în domeniul umanioarelor, unde programei unice i s-a substituit anarhia curriculară.
Toată lumea e de acord cu faptul că un medic sau un inginer trebuie să ştie (în sens tare) anumite lucruri legate de domeniul său şi, de asemenea, cu faptul că tocmai stăpânirea acestor lucruri face diferenţa dintre un medic sau inginer bun şi unul slab. Dar aproape nimeni nu ştie ce ar trebuie să cunoască (în chip indispensabil) un filosof sau un psiholog, ori un absolvent de studii europene, de comunicare sau de buisness. Lucrurile erau oarecum de înţeles la începutul anilor ’90, când aceste domenii au fost fie refăcute (o dată cu suprimarea disciplinelor ideologice şi dispariţia – progresivă – a schemei de gândire ce le subîntindea), fie pur şi simplu create pe model occidental.
Pe baza unor afinităţi, a unor fascinaţii şi cu aportul unor burse de studii în Vest, cadre universitare vechi şi noi au început a preda “cursuri speciale”, “facultative” şi “opţionale” cu cele mai bizare denumiri şi tratând cele mai excentrice subiecte. Universitatea se înoia şi sclerozării anterioare (datorată în bună măsură lipsei de comunicare cu mediul academic occidental) îi era opusă diversificarea domeniilor, a metodelor şi a cunoştinţelor. Nimeni nu părea a băga de seamă că disciplinele fundamentale rămân – prin însăşi condiţia lor – în urma acestui val al apdatării şi, încet dar sigur, ajung nişte materii vestigiale. Nimeni nu părea nici a-şi pune nici problema corelării noilor abordări cu “structura de rezistenţă” a disciplinelor umane. Astfel că, în scurt timp, s-a ajuns în situaţia ca ceea ce ar fi trebuit să fie coloana vertebrală a studiilor umaniste (după caz, la fiecare secţie, dar şi în comun: istoria, filosofia, logica şi limbile clasice) să se înfăţişeze ca ceva anacronic, nereformabil şi – pe cale de consecinţă – tot mai inutil. E ca şi cum, fascinaţi de studiile de genetică moleculară, medicii ar declara că anatomia e – de acum înainte – ceva fără rost.
Continuarea aici.
Tuesday, May 1, 2012
Podul de peste Dunare de la Vidin
Asteptam de aproape 3 (trei) decenii ca statul roman sa fie in stare sa ridice un nou pod peste Dunare. Brailean fiind de loc, inca astept acest pod, la Braila sau macar la Galati, sa nu mai fie nevoie sa folosim anticul bac sau sa ocolim pina la Giurgeni pentru a trece in Dobrogea (lucru valabil pentru toti cei ce vin din Moldova -din nou, cazul meu in prezent- spre mare). Degeaba!
Iata insa ca bulgarii pot! Cu o mica intarziere (doi ani e o bagatela), vor finaliza podul de la Vidin/Calafat! Bravo!
Iata insa ca bulgarii pot! Cu o mica intarziere (doi ani e o bagatela), vor finaliza podul de la Vidin/Calafat! Bravo!
Subscribe to:
Posts (Atom)