Friday, December 17, 2010

The disposable academic

Un text excelent cu privire la prezentul (si viitorul) doctoratelor
The Economist

The disposable academic
Why doing a PhD is often a waste of time

ON THE evening before All Saints’ Day in 1517, Martin Luther nailed 95 theses to the door of a church in Wittenberg. In those days a thesis was simply a position one wanted to argue. Luther, an Augustinian friar, asserted that Christians could not buy their way to heaven. Today a doctoral thesis is both an idea and an account of a period of original research. Writing one is the aim of the hundreds of thousands of students who embark on a doctorate of philosophy (PhD) every year.
In most countries a PhD is a basic requirement for a career in academia. It is an introduction to the world of independent research—a kind of intellectual masterpiece, created by an apprentice in close collaboration with a supervisor. The requirements to complete one vary enormously between countries, universities and even subjects. Some students will first have to spend two years working on a master’s degree or diploma. Some will receive a stipend; others will pay their own way. Some PhDs involve only research, some require classes and examinations and some require the student to teach undergraduates. A thesis can be dozens of pages in mathematics, or many hundreds in history. As a result, newly minted PhDs can be as young as their early 20s or world-weary forty-somethings.
One thing many PhD students have in common is dissatisfaction. Some describe their work as “slave labour”. Seven-day weeks, ten-hour days, low pay and uncertain prospects are widespread. You know you are a graduate student, goes one quip, when your office is better decorated than your home and you have a favourite flavour of instant noodle. “It isn’t graduate school itself that is discouraging,” says one student, who confesses to rather enjoying the hunt for free pizza. “What’s discouraging is realising the end point has been yanked out of reach.”Continuarea aici

Thursday, December 9, 2010

Comunismul la romani

Comuniști au fost, comuniști sunt încă. Și votează cu dreapta!
Mihai Gotiu, voxpublica

Dacă mai era vreun dubiu referitor la sentimentul de ambivalență și de alienare a socității românești, recentul sondaj de opinie realizat de CSOP vine să-l spulbere. 44% dintre români consideră comunismul ”o idee bună, dar prost aplicată”, în timp ce alți 15% afirmă chiar că ”a fost o idee bună și bine aplicată”. Asta în timp ce 83% susțin că nu au avut de suferit în perioada comunistă. Asta chiar dacă, din 2004 încoace, opțiunile alegătorilor s-au îndreptat (cumulat) prioritar către partide și reprezentanți ai ideologiilor (cel puțin în teorie) de dreapta.

Rezultatele recentului sondaj efectuat de către CSOP devin, în aceast context, aproape imposibil de explicat. Cum poți crede un lucru și apoi să te exprimi public (prin vot) pentru ceva fundamental contrar? Un asemenea comporament indică o lipsă evidentă de repere și de constanță. O maleabilitate excesivă și dependență față de fluctuațiile de moment, de context. Implicit o predispoziție la manipulare.

Sondajul indică o necunoștere majoritară a rolului și funcțiilor statului, a modelelor de organizare, a responsabilităților pe care acesta ar trebui să și le asume. Imaginea e cea a unei societăți fără principii și fără valori. Bulversarea și haosul decurg din această stare de fapt de la sine.

Oameni care vorbeau acasă în șoaptă, care se crispau dacă auzeau în spațiul public un banc despre Ceaușescu (de teama unui eventual turnător în grup), care făceau coadă la salam, lapte ori unt, care lăsau ore întregi aragazul deschis iarna pentru a dezgheța geamurile, care făceau contrabandă cu casete video (pentru a mai vedea și altceva decât cele două ore de telejurnal), susțin acum (în proporție de 83%) că ”nu au avut de suferit în perioada comunistă”! Suferință reprezintă, probabil, pentru ei doar interogatoriile din beciurile Securității ori, eventual, retrogradarea pe motive de dosar. Lipsa de opțiuni, restricțiile de circulație (peste granițe) ori lipsa libertății de exprimare nu se pune pentru acești oameni!Cum să le explici acestor oameni că suferința nu este doar de ordin fizic, ci și psihic? Că bună stare nu înseamnă plasele cu ulei, făină și zahăr distribuite în campaniile electorale? Berile și micii de la mitinguri? Că atributele calității vieții nu țin doar de contul din bancă și de fluturașul de salariu?

Ce rezultă mai grav din aceast sondaj de opinie este, însă, predispoziția românilor pentru dictatură. O asemenea lipsă de valori și o rezistența aproape inexistentă la manipulare care decurge de aici, crează plaja de manevră ideală pentru exercitarea unei administrații autoritare ori chiar mai mult decât atât. Pentru că în modul cel mai democratic cu putință, cei 83% dintre românii care ”nu au suferit” în perioada comunistă ar putea să voteze ca restul de 17% să tacă din gură ori, dacă nu le convine, să treacă la săparea unui nou Canal.