Sunday, July 12, 2009

Haiducia academica

Latest news

Un punct de vedere onest si la obiect. Ma intreb de ce restul intelectualilor cu staif nu iau acum atitudine? Oare pentru ca multi dintre ei predau chiar in asa-zisul invatamint particular?
Citeste si

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/efectul-bologna-i~ni5j7u

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/efectul-bologna-ii~ni5jpg

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/858811/SENATUL-EVZ-Universitati-in-faliment/

http://cotidianul.ro/haiducia_academica-91632.html
Daniel Vighi

Am auzit-o pe doamna ministru Ecaterina Andronescu vorbind despre posibilitatea de a desfiinţa învăţământul universitar particular şi am ciulit urechile.

Aşadar, începem să desluşim dimensiunile bubei academice. Una dintre ele. Sunt de pomină scandalurile acreditărilor şi funcţionarea în afara Legii învăţământului a unor universităţi precum Spiru Haret, despre care aflăm din gura ministrului că şcolarizează mai mult decât toate celelalte universităţi la un loc. Mi se pare halucinant. Unde sunt criteriile de performanţă, unde e munca onestă a studentului, unde e respectul pentru nota obţinută şi unde e, în cele din urmă, valoarea diplomei?Ne punem în pericol viitorul educaţiei şi al tinerilor, ne marginalizăm ştiinţific şi cultural pentru că aşa cer interesele ilicite şi de tunuri financiare ale unor bătrâni securişti precum domnul Aurelian Bondrea, acela care a cadorisit-o cu doctorat pe Elena Ceauşescu şi a tăiat şi spânzurat la ministerul comunist al învăţământului. Domnii de felul acesta sunt o nenorocire pentru învăţământul superior. Ei au introdus prin exemplul indirect, însă convingător, falsul, plagiatul, traficul de diplome, dispreţul legii şi al legalităţii. Exemplele pe care le aduc în viaţa publică universitară cuprind totul: de la scandalurile de adulter al fiului lui Bondrea până la diplomele false şi, mai presus de toate, refuzul de a se supune rigorilor legii într-un fel de haiducie academică. E destul! Nu se mai poate ignora legea şi nu ne mai putem bate joc la nesfârşit de speranţele şi de banii studenţilor şi ai părinţilor acestora într-o escrocherie uriaşă care pune sub semnul îndoielii orice diplomă universitară a României.

Minţim cu amfiteatre, minţim cu festivităţi, minţim cu acordarea de titluri nemeritate, minţim cu diplome sforăitoare şi îi facem părtaşi pe tineri la fraudă şi la impostură. Îi educăm că se poate face orice cu bani: poţi cumpăra note, poţi cumpăra grade ştiinţifice, poţi cumpăra disertaţii şi doctorate. Cel mai grav lucru pe care îl traversează nereformatul nostru sistem educativ nu este acela al performanţei în primul rând, ci al dezastrului etic. Avem în universităţi comisii de etică profesională care nu există. Sunt şi nu se aud. Membrii lor tac şi nimeni nu-i întreabă de ce!

Thursday, July 9, 2009

Ionesco, roman sau francez?

Un raspuns taios!

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/858397/Ionesco-s-a-simtit-in-exil-in-Romania-nu-in-Franta/
EXCLUSIV EVZ: Marie-France Ionesco precizează, într-o scrisoare deschisă, poziţia sa referitoare la problema românităţii tatălui ei şi la sărbătorirea centenarului dramaturgului în România. Fiica dramaturgului arată că, pentru Ionesco, Franţa „a fost singura patrie”.

Marie-France Ionesco,
fiica dramaturgului

Mai multe articole apărute în presa românească mă pun în situaţia penibilă de a fi obligată să răspund pentru a clarifica anumite fapte şi a-mi explica atitudinea.

1. „Fiica scriitorului, Marie-France, nu mai acceptă să se joace nici o piesă a tatălui ei în limba româna“ afirmă Nicolae Manolescu în „Evenimentul zilei“ din 2 aprilie 2009.

De la 1 ianuarie 2009 au fost şi vor fi reprezentateurmătoarele piese: „Cântăreaţa cheală“

* Teatrul de Comedie din Bucureşti (regia : Victor Ioan Frunză)
* Teatrul naţional din Cluj-Napoca (regia: Tompa Gabor)
* Teatrul german din Timişoara (regia: Alexandru Dabija)

„Lecţia“

* Teatrul de Comedie din Bucureşti (împreună cu „Cântăreaţa cheală“, regia: Victor Ioan Frunză)
* Teatrul naţional din Bucureşti – Sala Studio (regia: Horaţiu Mălăele)
* Teatrul Fani Tardini din Galaţi (regia: Tino Geirun)

„Scaunele“

* Teatrul naţional din Craiova (regia: Kinces Elemer)
* Studioul internaţional al Teatrului André Louis Perinetti (versiune coregrafică de Camelia Sava)

„Noul chiriaş“

* Teatrul Nottara din Bucureşti (regia: Tompa Gabor)

„Rinocerii“

* Studioul internaţional al Teatrului André Louis Perinetti (regia: Cătălina Buzuianu)

„Cinci piese scurte“

* Teatrul Odeon din Bucureşti (regia: Alexandru Dabija)

Societatea Autorilor (SACD) mi-a comunicat că există încă două-trei cereri în curs de examinare.

Piesele lui Eugène Ionesco sunt deci reprezentate în România aşa cum sunt jucate pretutindeni în lume.

2. „Cazul“ Alexandru Dabija:

* Teatrul Odeon din Bucureşti a căpătat autorizaţia să joace „Cinci piese scurte“ până la data de 30 iunie 2010 în regia domnului Alexandru Dabija. Această autorizaţie este şi va fi respectată. Este adevărat că teatrul nu a obţinut autorizaţia să plece cu acest spectacol în turneu în străinătate. Iată de ce: în programul spectacolului la Teatrul Odeon, regizorul scrie: „Am privit de multe ori spre Ionesco, bănuitor şi încruntat, ca înspre una dintre cele mai mari cacialmale ale teatrului. Încă nu sunt convins că nu e aşa“. Şi, mărinimos, adaugă: „Dar între timp m-am mai maturizat şi adaug : ei şi ?“ De ce doreşte domnul Dabija să plece în turneu, în Spania, în Coreea sau în altă parte, cu operele unuia dintre cei mai mari „cacialmişti“ ai teatrului ?

* Domnul Dabija se laudă că a obţinut autorizaţia de a monta „Cântăreaţa cheală“ la Teatrul german din Timişoara deoarece reprezentaţiile sunt în limba germană. Limba nu are nici o importanţă. Pur şi simplu, pe cererea de autorizaţie nu figura numele regizorului. Dar autorizaţia acordată va fi respectată.


3. Domnul Constantin Chiriac, organizatorul Festivalului de teatru din Sibiu, afirmă că Eugène Ionesco „se revendică din teatrul lui Caragiale şi din avangarda românească…“. În Între viaţă şi vis (Belfond, 1977), la întrebarea lui Claude Bonnefoy „Ce influenţă a avut asupra dumneavoastră literatura română ?“ Eugène Ionesco răspunde :

„Există scriitori români foarte interesanţi, un mare autor de teatru care se numeşte Caragiale, dar Caragiale însuşi era influenţat de autorii care m-au influenţat şi pe mine, de Flaubert din Dicţionar de idei primite de-a gata, de Henri Monnier, de Labiche. Mai există un scriitor, un scriitor al absurdului, un scriitor pre-suprarealist care îmi plăcea: Urmuz; el însuşi îi datora mult lui Jarry. Pe scurt, nimic din literatura română nu m-a influenţat cu adevărat“.

4. Domnul George Banu îşi începe astfel rechizitoriul „De ce?“ în „Evenimentul Zilei“ din 26 iunie 2009 : „Teatrului românesc i se interzice accesul la opera lui Ionescu.“. După cum s-a văzut mai sus, teatrul lui Ionesco este jucat în România şi publicul românesc are deci acces la opera lui.

„De ce mi s-a interzis să particip, în ciuda invitaţiei oficiale, la catalogul marii expoziţii Ionesco ce se pregăteşte în Franţa ?“ întreabă mai departe domnul Banu.

Oare domnul Banu a uitat că el însuşi a refuzat propunerea domnului Joël Huthwohl, directorul Departamentului de artă a spectacolului de la Biblioteca naţională a Franţei, de a participa la catalogul expoziţiei „Ionesco“ (prevăzută pentru toamna lui 2009 la Biblioteca naţională)? Ba chiar a propus să-şi recomande o colegă de la Paris III în locul lui. Se pare că ulterior domnul Banu ar fi revenit asupra acestui refuz. Dar între timp lista participanţilor la catalog era completă, listă constituită de altfel de comisara expoziţiei şi nu de mine.

Domnul Banu evocă Tribunalul internaţional de la Haga…! Oare domnia sa ignoră faptul că drepturile unui autor şi ale urmaşilor acestuia sunt reglate de Convenţia de la Berna şi de OMPI. Conform Directivei 93/98 din iulie 1995, acestea se exercită în ţările Uniunii Europene timp de 70 de ani după moartea autorului. Eugène Ionesco fiind decedat în 1994, opera sa va cădea în domeniul public în 2064.

Domnul Banu deploră că nu se poate „onora o operă capitală a literaturii moderne“. Or, la câteva luni după moartea lui Eugène Ionesco, în emisiunea „Panorama“ de pe France Culture, domnul Banu declara că „opera lui Ionesco este mai mult decât discutabilă“. Recenta revendicare a domniei sale pare deci surprinzătoare. Doar dacă domnul Banu n-are un punct de vedere în Franţa şi altul în România.

5. „Eugène Ionesco, scriitor francez de origine română“, spune Micul Larousse. Definiţia e exactă. Într-adevăr, Eugène Ionesco s-a născut român, în România, şi a scris în româneşte în tinereţe. Dar esenţialul operei, opera dramatică, aceea care a marcat istoria teatrului european, e scrisă în limba franceză, limba lui maternă. „Patria unui scriitor îi este limba“, cum spune Cioran. Or, tocmai în jurul acestei opere doreşte România să organizeze ceremonii de recuperare naţională.

„Un naţionalism românesc îmi face oroare. E nejustificat, e obraznic, e rău, e grosolan, e pretenţios. Aş fi însă naţionalist francez. Naţionalismul francez e o poziţie spirituală, mare, o atitudine de viaţă ; luptă pentru preponderenţa unui fel de inteligenţă împotriva unui alt fel de inteligenţă…“
(Jurnal, 31 august 1937)

6. Sunt acuzată de „boicot“. Un adevărat „boicot“ ar fi instrumentalizarea unui autor în scopuri de recuperare patriotardă. O operă dramatică e vie atâta timp cât este jucată, în România sau oriunde în altă parte. Pur şi simplu. Fără a deveni pretextul unui carnaval turistico-naţionalo-festiv cu surle şi tobe, aşa cum e descris în „Evenimentul zilei“ din 28 iunie 2009 : „Caravana artistică Ionesco ar trebui să dureze o lună, să meargă pe la teatrele din ţară şi din Europa, unde se află în repertoriu piesele lui Ionesco“. Cum ar spune Caragiale: Europa e cu ochii pe noi. Şi descrierea continuă: „În proiectul numit « Zilele Ionesco » ar trebui să se desfăşoare mese rotunde, colocvii, cu specialişti şi critici. Proiectul cu periplul Lecţiei se cheamă Avangarda teatrului european şi include oraşele Braşov, Arad, Târgu-Mureş, Timişoara, cu întoarcere la Galaţi“. Iată un proiect care evocă fără doar şi poate peregrinările trupei teatrale din Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov. Cel mai sigur mijloc de a dezgusta definitiv pe cineva de opera unui autor!

În sfârşit îmi este penibil dar sunt obligată să amintesc că, dacă Eugène Ionesco s-a simţit vreodată în exil, a fost nu în Franţa – ţara copilăriei sale – ci în România.

Poziţia mea nu e dictată şi n-a fost niciodată dictată de „rasism“, aşa cum mă acuză domnul Banu. Dorinţa mea e de a respecta cât mai fidel cu putinţă sentimentele lui Eugène Ionesco, dorinţa lui neînduplecată de a nu se lăsa recuperat de nimic şi de nimeni. Deci nici de România. Îi dau cuvântul lui Eugène Ionesco:

„ […] Iată. M’am întors de la Paris. A fost magnific. Îmi dau bine, dureros de limpede seama că plecând de acolo, m’am exilat. Eu sunt aici un exilat.
Acolo m’am simţit mai viu, mai substanţializat şi, mai ales, m’am simţit bine, bine, bine, ca la mine acasă, ca în ţara mea adevărată. Sufăr îngrozitor la gândul că sunt condamnat să rămân aici, în Balkani, că mi-am falsificat destinul plecând din Franţa.
M’am întors în ţară, covârşit de tristeţe…“
(Jurnal, 31 august 1937)

„ […] O jale fără margini mă prinde la gândul că va trebui să stau tot timpul, o viaţă întreagă, în ţara asta. Am sentimentul că sunt condamnat la un exil perpetuu, la puşcărie, la ocnă. De ce am venit, când eram mic, în ţară, de ce n’am rămas la Paris ? Ce caut eu aici ? Ce caut eu aici ?“
(Jurnal, 8 noiembrie 1937)

„ […] N-aş putea trăi într-o lume unde n-ar mai exista Franţa, într-un corp vid. N-am decât o singură patrie, aceasta este Franţa, căci singura patrie este aceea a Spiritului. Nu sunt cuvinte goale, cred în ceea ce spun…“
(Scrisoare către Alphonse Dupront, directorul Institutului francez din Bucureşti, 22 iunie 1940)

„ […] Şi apoi, într-adevăr, a fost ca o ruptură pentru că acolo m-am simţit în exil…“
(Între viaţă şi vis, éd. Belfond, 1977, éd. Gallimard, 1996, p. 23)

„ […] Limba franceză este prima mea limbă. Am învăţat să citesc, să scriu şi să socotesc în franceză, primele mele cărţi, primii mei autori sunt francezi. Ceea ce m-a costat foarte mult a fost mai curând contactul cu cultura românească…“
(Antidotes, Gallimard, 1977, p. 100)

„ [...] Voiam pur şi simplu să exprim impresia de disperare pe care mi-a făcut-o Bucureştiul, oraş despre care mama îmi spusese că e mai frumos decât Parisul ca să mă decidă să vin. Mi-am jurat să nu trăiesc în acest oraş nici în această ţară. Din păcate, mi-au trebuit paisprezece ani înainte de a reuşi să scap. A trebuit să-mi dau bacalaureatul, licenţa în litere, să devin profesor de franceză, înainte de a obţine, prin intermediul Institutului francez din Bucureşti, o bursă pentru o teză de doctorat pe care n-am terminat-o niciodată şi care nu era nimic altceva decât un pretext pentru a regăsi Franţa…“
(Un om în chestiune, 1979, p. 78)

„ […] Mult timp m-am simţit lipsit de patrie ; şi cum patriea este ţara copilăriei, m-am simţit mult timp lipsit de Franţa, sau mai bine zis de La Chapelle-Anthenaise şi de Paris pe care am fost obligat să le părăsesc la începutul adolescenţei pentru a mă exila în ţara tatălui meu, divorţat de mama şi recăsătorit cu sora unui căpitan de infanterie şi a unui funcţionar la Cadastru…“
(Jurnal, anii 1980)

Există zeci şi zeci de pagini, atât în jurnalele sale nepublicate cât şi în cărţi, în care sunt exprimate, uneori într-o formă mult mai violentă, aceleaşi sentimente.

Toate aceste texte figurează în fondul Eugène Ionesco depus la Biblioteca naţională a Franţei.

Mi-a fost într-adevăr extrem de greu să scriu acest răspuns care poate contraria sau răni publicul românesc. Mă gândesc mai ales la familia mea şi la prietenii mei români. Îmi pare foarte rău. Dar acesta este adevărul lui Eugène Ionesco.

Text tradus din franceză de Mona Ţepeneag

Tuesday, July 7, 2009

S-o dam incolo de filosofie

Un text exceptional de Claude Karnoouh
http://revistacultura.ro/blog/2009/07/s-o-dam-incolo-de-filosofie-un-eseu-de-claude-karnoouh/
Spiciul tinut de presedintele Basescu in legatura cu predarea filosofiei la universitate si sistemul educativ in genere i-a socat in mod sigur pe unii intelectuali, dar, in acelasi timp, i-a redus la un tip de tacere (eu o vad o tacere jenata) pe multi dintre „boierii mintii”. Ca niste slugi ce sunt, acestia n-au cum, se intelege, sa conteste verdictele stapanului care le intinde mai un oscior, mai un ciolan de ros. In ciuda gestului prezidential tardiv de dregere a busuiocului, cu prilejul vizitei la targul Bookfest, raul a fost facut, zarurile au fost aruncate, iar justificarile caznite ale lui Liiceanu nu vor putea sa schimbe parfumul raspicatelor vorbe prezidentiale.

Cred ca presedintele Basescu a comis o eroare de interpretare a informatiilor care i-au fost furnizate de catre consilierii insarcinati cu probleme educationale, mai precis, privind invatamantul universitar.Desigur, tara duce lipsa de muncitori calificati, atat in domeniile tehnice cat si in turism; asta vede toata lumea, fiindca cei competenti si intreprinzatori, cei mai buni ingineri si studenti au plecat sa-si valorifice abilitatile in strainatate, acolo unde coruptia e mai mica, iar sansele de promovare parca un pic mai indatorate meritocratiei. Cu toate acestea, sa fim drepti, mediul universitar romanesc nu „fabrica” filosofi pe banda.

De cincisprezece ani, universitatile romanesti, atat cele private cat si cele publice (chiar daca diferenta public/ privat e tot mai greu de facut din pricina aplicarii mafiote a legii privind autonomia universitara), „fabrica” din ce in ce mai putini filosofi. In schimb, de mai bine de cincisprezece ani, universitatile romanesti s-au pus pe produs specialisti „in nimic”, specialisti in simulacre de stiinta, cea mai mare parte dintre ei incapabili sa puna unul langa altul doua argumente si cinci detalii empirice in doua fraze coerente. Cu fiecare an, piata de munca romaneasca se „imbogateste” cu o cohorta de pseudo-licentiati in stiinte politice, jurnalism, comunicatii, studii europene, management cultural si alte baliverne prin care se propaga incultura, vidul conceptual sau mai rau, vidul spiritual, si un tip de comic involuntar demn de cele mai vartoase manifeste dadaiste. Nici ca i-ar fi trecut prin cap vreodata lui Tristan Tzara sa aiba asemenea discipoli!

E vorba aici, in fond, de marea escrocherie universitara romaneasca. Pentru un banut in plus si pentru a reusi sa administreze universitatea ca pe o intreprindere comerciala oarecare, mandarinii postcomunisti au mirosit ca e rost de castig prin proliferarea disciplinelor cu titluri pompoase, cica foarte sincronizate cu discursul postmodern si impotriva clasicismului mic-burghez la care ajunsese comunismul national in faza lui terminala. Nici picior de mandarin n-a cugetat insa vreo secunda la continutul disciplinelor sus-zise, nici, in numele liberalismului lor mimetic si imbecil, la viitorul profesional al tinerilor momiti.

Sunt acestea niste discipline care, in programele universitatilor serioase, reprezinta specializari pe care le alegi numai dupa ce ai urmat ani buni de studiu. Nu poti sa fabrici specialisti in stiinte politice fara excelente cunostinte de drept public si privat international, de istoria diplomatiei, si nu numai de istorie europeana, dar si de istorie a economiei mondiale (fiindca mondializarea generalizata a relatiilor dintre state e o alta realitate tangibila, nu un vis utopic al catorva ganditori politici(1)), sau fara cunostinte de antropologie, fiindca exista fenomene culturale singulare care influenteaza felul in care este conceputa politica si care constituie sursa anumitor miscari sociale si politice cu efecte internationale.

In Romania, aceste diverse facultati umaniste „postmoderne”, la care se preda intensiv ignoranta (parca studentii de la Arte Plastice stiu mai multe in materie de politica internationala decat studentii la Jurnalism sau la Studii Europene…) nu sunt, la urma urmei, decat niste uzine de someri. Someri nu pentru ca ar refuza sa se angajeze pe un post inferior gradului lor de pregatire, ci pentru ca nu sunt in stare sa faca decat meserii care nu cer nicio calificare: baiatu care-aduce pizza, vanzator-vanzatoare de nimicuri, receptioneri, bone, femeie de serviciu sau, pentru fetele frumoase si indraznete, hostese pe la diverse localuri. Intr-adevar, pentru a fi mecanic, instalator, zidar, tamplar, dulgher, lacatus, croitor, cojocar, ceasornicar, infirmier, trebuie sa cunosti serios domeniul, si pana atunci, sa faci ani buni de ucenicie. Un mester bun e cu atat mai respectat, mai mult decat un semidoct care se crede savant si care nu stie decat sa invarta ad nauseam niste limbi ieftine de lemn pe la televizor, indopand masele de cretini si pretinzandu-se ecolul oamenilor din popor. Au astia legatura cu poporul cum am eu cu mistica tibetana…

Cam asa trebuie sa fi gandit si presedintele Basescu in legatura cu invatamantul universitar, dar tare prost i-a venit la gura! In mod clar, a gresit obiectivul. O eroare poate voluntara, fiindca obiectivul care ar fi trebuit sa-i stea sub ochi – respectiv studiile universitare pseudo-umaniste – e implicat in multe si puternice interese economice carora, in preajma alegerilor prezidentiale, nu e sanatos sa li se zdruncine baza…

Mi se pare evident ca nu filosofia-ca-filosofie ar fi trebuit sa-l supere pe presedinte, fiind ea o disciplina care, cu cateva mici exceptii, e si asa prost reprezentata azi in Romania. Avantaje in favoarea ei sunt destule: studiul diverselor subdiscipline filosofice elementare educa o gandire rationala, sprijinita pe logica propozitionala (forma suprema a metafizicii), pe hermeneutica fenomenologica, pe legile cazuisticii scolastice sau ale deconstuctiei. In plus, filosofia, marea filosofie – si nu cele cateva ersatz-uri locale (filosofia romaneasca, bulgara, senegaleza ori patagoneza, ca sa reiau o celebra vorba a lui Cioran) – n-are nevoie sa-si trambiteze europenismul, nefiind altceva decat un produs eminamente european, made in Europa, o Europa mai intai paleogreceasca si greceasca, iar apoi, prin scolastica medievala, dezvoltata gratie efortului fara egal al platono-aristotelicienilor arabi, o Europa occidentala. O Europa occidentala devenita, mai departe, un bun al lumii intregi – ca motor al autoreflectarii moderne si postmoderne propagate de la Descartes, Spinoza, Hobbes spre luministii francezi, englezi si germani, spre idealismul german, spre Nietzsche, Marx, Kierkegaard, Adorno si Heidegger. O Europa care s-a intins ca o pata de ulei peste tot, dand sens modernitatii si, in acelasi timp, impunandu-si forta prin fier, foc, FMI, Banca Mondiala si, last but not least, prin capacitatea ei nemaiintalnita de a fagocita toate celelalte culturi.

Prin eliminarea filosofiei din programele universitare nu s-ar intampla altceva decat ca ar fi refuzat studentilor contactul cel mai solid cu gandirea europeana, de focul careia elitele romane suspina de mai bine de doua secole. Si pe buna dreptate, caci nu exista stiinte exacte sau stiinte „umane” care sa nu provina, intr-un fel sau altul, direct sau derivat, din filosofie.

Doar printr-o educatie filosofica demna de acest nume, careia sa-i fie adaugate obligatoriu cursuri de istorie universala, ar putea fi „fabricati” specialisti: jurnalisti, analisti politici, diplomati, analisti financiari etc. Insa nu-i mai putin evident ca o asemenea optiune ar aduce mai putini bani in haznaua universitara decat aduce hranirea falselor filiere, bazate pe incurajarea mediocritatii celei mai toxice si pe serviciile unei publicitati mincinoase care sa imbrobodeasca niste parinti rupti de realitati cu perspectiva unor cariere mirobolante pentru progenituri…

Sa se „fabrice” si mesteri priceputi, n-am nimic impotriva, cu conditia sa nu li se induca elevilor ideea ca munca manuala e o activitate mai prejos decat alta. In ultima instanta, valoreaza mai mult un mester sau un muncitor calificat, competent, capabil si mandru de ceea ce face decat aceasta tarla de incapabili, de semidocti care nu stiu sa faca nimic decat sa piarda noptile prin discoteci, cu muzici inepte rasunandu-le in urechi.

Sa ne aducem aminte de vremea cand filosofii – si nu putini dintre ei – nu ezitau sa puna umarul la munca sau sa-si riste viata, cu curaj: sa ne aducem aminte de soldatul Platon si de slefuitorul de lentile Spinoza. Pe atunci, se pare ca ganditul in cele mai inalte sfere si competentele practice nu se deranjau una pe alta.

Dupa cum „zice” un rapper francez (Kore), „Viata unui om nu se reduce la meseria lui”. Sa fim siguri ca – baiat de cafenea sau universitar filosof – nici unul nici altul dintre aceste statute nu inseamna o valoare etico-practica imanenta, care sa dea seama a priori, in Cetate, de maretia sau de banalitatea unui individ.

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

(1) Revoltele indienilor din Peru impotriva extinderii exploatarilor petroliere in jungla au dus la conflicte sangeroase, obligand guvernul de la Lima sa dea inapoi. Aceste actiuni care pun in joc atat nevoia cautarii de noi resurse petroliere cat si drepturile indigenilor (primi locuitori ai acelor spatii) de a dispune de bogatiile subsolului lor pot avea consecinte mondiale, fiindca speta indienilor peruani se poate intinde pe tot continentul american, dar si in Australia, in anumite zone din federatia rusa, in China, in Vietnam. Indigenismul a devenit una dintre formele razboiului politico-economic impotriva neocolonialismului, dupa cum o ilustreaza perfect miscarea zapatista din Mexic ori, mai putin violent, dar tot atat de radical, lupta aborigenilor pentru drepturi civile, in Australia. In plus, sa nu ne amagim, exista ceva indigenism anticolonial si in lupta palestinienilor. Un jurnalist, un diplomat trebuie sa cunoasca si sa inteleaga aceste lucruri.