Monday, February 23, 2009

Ineficienta administratiei publice

Administratia publica intre neputinta si clientelism
Autor: Alexandru LAZESCU
http://www.ziaruldeiasi.ro/editorial/administratia-publica-intre-neputinta-si-clientelism~ni59cj


Vedem zilnic in jurul nostru acest amestec de lipsa de viziune, de nepricepere si de clientelism primitiv. Astfel, exista toate sansele ca, inca ani buni de acum incolo, institutii culturale majore ale Iasului, precum Teatrul National, Opera si Filarmonica, sa fie partial sau total blocate de lucrarile de reparatii care, pe hirtie, ar fi trebuit sa fie aproape gata pina acum.

"Un roman pleaca in vizita la un prieten din America. Odata ajuns acolo, americanul ii prezinta cu mindrie casa, peluza, garajul, masinile. Iar cind este intrebat cum a reusit sa le obtina pe toate, acesta ii arata in zare musafirului sau un pod spectaculos, explicindu-i ca are o firma de constructii si a cistigat destul de bine ocupindu-se de lucrari precum podul cu pricina. Dupa o vreme, e rindul americanului sa intoarca vizita prietenului sau. Ajuns in Romania, el ramine pur si simplu uluit de standardul de viata al prietenului sau: vila imensa, curtea intinsa, masinile de lux din garaj, o casa de vacanta. Curios, el isi intreaba gazda care e secretul acestei impresionante prosperitatii. La care romanul ii spune ca are si el o firma de constructii si ii arata, la rindul sau, un punct in zare, spunindu-i: Vezi podul acela? Nu, nu vad nimic!, raspunde americanul. Ei, vezi, asta e secretul de care m-ai intrebat".

Gluma de mai sus surprinde mai bine decit multe analize savante una dintre problemele de fond cu care se confrunta administratia publica, centrala si locala, din Romania. O chestiune cu atit mai importanta cu cit in saptaminile din urma ni s-a tot spus ca una din solutiile anti-criza, pentru a tine cit de cit economia pe linia de plutire, o reprezinta investitiile publice, cu precadere in infrastructura. Mai ales ca avem avantajul de a avea la dispozitie in mod suplimentar de la Uniunea Europeana sume considerabile destinate exact acestui gen de proiecte. Cu alte cuvinte, e adevarat ca si in alte parti, inclusiv in UE, au aparut controverse in jurul marilor proiecte de investitii publice. Probabil s-au luat si comisioane si in destule cazuri au aparut suspiciuni privind un eventual trafic de influenta. Ceea ce, desigur, e blamabil. Coruptia e intotdeauna costisitoare. Numai ca, fara a idealiza situatia de pe alte meleaguri, macar acolo proiectele finantate din bani publici sint in general duse pina la capat si sint executate corect. La noi, astfel de cazuri sint mai degraba exceptiile. De aceea avem, de exemplu, atitea sosele si strazi in orase denivelate si gaurite. De aceea, la doar citeva zile de la incheierea lucrarilor de reparatii, carosabilul revine la starea anterioara. Cum s-a intimplat recent cu pasarela din Bucium.

E rau, desigur, daca licitatiile sint trucate si achizitiile publice se fac clientelar. Dar e mult mai rau daca banii publici sint pur si simplu risipiti fara rusine (cum altfel poate fi catalogata, de pilda, ideea de a pune pavele pe un trotuar aflat la marginea padurii de la Ciric pe drumul catre aeroport, pe care nu cred ca-l folosesc nici macar 10 pietoni pe luna) sau lucrarile contractate sint executate in bataie de joc. Iar la Iasi putem gasi destule exemple care sa ilustreze acest tip de comportament. Ceea ce nu inseamna insa deloc ca e vorba de o situatie punctuala. Cu diferite variatiuni, astfel de situatii pot fi intilnite in multe alte parti din tara. Problema e ca, desi astfel de cazuri sint binecunoscute, apar adesea si materiale critice in presa, in realitate nu se schimba nimic din acest punct de vedere.

De ce se intimpla asa? Din cel putin trei motive. Primul tine de ceea ce am putea numi standardele etice extrem de coborite existente in ansamblul societatii romanesti. Desi verbal oamenii se declara indignati, cind sint pusi sa comenteze astfel de cazuri la nivel individual, majoritatea se ghideaza dupa aceeasi filosofie. In aceste conditii, nu e de mirare ca, la alegeri, acest tip de comportament este in realitate mult mai putin sanctionat decit am putea crede, daca ne-am lua dupa ceea ce declara electoratul. In al doilea rind, la nivelul celei mai mari parti a oamenilor plasati pe diferite pozitii de raspundere in administratia de stat de catre partidele poltice, ideea de responsabilitate e cu totul straina. In fine, dar la fel de importanta e nepriceperea. Asa ca, atunci cind punem lucrurile la un loc, obtinem o combinatie letala care afecteaza fundamental capacitatea societatii romanesti de a functiona in parametri de performanta rezonabili.

Vedem zilnic in jurul nostru acest amestec de lipsa de viziune, de nepricepere si de clientelism primitiv. Astfel, exista toate sansele ca, inca ani buni de acum incolo (avem exemplul garii!), institutii culturale majore ale Iasului, precum Teatrul National, Opera si Filarmonica, sa fie partial sau total blocate de lucrarile de reparatii care, pe hirtie, ar fi trebuit sa fie aproape gata pina acum. Dupa cum arata lucrurile, e compromis si proiectul de extindere a aeroportului, pentru ca se pare ca principala poarta aeriana din partea de est a Romaniei va deveni Bacaul. Ceea ce va afecta serios capacitatea Iasului de a se dezvolta economic in continuare. Iar asta nu s-a intimplat din lipsa banilor. Pentru ca in guvernarea trecuta, cind ministru de finante a fost senatorul de Iasi Varujan Vosganian, au fost alocate orasului si judetului fonduri generoase, inclusiv pentru aeroport. Motivul e altul. Tine de neputinta crasa a diferitelor structuri locale de a gestiona un astfel de proiect. Cum nu au reusit sa o faca nici in cazul altor obiective strategice despre care presa locala vorbeste de peste 15 ani.

Ar fi gresit, insa, sa aruncam vina exclusiv asupra guvernantilor. Cel putin la fel de important este si faptul ca Iasul nu functioneaza in mod real, ca si multe alte mari centre urbane din Romania, ca o comunitate. An de an, bugetul municipiului trece automat si inertial prin Consiliul Local, in apatia generala. Iar proiecte imobiliare mai mult decit discutabile, care vor afecta pe termen lung orasul stirnesc, arareori dezbateri in jurul lor. Absenta spiritului comunitar are repercusiuni majore, dar prea putini sint cei ingrijorati in vreun fel de consecinte. E ceva vindecabil? De exemplu, prin alegeri? Ma indoiesc. Cred, mai degraba, ca e o boala de sistem care lasa sechele extinse, pe care le vom vedea inca multa vreme de acum inainte

Saturday, February 14, 2009

Invatamantul romanesc sau vina colectiva

de lect. univ. dr. Laurentiu Radvan


Am asistat in lunile din urma cu totii la aruncarea unui adevarat oprobriu asupra intregului corp profesoral din Romania. Din motive cu totul politicianiste – unii vor sa dea bani profesorilor ca sa castige voturi, altii nu vor sa mai scoata bani pentru ca clientela ramine fara bani – am ajuns sa fim injurati pe toate posturile TV si prin mai toate ziarele. Mai este un pas pina ne vom trezi cu pietre in cap datorita maniei proletare starnite de aceasta actiune ce poate avea efecte din cele mai periculoase. Nu era suficient ca acest corp (ce ar trebui sa fie de elita) este devalorizat, acum trebuie sa il aruncam cu totul in noroi, ca de, nu merita nici o marire de salariu, ca doar nu produce nimic. Ne batem cu pumnul in piept ca vrem educatie de calitate, insa uitam sa ne uitam la tarile avansate la acest capitol, care au alocat si 12% pentru acest domeniu, care in acele tari este prioritate nationala. Nu as fi crezut ca voi ajunge sa il aud pe Mircea Dinescu spunand ca toate profesoarele sunt „niste toape”!!!
Dar vina caderii educatiei este una colectiva. Cu totii suntem vinovati!
1. Vina guvernantilor. Nici un guvern nu a avut o viziune coerenta privitoare la educatie. Ceva au incercat Marga si Miclea, dar nici ei nu au inteles cu adevarat care sunt problemele si unde e miza. Educatia a devenit treptat o cenusareasa a sistemului bugetar, subfinantata, uitata, bagata in seama numai atunci cind se facea o greva si atunci tratata cu umilinta (luati niste firimituri). Lipsa unei viziuni, incropelile anuale, amatorismul ministrilor si celor din minister (unii cu state vechi de plata acolo, prea vechi), experimentele pe pielea copiilor si profesorilor (laolalta) aduc acum nota de plata. Suntem pe locul 27 la capitolul educatie in Europa, adica ultimii. Incercarile de a remedia situatia din ultimii 3 ani nu au reprezentat decat carpeli. In consecinta, un dezastru, din care se va iesi cu greu.
2. Vina politicienilor. Toate partidele politice s-au laudat si au promis la fiecare patru ani ca educatia va fi o prioritate. Au mintit de fiecare data. In plus, politicienii au mai facut rau educatiei, in special la nivel universitar. Cum mai toti parlamentarii au devenit si universitari cu acte si doctorate in regula s-a ajuns cu ajutorul lor nemijlocit la subminarea intentionata (formula ce trebuie subliniata) a invatamantului traditional universitar. Acesta a fost parazitat atat de cel de stat, cat si de cel asa-zis privat, de fapt o forma mascata de afacere de tip nou. Fiecare politician a avut grija sa-si infiinteze o universitate in satul sau (pardon orasul sau), la care au mers bine-merci si inca mai merg bani de la buget. In loc sa directioneze fonduri catre universitatile mari, traditionale, politicienii au deviat fonduri importante catre universitatile lor, ce au devenit fabrici de diplome fara acoperire in pregatirea concreta a absolventilor. Universitatea noastra (Al. I. Cuza din Iasi, nota ns.) este in ultimii ani in mod constant pe locul 1 la cercetare in tara iar banii merg pentru campusuri noi la Pitesti, Oradea sau Constanta, ce nu exista in topuri. La Iasi au venit firimituri. Daca politicienii (aici il putem adauga si pe presedinte, ce tocmai a a inaugurat noul campus de la Constanta) cred ca asa vor obtine performante si un loc in top 500 mondial se inseala. Disiparea banilor e o contra-solutie cu efecte daunatoare.
3. Vina profesorilor. Principala lor vina e complicitatea. Sistemul s-a distrus cu complicitatea multora dintre profesori. Putine au fost vocile care au protestat la schimbarile si experimentele propuse sau impuse de guvernanti. Complicitate, si pentru ca accepta alaturi de ei tot felul de neaveniti si amatori. Din acest motiv exista si o rezistenta la schimbare din partea profesorilor, caci cei slabi nu doresc evaluari periodice, ci doar mariri de salariu.
4. Vina parintilor. Parintii au o vina lor pentru ca o parte buna a lor a lasat numai pe seama scolii misiunea educatiei, uitand ca aceasta este si o responsabilitate a lor. Altii intervin, prin diverse mijloace, cautand sa influenteze procesul de invatamant pentru a-si scoate odraslele mai „geniale” decat sunt si pentru a le asigura un statut privilegiat fata de ceilalti. Si aici profesorii au o vina, pentru ca au acceptat astfel de interventii.
5. Vina copiilor. Este cam greu sa arunci o vina asupra unor copii. Ei au fost (inaintea profesorilor, e drept) victimele experimentelor ce s-au desfasurat aproape anual. Vina lor, in special a „copiilor mari” (studentii) este ca s-au blazat cu totul. Nu au protestat, nu i-am auzit sa spuna „vrem educatie adecvata”, „vrem carti”, ci mai degraba „ne mai tineti mult la ora?” sau „oare cum pot trisa la acest examen?”. S-au incadrat perfect (majoritatea, nu toti) in curentul general in care s-a incadrat societatea romaneasca.
Si acum... posibile solutii. Acestea trebuie sa vina si sa fie acceptate din toate directiile, guvernanti/politicieni, profesori/studenti, parinti. In primul rand, trebuie o viziune. Planul de reforma trebuie sa fie facut pe termen lung si sa fie acceptat de toti factorii, nu sa fie schimbat la fiecare 2 ani. In al doilea rand, este nevoie de o finantare adecvata. Fara bani, nu se poate face reforma. Punct. Banii insa trebuie dati si cheltuiti "cu cap". Nu poti avea o universitate romaneasca in top 500 european daca banii se risipesc pe campusuri ale unor universitati ineficiente (vezi exemplele de mai sus). Banii trebuie directionati acolo unde trebuie. Pentru a sti acest lucru, trebuie facute evaluari si clasamente. Nu trebuie multa birocratie. Se decid citeva criterii de baza si se porneste de acolo. Si inca un lucru. In comisiile mari de evaluare sa fie acceptati numai oameni care au ceva in spate, adica profesori sau cercetatori consacrati. Numai asa se va ajunge la o ierarhie corecta si necesara. Institutiile trebuie clasificate: cele mai slabe sa organizeze doar studii de licenta, iar cele bune si master si doctorat. Doctoratul nou, de 3 ani, trebuie regindit pentru a include inca 2 ani pentru finalizarea cercetarii si redactarea lucrarii. Cercetatorii din SUA rid de noi cand aud de doctorat de 3 ani. Riscam sa nu fie recunoscut, mai ales ca pina si universitatile cele mai nesemnificative au ajuns sa organizeze doctorate, desi nu au laboratoare sau biblioteci adecvate.
Profesorii vor trebui sa se impace cu ideea ca si ei trebuie periodic evaluati. O evaluare la 3 ani nu este un capat de lume. Ai performante (predare/cercetare) ramai si primesti mai multi bani, nu ai, ori pleci, ori stai pentru salariu de baza.
Adevarata cenusareasa a invatamintului, invatamintul rural, trebuie sa primeasca o atentie speciala. Bani separati, sporuri de naveta si de fidelitate, plus evaluarile periodice. Altfel, copii de la tara (ce au nevoie de burse speciale) sunt condamnati... sa ramina la coada vacii.
Invatamintul preuniversitar, in general, are nevoie de mai multa disciplina (de ambele parti). Scolile au nevoie de regulamente clare si care sa nu permita interpretari. Scoala e scoala si nu un loc de divertisment. Violenta trebuie combatuta pe toate caile si fiecare scoala trebuie sa aiba un psiholog, ca si un indrumator de cariera. Parintele care nu se ocupa de copil, nu se intereseaza de el sau, mai grav, il incurajeaza sa abandoneze (mai ales la tara), trebuie sanctionat cu amenzi substantiale.
Solutii ar mai fi, insa, ca de obicei, ne lipseste viziunea, perspectiva si... vointa.